Jul 10, 2016

Cel mai bun plan de vacanță

Vacanță și fericire


Vacanțele nu au existat întotdeauna. Puțini oameni în zilele noastre își mai pot imagina că a existat un timp când nu numai că lumea nu pleca în vacanțe, dar nici măcar ideea de vacanță nu exista. De fapt, vacanța și concediul nu sunt nici idei universale și nici vechi, ci idei occidentale nou-nouțe, la scara istoriei.

Fericirea, pe de altă parte, e o problemă veche și serioasă. Interesant este faptul că noua idee a vacanțelor a ajuns să reprezinte, pentru mulți indivizi, răspunsul unic și major la chestiunea fericirii. Faptul nu e derizoriu și poate fi chiar interpretat într-o cheie psihologico-economică din care am putea înțelege ceva și despre vacanțele ideale, și despre modul în care ne construim fericirea.

Teza care le leagă este aceea că există două chipuri ale fericirii: a fi fericit în viața ta, însemnând momentele când te simți fericit, și, în al doilea rând, a fi fericit cu viața ta, însemnând felul în care îți apreciezi, în ansamblu, existența. Cel mai bun plan de vacanță va ține cont, în principal, de cel din urmă, după cum vom vedea.

O maladie occidentală


Kant (1724 - 1804) a fost un profesor foarte celebru în vremea lui. N-a părăsit niciodată orașul în care a trăit, Königsberg. În perioada imediat următoare lui Kant, aşadar la începutul secolului XIX, o nouă modă începuse să se răspândească în omenire, pornind din lumea civilizată a vestului Europei, ca o maladie transmisibilă, ereditară şi fără leac, ale cărei victime s-au înmulţit şi contaminat într-o asemenea măsură, încât în zilele noastre, două secole mai târziu, a ajuns să se confunde cu felul nostru ideal de a fi, să facă parte din condiţia umană: vacanţa.

Cu 150 de ani în urmă, numai bogaţii bogaţilor îşi permiteau să meargă în vacanţă, să călătorească de plăcere. Atunci a început lumea civilizată să instituie plajele de agrement, cazinourile pentru jocuri de noroc (cel de la Constanţa e un exemplu ilustru şi excepţional) şi tot astfel de afaceri profitabile, ţintite precis către marile averi.

Printre altele, atunci a fost momentul bun şi pentru fiul unui dulgher francez (o mai exista meseria asta?), pe nume Vuitton, să inventeze genţile şi accesoriile de voiaj, de lux, ca domeniu de activitate pentru firma lui. De fapt, voiajul şi luxul erau oarecum sinonime. Era în 1854. Firma respectivă există şi astăzi datorită faptului că, prin siglă şi modelul de tipar (pânza Damier), a reuşit să păstreze aura luxului, chiar dacă nu mai este exclusiv asociată voiajului, ca dovadă că virusul maladiei vacanţelor este foarte rezistent. Nu doar că mai există, dar preşedintele corporaţiei care o deţine este astăzi cel mai bogat om din lumea modei şi, după unele clasamente, al 7-lea bogat al lumii.

Maladia occidentală a ajuns un mod de viaţă şi apoi chiar un scop în viaţă, o probă că suferă în timp şi mutaţii. Cea mai importantă dintre acestea este asocierea fericirii înseşi cu vacanţa. Ar fi rezonabil să poţi crede că, de vreme ce, pe parcursul a sute şi mii de ani de civilizaţie, omul a putut fi fericit şi fără vacanţe, ar mai putea fi în continuare tot la fel.

Deşi rezonabilă, o astfel de aserţiune a devenit inadmisibilă. Kant nu a părăsit niciodată, sau doar o dată, dar nu prea mult, Königsbergul şi a fost fericit contemplând stelele şi morala. Dacă s-ar fi născut un veac sau două mai târziu, poate n-ar mai fi fost, dorindu-şi să contemple... tot stelele şi morala, dar la hotel.

Experiențe și amintiri


Acest mod de a fi fericit nu este totuşi nicidecum superficial, explicaţia lui ţinând, dimpotrivă, de zona mai nobilă a sufletului nostru. Fiecare are nevoie de o poveste, de o odisee personală, de o legendă. Separată de experienţele noastre concrete, de zi cu zi, asociate prezentului, povestea noastră, care le transcende şi le dă sens mai înalt este o componentă importantă a fericirii. Aşadar, pe lângă bunăstare, mulţumire, plăcere, extaz şi aşa mai departe, fericirea se mai constituie şi din amintirea experienţelor noastre.

La o primă vedere, experienţa şi amintirea experienţei sunt unul şi acelaşi lucru. Psihologia omului însă e mai complicată în această privinţă, pentru că memoria nu reţine pur şi simplu, ci face şi unele asocieri. Îţi pierde un hamal neglijent bagajul la întoarcere şi îţi distruge toată vacanţa. De fapt, nu vacanţa însăşi, ca experienţă, ci amintirea ei se ruinează. Această fină distincţie se află, printre altele, la originea disciplinei numite economie comportamentală, care i-a adus lui Daniel Kahneman premiul Nobel în 2002.

Fericirea, care în engleză este o noţiune cu o paletă ceva mai largă decât în română, mergând de la exaltare şi euforie, până la mulţumire şi confortul simplu, se împarte deci între satisfacţia asupra unei experienţe şi satisfacţia asupra amintirii unei experienţe, care este mai durabilă, mai temeinică, mai importantă şi mai înşelătoare în acelaşi timp.

Oamenii nu se comportă raţional, aşa cum presupune economia. Dacă doreşti să faci pe cineva fericit, raţionalitatea te împinge să-i oferi experienţe de calitate. Realitatea psihologică însă îţi va dicta să-i oferi amintiri de calitate. De aceea s-au inventat vacanţele şi de aceea au devenit epidemia majoră a spiritului occidental.

Viața și legenda personale


Mai e încă un fapt, destul de spectaculos, care, în lumina celor două tipuri de „fericire” clarifică dependenţa acesteia de bani. Nefericirea este direct legată de bani în sensul că, pentru un sărac, orice creştere a veniturilor aduce şi un plus de fericire. Deci banii aduc fericirea, dar – mare dar! – numai atunci când nu-i ai. Peste un anumit nivel, care în SUA este de aproximativ 5000 de dolari pe lună ca venit, nici un plus financiar nu mai aduce vreo creştere de satisfacţie, mulţumire, fericire.

Studiul Gallup care a pus în lumină această situaţie se referă la fericirea ca experienţă. În mod just, calitatea experienţelor noastre de zi cu zi nu poate fi crescută indefinit. Totuşi, dacă ne referim la fericire ca memorie, ca poveste, atunci banii mai mulţi s-a constatat că aduc, într-adevăr, o creştere indefinită a ei.

Secretul fericirii totale ar fi, probabil, vechea şi aurita cale de mijloc: să contopeşti cele două forme de bucurie de viaţă, să-ţi trăieşti legenda în prezent, să munceşti în vacanţă şi să te relaxezi la serviciu. Buddha era minunat de precis în această privinţă. El spunea că nu există nicio cale către fericire: fericirea este calea!

În vremea marilor eroi ai Antichităţii greceşti, legendele se cumpărau efectiv. Cei cu bani foarte mulţi dintre care este posibil ca şi Ahile să fi făcut parte, cumpărau efectiv ode glorificatoare. Bani contra eroism. Dar nu eroism ca experienţă, ci eroism ca memorie. Fericire pură! Se vede treaba că poeţii de atunci, precum jurnaliştii de azi, trebuia să trăiască şi ei din ceva mai mult decât tariful de reprezentaţie sau preţul ziarului. De-a lungul întregii istorii, cei înstăriţi au investit în memoria lor, făcând politică, mecenat, ctitorii şi aşa mai departe. Odată cu revoluţia industrială şi cu creşterea numărului de bogătaşi, ambiţiile memoriei s-au restrâns la nivel personal. Protipendada nu şi-a mai cumpărat doar posteritate, ci a început să-şi cumpere vacanţe.

În foarte mare proporţie, plecatul în vacanţă este o fericire a memoriei. Kahneman întreabă chiar dacă ţi-ai plănuit vacanţa ideală pentru următoarea perioadă şi dacă ai şti că nu vei putea păstra nicio amintire de pe urma ei, nici poze, nimic, ai mai merge în acelaşi loc? Pentru mine, de exemplu, trei zile la Paris mi-au oferit o fericire pe care încă o savurez din plin, dar experienţa a însemnat şi o durere de picioare, de la mers încontinuu, pe care aş fi refuzat-o complet în absenţa aminirilor oferite de ea.

Probabil că forţa acestei fericiri a memoriei este chiar mai mare decât ne imaginăm îndeobşte, din moment ce oamenii sunt dispuşi să o dea pe cealaltă în schimbul ei. Poate că de aceea oamenii îşi doresc cu o anume disperare să deţină luxul şi să aibă acces la el; îşi asigură astfel, artificial, ce-i drept, o picătură de memorie bună în plus. De aceea continuă să fie un succes firma făcută de fiul dulgherului Vuitton.

Un maestru al fericirii îndemna: „Folosiţi-vă pe deplin simţurile. Trăiţi în locul în care vă aflaţi. Uitaţi-vă în jur. Priviţi, nu interpretaţi. Vedeţi lumina, formele, culorile, texturile. Conştientizaţi prezenţa tăcută a fiecărui lucru. Conştientizaţi spaţiul care le permite tuturor lucrurilor să existe. Ascultaţi sunetele, nu faceţi aprecieri despre ele. Ascultaţi liniştea din spatele sunetelor. Atingeţi ceva, orice, simţiţi şi acceptaţi prezenţa Fiinţei. Observaţi-vă ritmul respiraţiei; simţiţi aerul cum intră şi iese, simţiţi energia vitală din corp. Permiteţi-le tuturor lucrurilor să existe, cu şi fără dvs. Acceptaţi însuşirile tuturor lucrurilor. Pătrundeţi mai adânc în Clipa de acum.” Aceasta e fericirea experienţei. Un alt maestru spunea însă: „Preocuparea primordială a omului nu este aceea de a obţine plăcere ori de a evita durerea, ci aceea de a găsi semnificaţie pentru viaţa sa. De aceea oamenii sunt gata să sufere, cu condiţia să fie siguri că suferinţa lor are un scop.” Aceasta e fericirea memoriei, la care vacanţele contribuie consistent.

Vacanţele sunt bune, sunt importante. Kant nu avea nevoie de ele. Acum, cu sau fără timp liber, este timpul poveştilor, ca insule în marea de rutină care ne fixează în lume. 

Jun 6, 2016

Magie, servicii secrete și aritmetică

Circulă acest test, din care reiese că ultima cifră a numărului dvs de telefon nu e întâmplătoare și, mai mult, conține informații personale neașteptate:

„Scrieți pe o hârtie ultima cifră din numărul dvs de telefon. Înmulțiți cifra cu 2. Produsul obținut adunați-l cu 5. Suma rezultată înmulțiți-o cu 50. Acum adunați 1766. Din rezultatul obținut scădeți anul nașterii dvs. Veți ajunge la un număr din trei cifre. Prima cifră este ultima cifră din numărul de telefon, iar ultimele două cifre formează vârsta dvs. Ce ziceţi?”

Dacă toți cititorii ar avea o educație matematică minimă, așa ceva nu ar mai circula și nu ar mai mira pe nimeni. Este un truc extrem de transparent. Totuși, noi suntem un popor înclinat în același timp spre umanistică și spre iraționalitate (pe care unii o numesc în mod greșit idealism). De aceea, genul acesta de teste nu doar circulă, ci are și efectul de a provoca teorii ale conspirației sau de a confirma teorii mistice.

Cum ar putea simpla matematică să explice felul în care ultima cifră a numărului de telefon (fix sau mobil, indiferent de rețea) să conțină exact vârsta omului din acel moment? Cum de se potrivește la toată lumea?

Atitudinea rațională

Atitudinea mea, în general, față de aceste mirări este aceeași ca în fața superstițiilor care circulau cu mii de ani în urmă printre triburile primitive despre originea lumii. Însă mi-am dat seama, recent, că oameni foarte educați în diverse domenii umaniste, dar fără spirit realist, sunt o pradă mai facilă în fața unor astfel de probleme chiar decât oamenii needucați. Pentru ei, parfumul mistic al problemei e mult mai intens, proporțional cu lecturile și, totodată, se simt apărați de vasta lor cultură de orice tentativă de șarlatanie.

Acești oameni merită o atitudine mai puțin repezită, mai așezată, de asemenea mai plictisitoare. Matematica este mai simplă decât cea din „Cinci pâni”, superba poveste a lui Creangă (dacă n-ați citit-o încă, nu pierdeți vremea cu acest text, căutați-o și citiți-o fără întârziere). Deci, dacă aveți câteva minute...

Un meșteșug intelectual

În problema noastră, e evident, înainte de a ne uita la cifre, că avem de-a face cu un algoritm în care datele de intrare (în cazul nostru, ultima cifră a numărului de telefon) nu au nicio importanță în rezultatul obținut la final. Algoritmul funcționează ca mașina de tocat carne, în care amestecăm niște numere, dar care știe apoi cumva să le și scoată ordonat, fiecare pe găurica lui, lăsând neafectată cifra de la telefon. Nu este niciun serviciu secret implicat, e doar meșteșug. Matematica a fost și ea un meșteșug la un moment dat. Aș îndrăzni să cred chiar că Aristotel nu s-a ocupat de matematică tocmai pentru că o considera un meșteșug mai degrabă decât o știință.

Matematicienii erau cei care căutau rezolvări ale unor probleme practice și, atunci când le găseau, acestea erau formulate ca metode de lucru, așa cum se predau și astăzi în școli. O astfel de metodă trebuia să fie abstractă, deci fără conținut cantitativ, și să consiste dintr-o serie de pași care să poată fi urmați ori de câte ori variabilele problemei se schimbau. Existau, de exemplu, în Antichitate, metode de conversie valutară foarte elaborate, metode de calcul ale suprafețelor și volumelor, metode de ajustare a rezultatelor unor calcule arhitecturale pentru rațiuni estetice și așa mai departe.

Algoritmi

Noi numim astăzi aceste metode algoritmi, de la numele unuia dintre primii clasici ai Islamului, scriitorul și matematicianul Muhammad bin Musa al-Khwarizmi, autorul mai multor lucrări de matematică, printre care și cea care ne-a lăsat denumirea algebrei ca disciplină, „Al-Kitab al-mukhtasar fi hisab al-jabr wa’l-muqabala” (se găsesc pe Internet informații pe această temă, să nu credeți că am ținut minte acest titlu, am folosit algoritmul copy-paste). Al-Khwarizmi a făcut cunoscut algoritmul de rezolvare al ecuațiilor de gradul al doilea, adică acele ecuații în care necunoscuta apare sub formă de pătrat.

Din acel moment abia, matematicienii medievali, și mai ales cei renascentiști, au început să vadă meșteșugul matematic și ca desprins de practică. De exemplu, rezolvarea ecuației de gradul al doilea se poate învăța în școala primară. Algoritmul pentru rezolvarea ecuației cubice (cu necunoscuta la puterea a treia) depășește capacitatea unui elev de liceu. El a fost descoperit în prima jumătate a secolului XVI de un contabil venețian, Tartaglia, care, în acest fel, a dobândit o faimă extraordinară. Succesul afacerilor acestor contabili sau ingineri se pare că depindea de algoritmii pe care îi dețineau, în secret. Participau la demonstrații publice pentru a-și arăta măiestria, dar nu dezvăluiau algoritmii. Așa a căpătat și matematica dimensiune de spectacol, sau cel puțin o componentă distractivă, ca numerele de iluzionism de astăzi.

Cum funcționează testul nostru...

În cazul problemei noastre cu ultima cifră a numărului de telefon, algoritmul e dezvăluit, dar rămâne să vedem cum anume și de ce funcționează. În primul rând, alegem o cifră la întâmplare, acesta este primul pas. O dublăm, acesta este pasul al doilea. Apoi adunăm numărul 5 și toată suma obținută o înmulțim cu 50. Dar vă rog să fiți atent ce anume înmulțim cu 50: de două ori cifra inițială plus 5. Atunci când o sumă este înmulțită de un număr de ori, fiecare element al sumei este înmulțit de același număr de ori.

Rezultatul acestei înmulțiri cu 50 va fi așadar de 100 de ori cifra noastră inițială (pe care am înmulțit-o cu 2 la al doilea pas și apoi cu 50) plus încă 250, obținute din înmulțirea acelui 5 de la pasul al treilea cu 50-ul. Pentru a recapitula acești primi 4 pași, am putea nota rezultatul obținut prin formula 100 X + 250, unde X este cifra noastră inițială. Următorul pas este să adunăm 1766. Și vom obține, astfel, de o sută de ori cifra noastră inițială plus 2016.

În acest moment, cred că v-ați dat seama deja cum și de ce funcționează mecanismul: el ascunde, pe de o parte, anul în care ne aflăm (sub forma 250 + 1766) și, pe de altă parte, un număr de forma x00, unde x este orice cifră între 0 și 9 (provenită din înmulțirea cu 2 și apoi cu 50).

Următorul pas este să scădem anul nașterii din suma obținută. Evident că, scăzând anul nașterii din suma care acum are forma 100x + 2016, obținem același 100x + vârsta noastră (anul curent minus anul nașterii). Așadar, dacă numărul nostru (x-ul) este 5 și vârsta este de 66, atunci diferența rămasă va fi de forma 500 + 66. Dacă numărul este 0 și vârsta este 33, atunci diferența va fi 33. Dacă numărul este 9 și vârsta este de 1 an (pentru cineva născut în 2015), atunci diferența rămasă va fi 901.

Avem, prin urmare, aici o formă de matematică distractivă. Cu alte cuvinte, ea distrage atenția amatorului de matematică de la adevăratul șir al calculelor, pe care le acoperă în sume sau le ascunde în diferențe, la fel cum Conan Doyle ascunde de cititor firul raționamentelor lui Sherlock Holmes pentru a produce un soi de literatură distractivă.

...și cât timp va mai funcționa

În vremea Renașterii, din nevoia de a deține algoritmi prin care matematicienii să dobândească prestigiu, se ajunsese atât de departe cu speculația, încât se căuta cu înverșunare soluția ecuațiilor de gradul al patrulea, considerată atunci o culme a măiestriei. Ce bine pentru noi că problemele acestor meșteșugari ai spiritului erau țintite către extinderea cunoașterii, iar nu către taine indisolubile, de genul: spune-mi anul nașterii și eu îți voi afla vârsta în mod miraculos.

Se spune că soluția ecuației de gradul patru a fost găsită de Girolamo Cardano (deși e o discuție interesantă cu privire la acest subiect), același om care a inventat arborele cardan, care face legătura între osii, și același om care a descoperit numerele complexe, care s-au dovedit utile în matematică niște sute de ani mai târziu. De atunci s-a creat convingerea, probabil, că nicio descoperire matematică nu e în zadar, ci că, mai devreme sau mai târziu, orice nouă noțiune sau algoritm își va găsi utilitatea.

În cazul problemei noastre, nu se va întâmpla așa, din mai multe motive. Mai întâi, ea nu va funcționa anul viitor în această formă. Nici măcar anul acesta nu funcționează foarte bine pentru cei care nu au împlinit încă vârsta din 2016. Pe mine, care am ziua de naștere la sfârșit de iunie, algoritmul mă arată cu un an mai în vârstă. Și nu admit vârsta de 40 până când mă mai pot bucura, măcar o zi, de 39.

Dar nu ar trebui să mă plâng: algoritmul nu funcționează nici pentru centenari, cărora nu le-a păstrat decât două cifre pentru vârstă! Dar, să ajungem noi acolo și aia să fie problema... 

Jul 29, 2015

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks  (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)


Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts? 



Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat. 

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v

Filiera latină 

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească. 

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche. 

Jul 14, 2015

De la lume adunate...

Aseară, barmanul m-a întrebat:
-Cum de-ai venit la bar fără Nuțu?
-Păi tu ai mai sta la băută cu un tip care te minte, care întârzie mereu, care împrumută bani și nu-i mai dă înapoi, care bârfește și care, când nu ești atent, încearcă să i-o tragă prietenei tale?
-Bineînțeles că nu!
-Ei bine, zic, nici el!
________________
Colegul meu Nuțu se laudă la toată lumea cu corpul lui de zeu grec. Degeaba mă chinui să-i explic că Buddha nu era grec...
________________
Heliu intră într-un bar. Barmanul spune: Îmi pare rău, nu servim gaze nobile! Heliu nu reacționează.
________________
O învățătoare din Craiova obișnuia să îl certe în fiecare zi pe Nuțu, elevul neastâmpărat din ultima bancă. Îi atrăgea atenția mereu și mereu că nu e bine să te porți urât, să înjuri, să îți jignești colegii și învățătoarea, dar mai ales că e rău să nu înveți și să te mulțumești cu notele cele mai mici din clasă. Însă Nuțu continua să se joace în ore, să alerge în pauze, să deranjeze orele și să fie, cu un cuvânt, o pacoste pentru învățătoarea lui.
Când, în cele din urmă, mama lui Nuțu a ajuns la școală, la ședința cu părinții, învățătoarea i-a spus în fața tuturor celorlalți părinți că băiatul ei este cel mai neobrăzat, prost crescut, murdar și idiot copil pe care l-a văzut în întreaga ei carieră. I-a spus mamei că Nuțu reprezintă tot ce poate fi mai rău și mai dezagreabil la un elev.
Șocată să audă astfel de lucruri de la școală, mama lui Nuțu l-a mutat imediat din școală. S-au mutat și din oraș, iar ulterior l-a înscris pe Nuțu la o școală din Brașov.
15 ani mai târziu, învățătoarea din Craiova a suferit o serie de două infarcte miocardice, fiind la un pas de moarte. Medicii au sfătuit-o să apeleze la o procedură chirurgicală foarte specială, care putea fi efectuată numai de un singur medic în România, la Spitalul Municipal din Brașov. Fiind singura șansă de a supraviețui, învățătoarea s-a înscris pentru operație.
A fost transportată la Brașov, iar operația a fost o reușită. Aflată în salonul de terapie intensivă, după procedura chirurgicală care durase mai mult de șase ore, învățătoarea a deschis ochii și a văzut, pentru prima dată, chipul tânărului doctor care o operase și care îi zâmbea. Câteva secunde mai târziu, privirea i s-a încețoșat, chipul i s-a învinețit, s-a zbătut puțin și a murit.
Doctorul, îngrozit de moartea subită a învățătoarei s-a uitat împrejur, neînțelegând cauza, și atunci l-a văzut pe Nuțu, omul de serviciu al spitalului, care îi deconectase instalația de terapie intensivă pentru a-și băga aspiratorul în priză.

May 5, 2015

Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. A trăit în Olanda. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat într-un mod de-a dreptul diabolic (“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”)

Panteismul

Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Apr 30, 2015

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi aceştia?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: quo majus cogitare nequit. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie "brevetată" de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există.

Apr 8, 2015

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor misterios de voci, numit societate, și un mod la fel de misterios în care ea îți îndeasă idei la tine în cap. De exemplu, ideea că a bea bere e ceva bun.

Realitatea este că a bea bere chiar e ceva bun, dar nu pentru toată lumea. Îți trebuie o combinație specială dintre niște calități și niște defecte pe care s-ar putea ca, pur și simplu, tu să nu le ai. Una dintre calități ar putea fi aceea de trăi altundeva decât la oraș, cred. Cu toate că s-ar putea să nu le ai, deci, ceva venit parcă din interiorul tău (deși vine din exterior, dar nu-ți dai tu seama) îți spune că trebuie să bei bere, pentru că trebuie să bei bere.

Te duci, guști, te strâmbi, scuipi. Gustul îți spune că e foarte neplăcut să bei bere. Și că îți face rău. Dar gustul nu are nicio putere asupra vocilor de la tine din cap, care s-au combinat într-un cor imens și urlă că e este minunat să bei bere. Și aici intervine conceptul de radler. Adică o băutură care nu este bere, nu are gust de bere, nu se confundă în niciun fel cu nimic din ce s-ar putea numi bere, dar... Dar vocile spun că merge în calitate de bere.

Vocile spun că, deși tu faci parte dintre cei care nu gustă berea, te califici totuși la un soi de bere.  Aceleași voci spun că niște paie de hârtie umplute cu o combinație de zahăr, mentol și niște praf de vârfuri de frunze de tutun sunt țigări. Adevăratele țigări sunt cu totul altceva și pentru altcineva, sunt făcute din frunze de tutun și put îngrozitor, dar vocile lumii spun că și tu poți fi dintre aceia care fumează. De exemplu, poți trage dintr-o țigaretă de-asta subțirică, colorată și parfumată.

De fapt, este vorba despre un curent vechi, început odată cu nevoia de emancipare (nu doar a femeii, ci a speciei noi, ciudate și androgine a orășeanului) care a însemnat dorința de a fuma, dar nu tutun, că pute, de a bea, dar nu tocmai vodcă, pentru că pute și asta și ar fi bine să-i dăm aromă de sirop, în fine, de a trage de fiare, dar nu tocmai fiare, pentru că sunt grele și urâte, ci niște chestii moi, care să semene mai mult cu bomboanele și să fie foarte ușoare, mai ales.

De-a lungul sutelor și miilor de ani, oamenii care au durat civilizația au fost niște duri. Eroi, în felul lor. Au cărat greutăți enorme, au săpat galerii la adâncimi mari, au cioplit, au arat, au urcat pe schele, au turnat metal, s-au luptat cu furtuni pe mare și pe uscat, au îmbânzit animale, au construit, au zburat, s-au luptat și, la sfârșitul zilei, au avut nevoie de o bere adevărată și de o țigară de foi. În timpul liber, s-au întreținut cu tot soiul de competiții sportive, de la aruncat bolovani și bușteni, la alergat și gimnastică, până la lupre, pugilat și pancrațiu.

Ce ne-ar mai plăcea să semănăm și noi cu ei! Ne trezim dimineața cu greu, bem o cafea, ne târâm până la birou, unde stăm liniștiți până seara, luptându-ne doar cu furtunile și greutățile din mintea noastră... și cu niște animale de modă mai recentă, la costum și cravată. La sfârșitul zilei, îngroziți de regimul de captivitate al vieții și de perspectiva măruntă, ne spunem în sine, cu glas de eroi legendari, că merităm, după atâta trudă, o bere radler light, alături de o țigară subțirică și mentolată.

N-o să ne facă rău, cu atât mai mult cu cât, la sfârșit de săptămână, mergem la sală. O sală de lux, cu jacuzzi, saună, programe de aerobic și echipament pentru antrenamentul de forță: niște superbe gantere de 0,5 kg, cauciucate, rotunjite, frumoase și foarte, foarte roz.

Mar 11, 2015

Inimă pe drum

Inimă albă, inimă de vânt,
străzile sunt înguste, felinarele stinse,
te-ai așezat pe un scaun regizoral de pânză și descifrezi din trecut
scenariile, istoriile, foiletoanele,
anunțurile și afișele de gală în sepia,
care făceau publicitate unui spectacol unde lumea bună era așteptată în trăsuri,
cu fotografia actriței principale,
cu umbreluță,
articolele de fond și cele de suprafață,
închipuiri descoperite
sub straturile geologice ale spiritului

Inimă de jar, inimă peste vremuri,
inimă slăbită a doctorului Jivago, inimă
puternică după un veac de singurătate,
inimă de viitor, inimă de speranță,
inimă dintr-o gară pentru doi,
inimă pe drum

Inimă de anotimp, suflet fără streașină,
străzile sunt inundate până la balconul Julietei,
curenții trag în toate părțile,
acordurile de chitară plutesc, incolore, la suprafața apelor,
gândurile sunt înghițite în vârtejuri,
o nouă poveste se-neacă, a nu-știu-câta,
ai rămas deasupra, sprijintă în coate, pe un pod,
ți-e teamă de fiecare val
și de fiecare picătură de ploaie
și nici măcar tu nu poți plânge și râde atâta

Inimă de lut, inimă de iarbă,
inimă de primăveri și nopți arabe,
inimă de abur și mere domnești,
inimă albastră, inimă de fum,
inimă de fum,
inimă pe drum


Mar 10, 2015

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției


Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ


O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 


Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

Mar 9, 2015

Lucrul în sine, în tine, în mine

Știi senzația aia când simți, venind din interiorul tău, un soi de bucurie nedefinită, o pace, un optimism ciudat, de ca și cum ai avea o lumină în inimă?

Și îți dai seama că nu e niciun motiv exterior ca să simți asta, că nu mai ești copil să-ți găsești cadourile sub brad în dimineața Crăciunului, că nu pleci la mare mâine la prima oră, că nu te-ai trezit după întâia noapte de dragoste... nimic din toate astea. Și totusi, o fracțiune de secundă, o sclipire din interior pare să-ți spună că totul e incredibil și neașteptat de bine.

O fracțiune de secundă în care toți nervii tăi tresaltă ca în așteptarea sau în amintirea unei minuni. Senzația asta trebuie să vină de undeva, nu?

Întotdeauna oamenii și-au imaginat că există ceva dincolo de experiența care ne este dată prin simțuri și prin rațiune. Nu cumva această fracțiune de secundă reprezintă o breșă, o crăpătură fină și infimă în cortina dintre noi și eternitate?

La Lucian Blaga, de exemplu, frontiera dintre ce putem și ce nu putem cunoaște poartă numele de cenzură transcendentă, o graniță păzită de gardieni intransigenți și abisali ai universului. Dar poate că această cenzură mai are, și ea, scăpările ei, poate că acești gardieni mai cască, mai întorc privirea, mai lasă unele raze din substanța universului să răzbată până la conștiința noastră.

Mulți gânditori par să consimtă la faptul că lumea nu e cum o experimentăm, că în spatele acestor experiențe și gânduri ale noastre se ascunde o realitate mai adâncă, la care nu avem acces direct. Kant îi spunea „lucrul-în-sine”, de exemplu.

Și întreb atunci: dacă lucrul-în-sine este cel pe care-l simți în momentul în care, pentru o secundă, ocolindu-ți simturile și conștiința, universul îți dă de veste că, în spatele experienței tale, se află o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, un miraj al imaginației, ca o iubire fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Eminescu împărtășea viziunea kantiană: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește cîte o rază slabă, cîte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o 'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis”.

Lumea pare uneori o secundă de fericire nedefinită, pe care sufletul omului o poate percepe în fracțiunile de timp în care nu e ocupat cu nimic altceva, când e deschis catre absolut. Poate că trăim într-o lume a cărei substanță este fericirea absolută și infinită.

Cred eu așa ceva? Bineînțeles că nu. Dar uneori se simte totuși ca și cum ar fi adevărat.

Mar 8, 2015

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

Dec 16, 2014

Ruperi de ritm

  • Câteodată, performanța unei țări se poate evalua și prin performanța hoților ei. Mare parte din ceea ce este Las Vegasul de astăzi i se datorează lui Jimmy Hoffa, care a folosit fondul de pensii al sindicatului pentru împrumuturi către Mafie, destinate în special construirii de cazinouri și hoteluri. În România, un om politic remarca ironic: „Nici hoții nu sunt organizați la noi. Ei funcționează spontan, individualist, fără a tenta marile performanțe mondiale, ce nu se pot obține decât prin pregătire acerbă, prin dăruire câinească și perfecționarea mijloacelor.”
  • Nu înțeleg ce înseamnă sarmale de post sau pateuri de post. În primul rând, dacă sunt sarmale sau pateuri, sau alte găteli cu ulei, nu pot fi de post. În al doilea rând, nu pricep ce se petrece în mintea cuiva care vrea să țină postul și, în același timp, vrea sarmale.
  • Dimensiunea corectă a progresului tehnologic, într-o remarcă a lui Prunariu: „10 000 de ani de cartografie au fost rezumați în 10 zile de observații din satelit”. De altfel, tehnologia spațială e una dintre cele mai potrivite și rentabile investiții publice, nu doar pentru că acoperă toate politicile posibile în afară de justiție (mediu, securitate, cercetare și dezvoltare etc.), ci și pentru că este pur și simplu foarte profitabilă. O legendă urbană spune că o țară s-a dezvoltat mai bine atunci când a înlocuit regii asfaltului și bordurilor cu prietenii spațiului. 
  • M-am uitat noaptea târziu la un spot TV care a început prin a spune: „Uită tot ce știai despre saltele!” Și, deci, așa am făcut. Apoi, am observat că, prin acel spot, ei doreau de fapt să-mi vândă niște saltele, numai că eu nu mai știam ce sunt alea...
  • Ai umblat printre noi rupt de foame și desculț, ne-ai dat cel mai curat exemplu de umilință, ai adus pe pământ o viziune asupra vieții bazată pe simplitate, frugalitate, bun simț, inocență, milă și iubire. Oare știai că te vor picta pe uriașe bolți de catedrale împopoțonat în cel mai scump aur și ți vor închina numai întru slava și gloria pe care atât le-ai disprețuit?
  • Ne este mult mai ușor să ne descurcăm cu lipsurile și penuria decât cu luxul și abundența. Cu cât suntem mai bine hrăniți, cu atât suntem mai bolnavi. Cu cât suntem mai bogați, atât individual, cât și ca națiuni, cu atât avem datorii mai mari. Cu cât avem mai mult, cu atât ne vine mai greu să ne ținem în limitele posibilităților noastre.
  • Nu există timp. Există doar ceasuri.
  • Puterea reflectă caracterul adevărat al omului. Și ședințele! Caligula a convocat la un moment dat o ședință cu unicul scop de a-i informa pe participanți că el poate dispune să fie omorâți oricând vrea el. Atât.  
  • La confluența dintre civilizația informațiilor și natura umană pură și simplă se petrec uneori lucruri surprinzătoare. În anul 2002, tribul Masai din Kenia a donat Statelor Unite 14 vaci. Pentru ei, vaca este elementul fundamental al supraviețuirii, piedestalul vieții. Așa au înțeles ei să ajute, cu câte vaci au putut strânge în câteva luni, o țară care auziseră că suferă în urma atentatelor din septembrie 2001. Deodată, lumea pare foarte, foarte nedreaptă. 
  • O idee de marketing este să pui premii în cutiile cu tampoane. Ceva de genul: „Știm că nu e plăcut prin ce treci în această perioadă a lunii, dar, hei!, uite un voucher de reducere cu 20% la înghețată!”

Nov 25, 2014

Emoția de toamnă pe înțelesul tuturor

Vreau să arăt în acest text că poezia „Emoție de toamnă” este îndeobște înțeleasă superficial și că există cel puțin încă un mod de a o citi, cu avantajul unui sens mai deplin, mai închegat al poeziei.

Poezia unei alte epoci

Poezia lui Nichita Stănescu pune încă probleme foarte interesante de interpretare, după ce a trecut granița dintre două epoci atât de diferite ca mentalitate. Venind dintr-o vreme în care se scria și se citea cu o sete maniacală de a ascunde și de a descoperi sensuri, de a masca și demasca înțelesuri, poezia lui Nichita s-a revărsat într-o perioadă de fundamentalism cultural, în care totul se ia ad literam și nimic nu se mai supune interpretării sau interogației.

„Emoție de toamnă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui, în parte pentru că a fost pusă splendid pe muzică de către Alifantis, în parte pentru că primul vers este absolut genial și în parte pentru că se face la școală și nu scăpăm de comentariile literare, atât de enervante, chiar și când sunt corecte, darmite când bat câmpii.

Interpretarea comună

Oricâte interpretări și comentarii am face, ele trebuie să ducă spre o înțelegere mai adâncă a frumuseții și misterului poeziei, în niciun caz să coboare o ceață groasă asupra ei. Dacă interpretarea nu aduce un plus de frumusețe în înțelegerea operei de artă, este ori făcută prost, ori fără rost. Toată lumea este de acord, în cazul nostru, cu o serie de lucruri: mai întâi, că este vorba despre o poezie de dragoste, iar nu de un pastel.

În aceasta stă, de fapt, și secretul primului vers. Orice om sensibil din țara asta, când aude constatarea banală că a venit toamna, aude ca un ecou al conștiinței sale și: „acoperă-mi inima cu ceva”! Este un contrast excepțional între mărunta observație meteorologică și adânca rugăminte metafizică.

Dar ce spune restul poeziei? Înțelegerea obișnuită spune că „emoția de toamnă” este teama de a nu fi părăsit de femeia iubită. În același timp cu răcoarea toamnei, în sufletul poetului se strecoară frigul despărțirii, frica de faptul că ea se va ascunde în privirea altuia, iar el n-o s-o mai poată vedea. Și atunci, va trebui să se întoarcă la pietre și la lună pentru a-și regăsi liniștea sufletească.

Dar haideți să mai citim încă o dată, cu atenție, poezia:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori
Că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori
C-ai să te-ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin

Şi-atunci m-apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Umbrele poeziei

Dacă interpretarea obișnuită, cu care majoritatea lumii pare să fie de acord, este corectă, dacă profesorii de literatură au dreptate, așadar, rămân parcă, în sufletul meu de cititor niște „umbre” nelămurite. De exemplu, cum poate teama de a nu fi părăsit să-mi ascută aripile până la nori? Nu se leagă, nu se potrivește. Am auzit interpretarea cum că poetul a dorit să creeze un contrast între ascunderea, retragerea iubitei și o anume expansiune a eului liric. Dar ideea aceasta de contrast nu justifică totuși expansiunea. Când îți e teamă să nu fii abandonat, când cerșești măcar o umbră de la iubita care e pe cale să te părăsească, expansiunea e singura reacție care nu se întâmplă.

Oct 9, 2014

Cum vedea Platon lumea

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a omenirii. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Oct 8, 2014

Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.

Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.

There was an error in this gadget