Aug 7, 2012

Academia Olympia

Un tânăr român, care studia filozofia în Elveţia, simţea nevoia de a invăţa mai mult, în special în domeniul ştiinţelor naturii. Astfel, a răspuns unui anunţ publicat în ziarul "Berner Tagblatt" referitor la meditaţii particulare de fizică.

Cel care dăduse anunţul era, la rândul său, un tânăr care tocmai terminase facultatea, obţinuse un post la Biroul Elveţian de Brevete şi avea nevoie de bani până la preluarea slujbei. El i-a mărturisit românului nostru că, de fapt şi el ar fi dorit să urmeze filozofia, nu fizica, însă, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat (!!!), fusese nevoit să se înscrie la o facultate care să-l admită în aceste condiţii.

A reieşit destul de repede că studentul român nu avea efectiv ce să înveţe în plus de la neamţ. Cei doi s-au împrietenit însă repede şi au renunţat curând la orice discuţii mai mult sau mai puţin sterile despre formulele de fizică. La propunerea românului, au construit, formal, grupul care avea să se numească mai apoi Academia Olympia. Un alt coleg li s-a alăturat şi, rezervându-şi pentru întrunirile lor câteva ore pe săptămână, citeau texte fundamentale şi discutau pe marginea lor.

Se întâleau într-o cameră cu trei scaune, o măsuţă şi o scrumieră. Regula era aceea de a citi un fragment, un singur fragment important dintr-o carte importantă a unui autor important.

În următorii ani, au trecut prin studiul unor autori precum Ernst Mach, John Stuart Mill, David Hume, Poincare, Spinoza, Ampere, Avenarius, Helmoltz, dar i-au citit şi pe Sofocle, Racine, Dickens...

Discutau ore întregi după aceea, câteodată chiar despre o singură pagină lecturată sau poate doar despre o frază. Conceptul de cauzalitate al lui Hume le-a oferit mai multe săptămâni de discuţii. Dura puţin timp lectura, însă durau mult discuţiile asupra textului.

E incredibil ce inflorescenţă de gânduri se poate dezvolta din germenele unei idei bine formulate. Pornind de la o problemă mare, cristalizau în jurul ei atâta gândire pură, genuină, interesantă şi dezinteresată încât, la capătul discuţiei, acel mic text le prilejuia întâlnirea cu mai mult spirit, mai multă inteligenţă şi visare vie decât întâlneşti într-o întreagă facultate.

Această metodă de a învăţa, punând pe primul loc nu cunoştinţele, ci dorinţa de a cunoaşte, curiozitatea naturală, fusese specifică şcolilor din Antichitate. Ideea Academiei Olympia l-a reînviat pentru o scurtă vreme.

Nimeni n-a ajuns vreodată învăţat datorită şcolii, adevărata cunoaştere însemnând de fapt a da o nouă viaţă vechilor idei.

Pe lângă cunoaşterea brută, a memoriei, au existat mereu şi dorinţa de afla lucruri noi, şi pasiunea de a gândi, şi curiozitatea aceea anume care ne face oameni din animale.

Dar ce folos a adus Academia Olympia omenirii? Să dăm nişte nume.

Pe studentul român îl chema Maurice Solovine. Colegul lui se numea Conrad Habicht. Ştiu, nici eu nu am auzit de ei în alt context. Dar fizicianul-filosof al cărui anunţ a declanşat întreaga poveste avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu, această scrisoare neexpediată:
Către nepieritoarea Academie Olympia!
     În scurta ta existenţă activă te-ai bucurat cu încântare copilrească de tot ceea ce era clar şi inteligent. Membrii tăi te-au creat pentru a se amuza pe seama surorilor tale mari şi îngâmfate. Am învăţat să apreciez din plin, printr-o observare minuţioaă, de-a lungul anilor, cât de mult acest demers şi-a atins ţinta. Toţi cei trei membri ne-am dovedit cel puţin durabilitatea. Chiar dacă acum suntem cam ramoliţi, mai străluceşte încă lumina ta senină şi dătătoare de viaţă pe cărarea însingurată a vieţii noastre; căci tu nu ai îmbătrânit odată cu noi şi nu te-ai sufocat ca o salată între buruieni.
     Îţi vom rămâne credincioşi până la ultima sforăială erudită!
Acum doar membru corespondent,
Albert Einstein,
Princeton, 03.04.1953
There was an error in this gadget