Dec 22, 2009

Lumea între a exista şi a fi

Ex-sistă ceea ce se petrece, se întâmplă sau devine în afara mea, independent de mine. Ceea ce este are directă legătură cu mintea mea, pentru că trebuie să fie într-un anume fel şi dintr-o anume raţiune. La extremele cugetării despre lume se află concepţiile Existenţei şi Fiinţei. Pentru Heraclit şi Parmenide, Existenţa şi Fiinţa sunt distincte şi separate. Pentru ei, ori una, ori cealaltă are mai multă "realitate". Iată cum:

Heraclit din Efes

Nu se ştie precis când a trăit Heraclit, cîndva în jurul anului 500 î.Hr., dar se ştie că a fost un aristocrat. Cu mici excepţii, toţi marii greci din Antichitate au fost bogaţi. Poate de aceea aveau vreme să cugete, pe când sclavii erau ocupaţi cu problemele practice. Pe vremea aceea, oamenii erau interesaţi de principiul (începutul, şi cu sensul de cauză) acestei lumi, cam cum sunt interesaţi şi acum toţi cei care nu pricep că in principio creavit Deus caelum et terram.

Heraclit a cugetat că principiul lumii este de bună seamă ceva etern. Trebuie să existe ceva etern, de vreme ce lumea e eternă. Dar, în eternitatea ei, lumea se schimbă, se pe-trece, devine şi, de la zi la zi, e altă lume. Cum se împacă aceste două idei: la Heraclit, principiul lumii este focul.

Lumea pare să fie ca un foc, acelaşi foc, dar care arde tot timpul cu altfel de flacără, mişcătoare, instabilă. Flacăra nu poate fi descrisă ca formă, pentru că nu seamănă flacăra dintr-un moment cu cea din alt moment. Exact ca şi lumea. Lumea este aşadar un foc, care se aprinde şi se stinge. Când e aprins, are forme vagi şi ambigue, ca focul şi ca aerul. Când se stinge, capătă forme mai concrete precum pământul şi apa.

Pentru Heraclit, totul curge - Πάντα ῥεῖ (panta rhei) - asta e filozofia lui. Lucrurile se petrec şi devin pentru că se luptă între ele: sănătatea cu boala, binele cu răul, tarele cu moalele, oala cu sarmalele. Tot ce există se împarte în perechi de contrarii aflate în război. Ideea aceasta cu perechile de contrarii a fost, de altfel, firul roşu al întregii gândiri occidentale, până în ziua de azi.

În afara acestui pârjol general, mai este ceva care nu curge: logosul, adică vorbirea şi gîndirea luate la un loc, sau gîndire vorbită, sau vorbire gîndită, sau, cum ar zice scolasticii, raţionalitate discursivă. În creştinism, logosul a fost tradus prin Cuvânt (Ioan 1:1)şi a preluat puterea de principiu sau de lege universală cu care îl învestise Heraclit.

Parmenide din Eleea

Istoricii spun despre Parmenide că a atins vârsta maturităţii în jurul perioadei dintre anii 501 î.Hr. şi 492 î.Hr. Ce înţeleg ei prin maturitate nu ne spun însă.

Filozofia lui Parmenide este opusă celei a lui Heraclit. El nu spune că totul curge, ci, dimpotrivă, că totul stă. Ca demn elev al scepticului Xenofan, eleatul ridică necredinţa la rang de sistem. El nu vrea să creadă că tot ce vedem, auzim, simţim e nepărat realitatea şi adevărul. Parmenide face distincţia dintre adevăr şi opinie. Ceea ce apare ni se pare. El diferenţiază, pentru prima oară, esenţa de aparenţă. În limba greacă apariţia sau aparenţa, ceea ce apare, ceea ce se arată, se numeşte fenomen. Lucrurile simţite, adică fenomenele, se deosebesc de cele gândite.

Fenomenele sunt doar păreri, iar lucrurile gândite sunt cele adevărate. Teoretic, nu se poate distinge între un lucru real de acelaşi lucru gândit. Prin urmare, realitatea şi gândirea sunt acelaşi lucru.

Principiul lui Parmenide este Fiinţa. Fiinţa este unitatea dintre realitate şi gândire. A fi nu e totuna cu a exista. Existenţa este o prezenţă simplă: există ceva. Fiinţa este o prezenţă din punctul de vedere al unei conştiinţe. Ea arată nu doar ce este, ci şi cum este şi de ce este. Fiinţa este existenţă conştientizabilă.

Remarcă: istoria filozofiei a plasat existenţa (sau categoria filozofică de existenţă) în sarcina disciplinei filozofice numită ontologie - de la ontos, care înseamnă ce este -, iar categoria de Fiinţă a fost predată logicii - de la logos -, care lucrează cu noţiuni (ce este), judecăţi (cum este) şi raţionamente (de ce este).


Interesantă este cugetarea lui Parmenide despre cum trebuie să fie Fiinţa. Fiinţa, în primul rând, este opusul nefiinţei, care nu este, în timp ce Fiinţa este, prin definiţie. Parmenide îşi pune problema: există nimicul? Şi răspunde: nu, nu există nimicul, pentru că nimicul este tocmai ceea ce nu există. Deci nu se poate cugeta asupra a ceea ce nu este.

Fiinţa, care e şi gândire, trebuie să aibă următoarele proprietăţi (determinaţii):
1. este eternă. Dacă n-ar fi eternă, ar însemna că odată ea n-a fost, ceea ce e o contradicţie. Fiinţa nu poate ţine seama de timp.
2. este imuabilă, adică neschimbătoare. Orice schimbare se face ân timp. Fiinţa, dacă s-ar schimba, n-ar mai fi ce este şi cum este.
3. este unică, nu sunt mai multe fiinţe, pentru că o multitudine înseamnă o schimbare.
4. este plină şi compactă, fără goluri sau spaţii vide, pentru că orice nişă în Fiinţă e o negare a Fiinţei - un nimic. Or, nimicul nu este.

Parmenide îşi imaginează astfel Fiinţa ca pe o sferă - forma perfectă - cu toate aceste patru atribute.

NB Pentru istoria gândirii umane, Heraclit şi Parmenide sunt pietre de hotar nu doar pentru că au deschis calea cercetării lumii şi gândirii. Ei au trăit într-o vreme în care concepţiile erau atât de primitive încât oamenii erau cumva ţinuţi să creadă (şi să nu cerceteze) în nişte divinităţi umanoide care reprezintă răspunsul la toate întrebările. Heraclit şi Parmenide au fost dintre cei puţini care s-au încumetat să gândească. Unul dintre rezultatele gândirii lor a fost că divinităţilor umanoide li s-au aplicat de către dogmatici atributele logosului, unităţii contrariilor, eternităţii, unicităţii etc., pentru a da la iveală alte divinităţi umanoide.

Dec 15, 2009

Trei piese şi-un roman

Îmi place Mihail Sebastian pentru că înţeleg câte ceva din ceea ce a scris. Pe el însuşi, ca om şi autor, bineînţeles că nu-l înţeleg. Când va exista cineva care să-l înţeleagă presupun că va scrie şi o carte căreia altcineva îi va face un rezumat pe care eu îl voi citi (dacă îmi va trimite cineva link-ul). Până atunci, Sebastian pur şi simplu îmi place.

Ultima oră mi-a plăcut în ciuda faptului că intriga are o construcţie banală: o greşeală de tipar face din profesorul Andronic o ameninţare pentru afacerile influentului Gr. Bucşan. Personajul niţeluş deplasat Marga întreţine confuzia care rezistă până la finalul fericit. Atmosfera somnambulă din redacţie e descrisă minunat şi prin gazetarul care are de dat un cursiv pentru pagina 1 şi n-are subiect, dar şi prin replica puştiului cu cafeaua: "Când s-or plăti chenzinele aicea, scoateţi drapelul". Ironiile sunt peste tot, de altfel. Ziarul adormit se numeşte "Deşteptarea". Ministrul, care e omul lui Bucşan şi care crede că postul de la Educaţie e sub nivelul lui, se "repede la Sinaia" să tragă un pui de somn. Tipografia cu linotipuri defecte ajunge să coste o avere. Bucşan face mecenat şi, în cele din urmă, murdara afacere Protar dă numele unei societăţi pentru încurajarea studiilor de istorie antică.

Steaua fără nume e o piesă ştiută, am văzut-o la televizor şi ca teatru şi ca film, e o capodoperă, place oricui, la citit e şi mai plină de sensuri.

În Jocul de-a vacanţa mi-a plăcut excepţionala capacitate a lui Sebastian de a se juca cu dragostea trăită la toate vârstele masculine (Jeff, corigentul de 16 ani, Ştefan, tânărul intelectual, şi bătrânul maior Bogoiu) şi, evident, la eternul feminin (Corina).

Ceea ce însă mie mi-a plăcut cel mai şi cel mai mult din opera lui Sebastian este romanul Oraşul cu salcâmi. Nu ştiam noi, la vremea noastră, că Sebastian a scris un minunat roman al adolescenţei. Sunt autori pe care-i consider mari şi autori pe care-i consider prieteni, pentru că au scris (şi) despre mine. Mircea Eliade, Ion Minulescu, Radu Tudoran, Grigore Băjenaru, Ion Vinea, Ionel Teodoreanu, Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie dela Iazul Mic), Constantin Chiriţă, Mihail Drumeş - dintre români - sunt prieteni de care-mi amintesc la repezeală. Au scris romane ale adolescenţei şi copilăriei care au făcut, fiecare, cât un an de viaţă în plus pentru memoria mea afectivă. Poate că Venin de mai şi Lorelei n-au făcut chiar un an, pentru că nu-mi plăcea când începea războiul.

Îmi pare rău acum că Sebastian n-a intrat pe lista asta cât am fost adolescent. Nici acum însă nu a fost zadarnic. Cartea este minunată, povestea curge făcându-te să zâmbeşti şi tăindu-ţi respiraţia tot ca la 15 ani. Totuşi, m-am simţit trecut de vârsta ei în desele momente în care-l intuiam pe profesorul de liceu din persoana autorului. Acţiunea se petrece în urmă cu 90 de ani, când se asculta o muzică uşor diferită de cea preferată azi de tineri. Dacă muzica s-ar schimba, totuşi, cartea s-ar adapta perfect unui scenariu de film de succes cu adolescenţi născuţi în secolul XXI.

Îmi place foarte mult Adriana Dunea, m-aş fi îndrăgostit de ea pe loc dacă aveam între 14 şi 24 de ani. Îmi place şi Gelu (în afară de nume, care s-a demodat complet) şi, dacă aş fi avut vârsta din intervalul menţionat, m-aş fi confundat cu el uşor. Îl detest pe Jean Iliescu Bardă, la orice vârstă, şi îmi pare rău de Cecilia, care urmează destinul majorităţii femeilor. Îl înţeleg pe compozitorul Viorin şi bănuiesc că el are un model real, cu nume şi prenume, scriitor, deşi habar n-am cine ar putea fi.

Un roman care e bine să nu fie ratat în adolescenţă. Dragoste, foarte multă dragoste în toate formele ei normale. Fără război! Şi un autor new-entry pe lista de prieteni.

Dec 8, 2009

Un filozof la minut - Lucian Blaga

Blaga s-a născut în 1895 şi a murit în 1961. Este filozoful român despre care s-a scris cel mai mult, acest fapt datorându-se, cred eu, împrejurării că avem în cultura noastră o sensibilitate mai mare pentru literatură.

Poetul Blaga este mai merituos, de bună seamă, decât filozoful. Viziunea lui despre lume şi om merită, cu toate acestea, cunoscută, pentru că este de o originalitate excepţională (toate conceptele-cheie sunt creaţii noi) şi este sistematică (avem numai trei sisteme filozofice româneşti).

Blaga nu crede că omul poate cunoaşte absolutul, dar exact în aceasta constă esenţa umanităţii sale. Nu crede că adevărata cunoaştere este cea pozitivă (care urmăreşte o finalitate), ci una negativă, extatică, nu raţională, ci metaforică și intuitivă.

Orice expresie despre lume, oricât de precisă, este considerată de Blaga "o metaforă mai mult sau mai puţin spălăcită".

În spatele tuturor lucrurilor se află Marele Anonim. Unii au confundat noţiunea aceasta cu Dumnezeu. Nu este cazul: conceptele sunt diferite ca religia de filozofie. Marele Anonim este misterul ultim al lumii, care nu poate fi aflat de nimeni, niciodată.

Cunoaşterea noastră depăşeşte mister după mister, într-un demers infinit.

Marele Anonim întemeiază modurile ontologice, în ordinea regnurilor: minerale, plante, animale şi, în sfârşit, modul ontologic uman.

Modurile ontologice sunt determinate de un fel de a fi şi de un orizont. Felul de a fi al omului este cel creator. Orizontul său este pe de o parte cel al lumii concrete, care determină omul la nivel biologic, iar pe de altă parte cel al necunoscutului - orizontul întru mister şi pentru revelare - care face din om o fiinţă istorică. Existenţa istorică a omului este una tragică, iar tragismul ei se desfăşoară prin cultură.

Dec 7, 2009

Jucătorul, de Dostoievski

Romanul, sub faima autorului, pare mai degrabă scenariul unui film al zilelor noastre, ceea ce a şi devenit.

Sunt curios dacă, vrăjit el însuşi de mirajul ruletei, Feodor Mihailovici anticipa, măcar un pic, fenomenul Las Vegas de azi.

Unora din filme, altora din viaţă, ne este cunoscut efectul de drog al pariurilor de casino.

Drama psihologică nu stârneşte aşadar vreun interes special în era drogurilor de toate felurile. Când tinerii ca Alexei Ivanovici au Internet şi jocuri video în propriul dormitor, cartea lui Dostoievski nu-i mai poate interesa, decât, probabil, în vederea vreunui joc de cultură generală.

Pentru aceştia, Crimă şi pedeapsă e o poveste mai potrivită pentru a intra în mintea unui personaj. Într-adevăr: nu se iveşte prilejul în fiecare zi.

Pentru cititorul care caută estetica mai degrabă decât acţiunea, Jucătorul este o dramă excepţional construită şi teribil de tensionată.

Problema jucătorului nu este aceea a dependenţei de joc, ca de un drog, ci aceea că ajunge, să-şi parieze sufletul.

Într-un fel asemănător cu Raskolnikov, îşi pune viaţa în joc pentru o iluzie.

Legătura dintre Jucătorul şi Crimă şi pedeapsă nu constă doar în asemănarea dintre căderile psihice ale personajelor principale. Romanele au fost scrise în acelaşi timp.

Interesant: Jucătorul a fost scrisă în scopul acoperirii unei datorii la ... ruletă.

Spuneam că micul roman se află sub faima autorului. Totuşi, dacă l-ar fi scris Coelho, ar fi acum cea mai citită carte din lume, în orice caz mult peste celelalte best-seller-uri ale scriitorului brazilian.

Răzbunarea sufleurului

Piesa de teatru scrisă de Victor Ion Popa aduce culisele în prim-planul scenei. Personajele sunt oamenii unui teatru, cu caractere foarte distincte, aşa cum stă bine unei comedii. Astfel, chiar dacă nu ar fi identificaţi de autor, cititorul (în cazul meu) sau spectatorul (în mod ideal) i-ar recunoaşte imediat pe autor, pe director, pe Amorez, pe Băiat, pe Mica, diva cea bătrână şi pe toţi ceilalţi.

Sufleurul este în poziţia unui Richelieu al Teatrului, cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea acţiunii. Într-un mod ciudat, în acest teatru întors pe dos ca o mănuşă, cu interiorul spre public, sufleurul devine regizorul piesei, în vreme ce personajul regizorului e un figurant.

Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar el este, în acelaşi timp, cel mai nobil ("şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a fost"). Acest sufleur, deţinător al tuturor secretelor teatrului, doreşte să-şi îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de talent, pe de o parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său perechea. Pe scurt, reuşeşte.

Mai interesantă însă decât reuşita lui este seria de intrigi, iar mai interesantă decât aceasta este modalitatea atât de predictibilă pentru sufleur în care fiecare personaj răspunde intrigilor.

S-ar putea spune că umorul se trage, etimologic, dar şi ca gen dramatic, din teoria umorilor a lui Hippocrate. Patru erau umorile care, conform psihologiei acceptate în perioada clasică a teatrului, defineau ceea ce noi azi numim temperamente: sângele (pentru sangvinici), limfa, adică flegma (flegmaticii), vezica biliară, adică fierea sau colecistul (colericii) şi bila neagră, din gr. μέλας - negru şi χολή - fiere (melancolicii).

Comedia a însemnat, înainte de Shakespeare, expunerea acestor temperamente în starea lor cât mai pură, nediluată, aşadar rizibilă. La Victor Ion Popa teoria se respectă, dar nu la nivel psihologic, ci social, în sensul în care în director îl recunoaştem pe fiecare director, în vedeta consacrată - aerele oricărei vedete etc., ceea ce distrează subtil.

Interesant: cred că în această piesă apare pentru prima dată cea mai drăguţă ironie francofilă, schimbul de replici -"N'est pas?" -"Ba spa!", folosit apoi în mai multe comedii.

Dec 4, 2009

Motivul corect şi plămânii sănătoşi

Pe parcursul a 15 ani şi a 100000 de ţigări fumate, după repetate şi triste încercări de a renunţa, am crezut că eşecul meu este acela de a nu putea găsi un înlocuitor eficient pentru ţigară. Am reuşit să mă las de fumat atunci când am înţeles că nu trebuie înlocuit cu nimic. Mai mult, nu e vorba de a renunţa.

Am scăpat de fumat şi gata! E drept că am căutat un pretext bun, care să mă motiveze şi am cumpărat astfel cartea lui Allan Carr "The easy way", tradusă în româneşte şi sub formă de audio-book. M-a ajutat.

Nu am avut alt motiv să mă las decât acela că nicio realizare nu pare să aibă consistenţă deplină atâta vreme cât eşti sclavul unui obicei nesănătos. Ai realizat o mulţime de lucruri şi totuşi o infectă de ţigară e mai tare ca tine. Nu merge!

Motivul corect duce la acţiune corectă, zic budiştii. Dacă ştii cu claritate de ce vrei ceva, cum vei obţine acel ceva nu mai constituie o problemă prea mare. Fireşte că motivele corecte sunt mai multe:

Ce vor zice şi cum se vor simţi copiii mei?

Corpul cât mai rezistă? 50 de ani? 10 ani? O săptămână?

Cât de seducător e fumatul?




Merită? În cele din urmă, chiar îmi place?

Motivul corect duce la acţiune corectă. Nu pot decât să mă bucur de fiecare dată când îmi aduc aminte (din ce în ce mai rar, ce-i drept) că am făcut o schimbare vitală dintr-o mulţime de motive vitale.

Am schimbat fumatul cu ... nimic.

De filozofi numai de bine

Cică la congresul solipsiştilor nu a venit nimeni.

Prima lege a Filozofiei: Pentru fiecare filozof există un alt filozof care susţine exact contrariul.
A doua lege a Filozofiei: Ambii se înşeală.

Juristul, economistul şi filozoful dezbat tema: amantă sau nevastă.
Juristul: Conform articolului 304 Cod Penal, adulterul constituie infracţiune, deci rezoluţia mea este: nevastă.
Economistul: De oricâţi bani te-ar toca o amantă, nevasta te toacă de şi mai mulţi, aşadar calculul meu este: amantă.
Filosoful: Nevastă şi amantă în acelaşi timp. Argumentul este că nevasta te crede la amantă, amanta te crede la nevastă şi poţi, în vremea asta, să mai treci pe la bibliotecă.



Profesorul Elliott Sober de la Departamentul de Filosofie de la Universitatea din Wisconsin-Madison, consideră că aceasta este cea mai bună glumă despre filozofie:
     Un băiat este pe cale să meargă la prima sa întâlnire şi este îngrijorat că nu va avea subiecte de discuţie. Îi cere sfatul tatălui său. Tatăl răspunde: “Fiul meu, există trei subiecte care nu dau greş: mâncare, familie şi filozofie”.
     Cu un pahar de suc în faţă, băiatul şi fata se holbează unul la altul fără a spune nimic. 
     Situaţia devine penibilă şi el îşi aduce aminte de sfatul tatălui şi abordează primul subiect: “Iti plac cartofii cu omletă?” Ea răspunde: “Nu”: Şi tăcerea se aşterne din nou.
     După câteva minute şi mai inconfortabile, băiatul se gândeşte la sugestia tatălui său şi abordează al doilea punct de pe listă: “Ai un frate?”. Din nou, fata răspunde: “Nu”: Şi liniştea devine iarăşi stânjenitoare...
     Băiatul joacă ultima sa carte, filozofia: “Dacă ai fi avut un frate, i-ar fi plăcut cartofii cu omletă?”

Eu cred că băiatul avea stofă de filozof. Dacă fata ar fi apreciat acest aspect ar mai fi aflat şi cum o fac filozofii:
Filozofii o fac mai adânc.
Filozofii o fac temeinic.
Filozofii o fac nemijlocit.
Filozofii o fac a posteriori.
Filozofii o fac sistematic.
Filozofii o fac consecvent.
Filozofii o fac dintr-o raţiune pură.
Filozofii se gândesc la cum o fac.
Filozofii se întreabă de ce-au făcut-o.



- De câţi filozofi e nevoie pentru a schimba un bec?
- Doi: Unul ca să-l schimbe şi unul ca să nu-l schimbe.
There was an error in this gadget