Dec 7, 2009

Răzbunarea sufleurului

Piesa de teatru scrisă de Victor Ion Popa aduce culisele în prim-planul scenei. Personajele sunt oamenii unui teatru, cu caractere foarte distincte, aşa cum stă bine unei comedii. Astfel, chiar dacă nu ar fi identificaţi de autor, cititorul (în cazul meu) sau spectatorul (în mod ideal) i-ar recunoaşte imediat pe autor, pe director, pe Amorez, pe Băiat, pe Mica, diva cea bătrână şi pe toţi ceilalţi.

Sufleurul este în poziţia unui Richelieu al Teatrului, cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea acţiunii. Într-un mod ciudat, în acest teatru întors pe dos ca o mănuşă, cu interiorul spre public, sufleurul devine regizorul piesei, în vreme ce personajul regizorului e un figurant.

Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar el este, în acelaşi timp, cel mai nobil ("şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a fost"). Acest sufleur, deţinător al tuturor secretelor teatrului, doreşte să-şi îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de talent, pe de o parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său perechea. Pe scurt, reuşeşte.

Mai interesantă însă decât reuşita lui este seria de intrigi, iar mai interesantă decât aceasta este modalitatea atât de predictibilă pentru sufleur în care fiecare personaj răspunde intrigilor.

S-ar putea spune că umorul se trage, etimologic, dar şi ca gen dramatic, din teoria umorilor a lui Hippocrate. Patru erau umorile care, conform psihologiei acceptate în perioada clasică a teatrului, defineau ceea ce noi azi numim temperamente: sângele (pentru sangvinici), limfa, adică flegma (flegmaticii), vezica biliară, adică fierea sau colecistul (colericii) şi bila neagră, din gr. μέλας - negru şi χολή - fiere (melancolicii).

Comedia a însemnat, înainte de Shakespeare, expunerea acestor temperamente în starea lor cât mai pură, nediluată, aşadar rizibilă. La Victor Ion Popa teoria se respectă, dar nu la nivel psihologic, ci social, în sensul în care în director îl recunoaştem pe fiecare director, în vedeta consacrată - aerele oricărei vedete etc., ceea ce distrează subtil.

Interesant: cred că în această piesă apare pentru prima dată cea mai drăguţă ironie francofilă, schimbul de replici -"N'est pas?" -"Ba spa!", folosit apoi în mai multe comedii.
There was an error in this gadget