Jan 30, 2010

ABC-ul frumuseţii interioare (şi machiajului)

- 5 elemente subliminale -


Frumuseţea interioară este ceva care se vede
nu rămâne pe dinăuntru, 
fiind deci exterioară în aceeaşi măsură în care este frumuseţe. 


Oamenilor le plac oamenii care se simt bine, iar o stare favorabilă este întotdeauna vizibilă şi contribuie la aspectul plăcut. Te simţi bine, arăţi mai bine. Există oameni care sunt frumoşi si când sunt trişti, însă la ei e vorba de lipsa încrâncenării, de o tristeţe senină, în toate cazurile. Aşadar, nu există frumuseţe interioară, tot ce e frumos se vede, iar oamenii îşi schimbă aspectul după cum se simt. 

Nu există absolut nimic spiritual în asta, ci doar 5 elemente de aspect, exterioare, fireşte, care se schimbă în funcţie de stare. Totuşi, cine doreşte să afişeze acea "frumuseţe interioară" pe care o apreciem atât de mult cu toţii, o poate face pe loc. Condiţia numărul 1 este cunoaşterea elementelor acestei aşa-numite frumuseţi interioare. Condiţia numărul 2 este un strop de self-awareness şi, poate, un scurt exerciţiu. 


De asemenea, orice machiaj reuşit trebuie să ţină cont de aceste 5 elemente, pentru că scopul machiajului nu este decât de a le falsifica. Nu poţi falsifica ceea ce nu cunoşti foarte bine.

1. Culoarea feţei - la câtă plăcere poţi rezista 
Culoarea feţei, dată de nivelul dilatării capilarelor, nu de bronz. Cu cât ne simţim mai confortabil, cu atât alimentarea cu sânge este mai bună, la nivelul feţei. Doamnele ştiu că roşul în obraji face bine, însă foarte puţine ştiu să-l falsifice prin machiaj, pentru că faţa nu se colorează doar pe alocuri. Or, să mă ierte cinstita faţa dumneavoastră, dar fond de ten + chestie de-aia roşie se potriveşte cu Moş Crăciun, nu cu frumuseţea interioară. Pudra, de asemenea, compromite cu totul aspectul sănătos al unui chip oxigenat, pentru că o faţă de plastic nu e expresivă. Mult mai bun este un uşor masaj al feţei, pentru tonus. Frumuseţea interioară va apărea ca prin minune. 

2. Buza inferioară - seninătatea spiritului
Aceeaşi relaxare confortabilă şi plăcută face ca buza de jos să aibă un aspect destins. Dimensiunea şi ridurile buzei inferioare sunt elementele care contează. Lasă moale buza. Verifică apoi în oglindă diferenţa de aspect, care va fi absolut remarcabilă. Doamnele ştiu asta când nu pleacă fără un lip-stick (cel puţin). Culmea e că şi domnii ştiu să fie suspicioşi atunci când rujul e "refăcut" prea des. De ce? Pentru că nimic nu strică rujul mai tare decât crisparea şi ridarea buzei inferioare. Experimenteză şi invers: uită-te în oglindă şi strânge buza, să vezi în ce hal te aduce.

3. Ochii - cât de mult te interesează de mine
Aspectul ochilor e foarte greu de falsificat şi de aici nebunia de a umple cu fard pleoapele. Aspectul de inner-beauty al ochilor e dat, pe de o parte, de dilatarea pupilelor, iar pe de altă parte de nivelul de concentrare a privirii. Dilatarea pupilelor nu poate fi falsificată prea uşor prin voinţă. Dar ghici ce: nici prin machiaj. Se poate totuşi, dacă încerci să aspiri, efectiv, cu privirea persoana sau persoanele cu care comunici. Soarbe-i din ochi! Relaxarea şi plăcerea de a privi sunt importante. Cu cât privirea e mai puţin concentrată, mai de-focusată, cu atât ochii transmit mai multă pace interioară. Prin urmare, cel mai uşor se obţine frumuseţea "din interior" a ochilor privind ca-şi-cum am visa cu ochii deschişi, "prin" interlocutor.

4. Tonusul feţei - lumina lăuntrică
O relaxare prea mare face faţa să se scurgă. Nu vrem asta. Dimpotrivă, ceea ce lumea numeşte lumină sau strălucire a feţei provine din activitatea muşchilor feţei. Ne dorim un chip expresiv, luminos. Aceasta este şmecheria cea mai importantă a frumuseţii interioare şi cel mai uşor de falsificat prin talent actoricesc. Te concentrezi în special asupra mişcărilor expresive ale sprâncenelor şi pomeţilor pentru a transmite vibraţia unei stări de spirit care va fi interpretată de ceilalţi drept căldură a fiinţei tale lăuntrice.  Un truc minunat: chicoteala! Formează-ţi o expresie a feţei ca şi cum te-ai abţine să izbucneşti în râs. Cere un pic de exerciţiu, dar vei străluci!Machiajul nu îşi poate propune să suplinească lipsa de tonus a feţei. Liftingul facial, da. Nu e însă mai bine să faci lifting facial natural, zi de zi, în mod natural? Un uşor zâmbet, cu ridicarea aproape insesizabilă a pomeţilor şi sprâncenelor, te umple de viaţă.

5. Respiraţia - sufletul care se vede
O respiraţie profundă e mai sexy decât una superficială, punct. Rolul respiraţiei nu trebuie nicidecum subestimat, la urma urmei ea este expresia directă a sufletului. Înainte de era industrială, pentru toate culturile omeneşti, suflul şi sufletul au însemnat acelaşi lucru. Dumnezeu a dat suflare de viaţă omului. Respiraţia este cea care te însufleţeşte. Respirând adânc şi egal te arăţi inspirat, spre deosebire de expirat. Iar modulaţiile vocii, care reprezintă o jumătate din "frumuseţea interioară" capătă forţă expresivă numai atunci când respiraţia e plină, profundă, intensă. Deşi puţini sunt cei care pot urmări conştient tipul de respiraţie al oamenilor, toată lumea sesizează, subconştient, starea legată de modul în care respiri. În preajma cuiva care te cunoaşte bine e suficient să respiri doar un pic mai repede, mai alert, decât ai face-o normal, ca să provoci o uşoară alarmă de genul: "ce nu-i în regulă cu tine, ce s-a întâmplat?". 



Stăpânirea acestor 5 elemente reprezintă nu doar secretul frumuseţii interioare, ci şi modul cel mai simplu de a-ţi schimba starea în care te afli şi, totodată, de a onora, printr-o atitudine frumoasă, prezenţa altor oameni împrejurul tău.


Jan 27, 2010

Copiii din ziua de azi

O şaormă

Un fost coleg povesteşte:

"La două străzi de mine e o şaormărie şi în faţa ei a avut unu de la mine de pe scară un accident, l-a lovit un X3... şi ăla... în fine, el a murit, a dat şi la ştiri, la televizor. N-ai văzut, dar eu m-am uitat că îl ştiam de când eram mici, îl ştiau toţi p-acolo. Şi fusese să-şi ia o şaormă şi ăla cu X3-ul ori era beat... când să traverseze la lovit fix de pe marginea trotuarului. Ăsta nu l-a văzut din timp că muşca din şaorma aia. Asta e, acuma, că indiferent din ce cauză e, asta e. Că ăştia vorbeau şi pe scară, că maică-sa nu era acasă şi din cauza asta s-a dus el la şaormărie, că altfel lui de fapt nici nu-i plăcea şaorma...


Orişicât, pentru mine astea-s vorbe, mereu când o păţeşte cineva apar explicaţii de-astea cosmice, că era un moment astral în care s-au aliniat planetele şi aia e cauza. Partea nasoală e că nici ăla n-a fost atent, nici ăsta. Dar, de fapt, altceva m-a şocat pe mine. Au dat ştirea la televizor şi ăştia făcuseră deja constatarea la locul accidentului, poliţia, şi au măsurat că i-a zburat şaorma din mână la 27 de metri. 27 de metri, frate, poate nu-ţi dai dai seama, e cât terenul de baschet. Păi noi nu puteam să aruncăm mingea pân-la celălalt coş şi ăsta a dat cu şaorma... Asta au dat şi la ştiri, că i-a sărit şaorma dincolo de intersecţie.


Aşa, şi ăsta, am uitat să-ţi zic, era mai mare ca mine cu 4 ani. Deci de când eram mici el era pentru mine un fel de model, şi cu fetele, şi cu berea... bine, că de când ne dădeam în leagăne şi el îşi făcea vânt din picioare... şmecher, ăştia mai mici vroiam să fim ca el. Vorbeam despre el în şoaptă, frate, conspirativ, zvonuri despre vitejiile ăstuia, că a fumat dintr-o ţigare şi aşa mai departe. Şi când cunoşti aşa pe cineva te şochează că singurul şi singurul lucru de care s-au deranjat să vorbească atunci când a murit e rahatul ăla de şaormă.


Cum, frate? Ce rămâne de pe urma tipului ăstuia: o şaormă care a zburat în puii mei 27 de metri. Şi ştii ce m-am gândit? Sunt şi eu deja... mă apropii de o vârstă... şi dacă tot ce-au avut de spus despre tipul ăsta e cât de departe i-a zburat şaorma... trebuie să mă apuc să fac ceva important... repede!"

NB 1: N-a zis chiar "în puii mei".
NB 2: Deşi întâmplarea e adevărată, relatarea e semi-fantezistă.

Jan 24, 2010

Finn. O amintire

Sunt somnoros şi vreau să mergem spre casă. E aproape 3 ceasul. Trebuie să-i găsesc pe oamenii ăştia. Eu mă aflu la Guild of Students, Toma s-a dus să-şi rezolve cu scrisoarea pentru bancă, Paul e deja la bancă, iar Adi vrea să-şi facă un CV bun ca să găsească job.

Plec de la Breaslă, nu înainte de a vedea ce se întâmplă la Freshers Fair. Tot felul de societăţi studenţeşti pe criterii etnice, cluburi de înot, de arte marţiale, de popice şi aşa mai departe. Mă impresionează o asociaţie care organizează cursuri de salsa. De ce mă impresionează? Pentru că mi-e dor de Simona.

În fine, o iau din loc şi-l întâlnesc pe Adi. Ne aşezăm pe o bancă, în parcul central al campusului, lângă Aston Webb, în aşteptarea celorlalţi doi. Vine şi Paul. Lângă noi se aşează un blond, cu un laptop frumuşel, mic şi alb. Are acces la Internet. Noi n-avem încă acces, de-acasă, el are din parc! Băiatul, cam de vârsta noastră, e genul de englez, aş zice eu, cu părul lung, blond şi cărarea într-o parte, special ca o jumătate din faţă să fie ascunsă sub păr. 

Noi suntem obosiţi şi vorbim ca în liceu, cu nesimţire. Printre altele, suntem "supăraţi" şi pe englezoiul ăsta şmecher, cu un computer mai scump decât toate ale noastre, cu acces la Internet. Şi când înjurăm mai vârtos, tipul ăsta ne întreabă, cum ar zice Jeff, with the purest Romanian accent: „Vorbiţi româneşte?”. 

El este Finn din Berlin şi stă pe Reservoir Road, la 5 minute de mers faţă de noi. A învăţat româna la facultate, în Berlin. Mă rog, n-a mai vorbit de 4 ani şi îi vine greu să-şi găsească cuvintele. Engleza o vorbeşte însă ca un englez. A stat un an în România cu ocazia faptului că un unchi de-al lui s-a însurat cu o româncă, undeva pe lângă Băile Herculane, într-o minusculă aşezare de pe malul Cernei. Aşa a prins vorbirea, iar apoi, la facultate, a aprofundat-o. 

Mă simt cumva aiurea să aflu că neamţul ăsta din Berlin, cu care mă văd în Birmingham, care vorbeşte rusă, română şi engleză, a văzut mai multe locuri din ţara mea decât mine, pentru că anul cât a stat la noi a colindat. Eu n-am văzut Herculanele, n-am fost nici în Timişoara...

Uite că vine Mâţă. Faceţi cunoştinţă, fraţilor: "This is our mate, Toma, Toma, meet Finn!". Iar Finn spune: "Bună dimineaţa!", cu cel mai curat accent transilvan. 10 secunde, după ceas, Mâţă rămâne gură-cască, fără să înţeleagă nimic. Pare o glumă cu complicitatea noastră. Totuşi, neamţul nu doreşte să râdă de el şi îi spune repede, în câteva vorbe româneşti, ce ne spusese şi nouă.

Mihai Cuza
octombrie 2006

Jan 22, 2010

Testul sărăciei

Motto: "Săracule!"
(Nikita către bărba-su în emisiunea lui Capatos)


Una dintre definiţiile sărăciei este câştigul mai mic de 1$ pe zi (v. Gapminder în Lista verde). Asta se aplică, de regulă, la lumea a treia. Pentru lumea civilizată există definiţii mai complicate, precum cea a riscului de sărăcie (pe care o explic la sfârşitul acestei postări).

O abordare care să fie şi simplă, să se şi potrivească la noi, să fie şi oficială, şi obiectivă, se referă la privaţiunile materiale. Rata privaţiunilor materiale se defineşte ca fiind lipsa a cel puţin 3 dintre următoarele 9 chestii:
  • Capacitatea de a face faţă cheltuielilor neprevăzute;
  • Posibilitatea de a plăti un concediu de 1 săptămână pe an, departe de casă;
  • Rate (ipotecă, chirie, plata unui credit sau leasing, cheltuieli de întreţinere);
  • Posibilitatea de a mânca pui, carne sau peşte ori echivalentul vegetarian o dată la două zile;
  • Posibilitatea de a încălzi locuinţa la un nivel adecvat;
  • Maşină de spălat;
  • Televizor color;
  • Telefon;
  • Automobil personal.
Biroul de statistică al Uniunii Europene a calculat rata sărăciei conform acestui indicator. Cei mai săraci oameni din UE sunt bulgarii, mai precis 51% dintre ei, urmaţi de români (50%), unguri (37%) şi letoni (35%).
Cei mai puţini săraci sunt în Luxemburg (4%). Olanda şi Suedia (câte 5%). Pentru Danemarca nu sunt toate datele disponibile încă.

Interesant: procentul celor care nu-şi permit un automobil personal este disproporţionat de mare în România faţă de toate celelalte state din UE. Media europeană e de 9%, noi avem 49%! Pentru fiecare european care nu-şi permite maşină personală, există cam 8 români în aceeaşi situaţie!

Pentru a afla riscul de sărăcie, se calculează întâi echivalentul în adulţi al populaţiei, cu ajutorul unor cote subunitare pentru membrii unei familii, alţii decât întreţinătorul acesteia. Astfel, o populaţie de 10 de milioane poate fi estimată, de pildă, la un echivalent în adulţi de 3 milioane. Pasul al doilea este calculul unui venit median. Nu mediu! Venitul mediu induce în eroare din pricina distribuţiei (Bill Gates şi cu 1000 de muritori de foame au un venit mediu mai mare decât al lui Ţiriac, dar de care cei 1000 nu se bucură). Venitul median împarte societatea în două jumătăţi. Aşadar el este o sumă specifică fiecărei ţări, calculată astfel încât, dacă banii disponibili în gospodăria ta sunt mai mulţi decât această sumă, atunci te afli în prima jumătate, ca număr de oameni, a populaţiei. Venitul median se calculează, în cazul nostru, pentru echivalentul în adulţi al populaţiei. Pragul riscului de sărăcie este 60% din acest venit. 

Foamea filozofică


Un text de Gabriel Liiceanu

"Rîndurile care urmează - şi asta trebuie spus apăsat - nu pot fi «gustate» cu adevărat decît de cei care au flămînzit sistematic în anii aceia. În răstimpul în care lipsisem, mizeria alimentară se instalase temeinic în România. Dar nu şi la Brad, nu şi în casa chirurgului din oraş, colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă.

Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii".

Jan 20, 2010

Programarea neuro-lingvistică

NLP-ul este o atitudine... caracterizată printr-un sentiment de curiozitate şi aventură precum şi printr-o dorinţă de a învăţa abilităţile prin care poţi afla ce tipuri de comunicare influenţează pe cineva şi ce fel de lucruri merită  ştiute... a privi viaţa ca pe o oportunitate rară şi fără precedent de a învăţa. NLP-ul este o metodologie ... bazată pe presupoziţia generală că orice comportament are o structură... şi că structura poate fi modelată,  învăţată, predată şi schimbată (re-programată). Aflăm ce va fi util şi eficient prin abilităţile perceptive.
NLP-ul a evoluat ca o tehnologie inovatoare cu ajutorul căreia practicantul poate să organizeze informaţiile şi percepţiile în moduri care să îi permită să obţină rezultate care au fost odată de neconceput.
Richard Bandler


În 1993, povestesc din amintiri, liberalii din Canada au câştigat alegerile la nivel federal bazându-se pe specularea unui profil al alegătorului construit cu mijloace de tip NLP. Ei au constatat că alegătorul are un aşa-numit profil decizional intern, adică preferinţa, precum la motivaţia intrinsecă, de a alege după propriile criterii, fără intervenţii din afară, fără păreri ale altora. Totodată, profilul alegătorului conţinea un aşa-numit metaprogram de evitare, însemnând, în speţă, preferinţa de a vota împotrivă mai degrabă decât pentru.

Aşadar intern şi evitare. Pentru a folosi acest profil, omul politic poate influenţa electoratul fără retorica de campanie -evitare- şi transmiţând un mesaj de tipul "hotărăşte singur!" -intern. Astfel, în vreme ce conservatorii au dat greş cu sloganul "Suntem diferiţi" (îşi schimbaseră preşedintele), liberalii nu au făcut decât să publice un program optimist de guvernare. Acesta era construit astfel încât să transmită mesajul: veţi judeca singuri preformanţa noastră la guvernare, nu după îndemnuri electorale, ci după acest program scris. Altfel spus, evitaţi sloganurile adversarilor, noi vă dăm un instrument pentru a alege după raţiunea voastră.

Nu doar că i-au învins pe conservatori: i-au spulberat! Modelul de campanie folosit de ei a fost preluat în numeroase campanii din toată lumea. La noi a fost preluat cu succes, 3 ani mai târziu (Contractul cu România).

În 1995, conservatorii şi-au luat revanşa la localele din Ontario, folosind tot un profil de tip NLP al alegătorului. În noile împrejurări, cu economie în scădere, în care "contractul" nu părea să dea roade, alegătorul obişnuit manifesta un metaprogram de diferenţiere, adică tendinţa de a sesiza cu precădere deosebirile mai degrabă decât asemănările.

Folosind, deci, contrastul dintre fosta lor guvernare, mai prielnică economic, şi cea a adversarilor, ei au câştigat relaxat cu sloganul: Revoluţia bunului simţ. Ideea a fost, după cum se ştie, preluată şi în ţara noastră, într-un context asemănător.

NLP este folosit cu rezultate remarcabile în psihoterapie, medicină, educaţie, vânzări, consultanţă şi în alte domenii unde comunicarea e importantă. Ştiu o seamă de lucruri despre această interesantă disciplină, dar nu am pretenţia că pot da explicaţii sau definiţii corecte. Există în acest scop câteva zeci de cărţi publicate la edituri mari din România şi mii de pagini de Internet din care oricine poate învăţa câte ceva nou.


Richard Bandler şi John Grinder sunt creatorii NLP. Sue Knight şi Robert Dilts sunt resurse de primă calitate.

Ce pot eu spune este că un practicant de NLP are o abilitate aparte de a observa felul în care oamenii comunică şi se comportă. După câteva minute de dialog, un expert în acest domeniu va putea să spună cu o oarecare precizie despre interlocutor amănunte pe care nici acesta nu le cunoaşte bine despre sine. Va şti, bunăoară, care este modul preferat de învăţare, nivelul relativ al sincerităţii, felul în care îşi poate modifica instantaneu starea de spirit, genul de verbe pe care le preferă, tiparele motivaţionale (de ex. pedeapsă sau răsplată) şi altele. Multe altele.

Jan 18, 2010

Fiat justitia et pereat mundus

Paradoxul justiţiei, aşa cum l-am formulat eu, spune că, pe lumea asta, se face dreptate şi când trebuie şi când nu. Dintre toate aporiile din postarea anterioară, acesta a nemulţumit cel mai mult. Iată o dovadă că paradoxul este real şi consistent. Este vorba despre cazul micuţului elveţian Raoul Wuthrich (foto, 10 ani), aşa cum a fost povestit de H.R. Patapievici (Omul recent, Humanitas, 2001).

Familia elveţiano-americană Wüthrich locuia la Pine Drive, Colorado. În 25 mai 1999, băieţelul Raoul se află împreună cu surioara lui de 5 ani în curte. La un moment dat o ajută să-şi dea jos chiloţeii, ca să o pună să facă pipi (este ceea ce spune bunica copiilor, aflată acolo). De la 25 de metri, o vecină bine îndoctrinată de teoriile despre inces­tul infantil şi abuzul sexual masculin, vede scena şi denunţă ime­diat ceea ce îşi imaginează că vede, direct la poliţie. Poliţia înre­gistrează cazul la rubrica "incest deosebit de grav". În 30 august (3 luni mai târziu! - nota mea, Mihai Cuza), la zece şi jumătate noaptea, o echipă formată din şase şerifi înar­maţi descind acasă la familia Wuthrich şi îl arestează pe Raoul. Îl ridică pe sus, în cătuşe, învelit într-o pătură şi desculţ. Copilul este dus la puşcărie. Va împlini 11 ani în detenţie. Ca să-şi pro­tejeze ceilalţi copii, familia elveţiano-americană se refugiază în Elveţia, care, ca stat, cere încetarea aberantei acţiuni judiciare împotriva micuţului Raoul. Interpelată, purtătoarea de cuvînt a procurorului districtual califică acţiunea împotriva băieţelului de 10 ani ca fiind o "procedură cu totul obişnuită", iar cazul împotriva acestuia "extrem de solid". 

Cazul se găseşte pe larg în peste 1000 de situri web, aşa încât nu adaug nimic. Patapievici comentează mai departe:

În America corectitudinii politice, nu este deloc un lucru rar punerea în mişcare a justiţiei împotriva unor oameni complet nevinovaţi, dar care au avut ghinionul de a fi fost denunţaţi că au comis fapte care, în agen­da corectitudinii politice, sunt considerate delicte rituale. So­cietatea şi justiţia se simt atunci obligate să ia măsuri drastice împotriva acestor nevinovaţi, deoarece, dacă nu ar face-o, ar pu­tea fi acuzate că nesocotesc caracterul progresist şi absolut bine­făcător al corectitudinii politice.

Jan 11, 2010

Pe fond nervos

Ideile influenţează materia. Nu e nici o magie, e un lucru cert şi uşor de demonstrat. Cine nu crede, n-are decât să-şi mişte un deget dinadins şi va observa că, la comanda gândului abstract, degetul material se mişcă. Mai mult decât atât, gândurile noastre ne pot umple de boli. Recunoaştem asta atunci când ne îmbolnăvim "pe fond nervos".

Pe fond nervos = din cauze psihice.

Afecţiunile psihice pot aşadar genera suferinţe fizice. Mai concret, depresia, stresul sau stările nevrotice tulbură sistemul atât de tare încât dezechilibrul mental reverberează în corp. Acestea fiind constatate, cred că e destul de jenant să faci naibii vreo boală pe fond nervos. Măcar fă-o că n-ai mâncat sănătos sau că ai băut rece decât din cauză că eşti cu capul!

Mi se pare de o mie de ori mai rezonabil să sufăr de stomac, dar cu mintea limpede, decât să se ştie că am luat-o razna aşa de rău încât mi s-a perforat duodenul. Dacă am ulcer, va să zică, aş cam da vina pe helicobacter pylori mai degrabă decât pe psihoza maniaco-depresivă.

Cu toate acestea, nu am contenit să remarc satisfacţia cu care majoritatea celor cu boli cronice, mai ales, se laudă că le-au făcut pe fond nervos. Ca să nu devin, la rândul meu, nervos cu nervii, încerc, cu calm, să-mi explic ciudatul fenomen.

De ce e mai profitabil ca boala ta să fie pe fond nervos? Deoarece asta înseamnă că:
1. nu e vina ta, ci
2. e vina celorlalţi, din jurul tău
3. pentru care tu te sacrifici, fără să te mai poţi îngriji de tine,
4. drept care meriţi să fii admirat(ă) pentru devotamentul, dăruirea şi calităţile rare şi fără precedent care te-au dus, în mod fatal, la boală pe fond nervos.

QED

Poate că medicii ar trebui să impună un termen mai propriu şi mai precis, cum ar fi pe fond nevrotic sau psihotic. Astfel, nu ar mai tentaţi să se mintă singuri toţi eroii societăţii noastre, împovăraţi de eroism până la patologic.
There was an error in this gadget