Feb 26, 2010

Mărţişorul poartă mai mult noroc...

... atunci când e făcut, cu atenţie şi bucurie, de mânuţele astea mici şi pricepute.





Feb 20, 2010

Logica moralei

Cât de bine trebuie să cunoşti pe cineva pentru a putea decreta că este un om bun sau rău? 

Putem fi de acord că a cunoaşte pe cineva presupune un timp considerabil petrecut împreună. Noi avem tendinţa să punem mult prea repede eticheta de om rău, câteodată doar pe baza unei singure informaţii. 

Şi mai avem tendinţa să nu petrecem prea mult timp în preajma celor pe care îi considerăm răi. Iată un exemplu: politicianul acela pe care îl urăşti... cel care e vinovat de toate... ştii tu care este, dar cât de bine îl cunoşti? Mulţi au tendinţa să gândească aşa: "Ei, lasă, că ştiu suficient despre el ca să pot da verdictul cel drept şi adevărat". 

Alt exemplu: imaginează-ţi că s-ar dovedi că omul pe care îl cunoşti cel mai bine (deci e bun pe cale de consecinţă, căci dacă nu ar fi, nu ai fi ajuns să-l cunoşti bine) e acuzat de o faptă rea. Una din două: ori negi posibilitatea unei astfel de fapte, ori, dacă e dovedită, susţii că a procedat bine şi corect, că a avut dreptate sau n-a avut încotro. 

De asemenea, nu e prea lesne admisibil că oamenii nu au nicio substanţă, identitate sau educaţie morală, că sunt buni sau răi în funcţie de cum se comportă în momentul de faţă. Aceasta ar însemna desfiinţarea oricărei morale. 


Iată cele trei tipuri de teorii morale: 
  • Oamenii sunt fundamental buni, comportamentele lor însă pot fi bune sau rele.
  • Oamenii sunt buni sau răi, în funcţie de comportamentele lor.
  • Oamenii sunt fundamental răi, în afară de mine.
Eu cred în prima dintre acestea şi argumentez după cum urmează: omul pe care îl cunoşti bine nu are cum să fie altfel decât bun.


Oamenii nu sunt comportamentele lor! Comportamentele pot fi, într-adevăr, bune sau rele, în funcţie de alegerile pe care oamenii le au la dispoziţie într-o anumită situaţie. Oamenii însă sunt buni. 

Nu doar că sunt buni, dar ei doresc cam aceleaşi lucruri şi cam din aceleaşi motive. Aşadar când cineva pare rău doar atunci când ceilalţi nu încearcă să-l înţeleagă. A-l înţelege înseamnă a-i judeca acţiunile pornind de la premisa că-şi doreşte cam ce ne dorim toţi şi încearcă să obţină prin mijloacele sale specifice. 

Fiecare are o inimă însetată, se spune. A considera că oamenii sunt fundamental buni, comportamentele lor însă pot fi bune sau rele înseamnă, în acelaşi timp, a spera că educaţia are un sens. 

Comportamentele pot fi modelate. Un terapeut american spunea: "Dacă te opui cu bună ştiinţă ideii că dorinţele tale sunt mai importante decât ale altora, înseamnă că practici Înţelegerea". Această înţelegere este logica moralei.


E soareeee!

Ciudat efect are căldura soarelui asupra mugurilor şi copiilor! 
Explodează, plesnesc de bucurie şi sănătate... 
La sfârşit de iarnă face natura ca popcornul!



Tata, ai putea, te rog, să printezi fotografiile astea?

Feb 19, 2010

O căpşună-n februarie

Parlamentul e în ceaţă

Pentru cei care nu trăiesc în ţara asta, observaţia din titlu e importantă în sensul ei propriu. Iniţial am crezut că l-au furat, că "locatarii" au plecat cu el acasă... cu atât mai mult cu cât la ştiri nu se spusese nimic...

Dar iată, minune!, clădirea e la locul ei, maşinile angajaţilor s-au strâns prin preajmă, începe programul de lucru...
se pare că ceaţa a intrat înăuntru.

Feb 17, 2010

Versuri în Valentine's Week

- dix ans après -

S-au împlinit deja vreo 10 ani de când n-am mai încercat să scriu versuri. Poezie n-am scris niciodată, pentru că asta e la disciplina Literatură, unde nu mă calific, însă versuri am scris, la disciplina Îndrăgosteală, unde sunt un etern tocilar.

Se întâmplă că "Valentine's Week" este, din 2001, contextul în care aniversăm cel de-al doilea certificat al vieţii mele, pe care am jurat să-l păstrez până la cel de-al treilea şi ultim certificat. Acesta este şi prilejul pentru amintirea unor versuri, pe care nu le-aş mai reuşi acum, deşi inspiraţia e aceeaşi.
Sonet


Se pierd în timp ţinuturi şi imperii
din cronici astăzi numai înţelese,
nici nu mai are rost să te mai sperii:
de lumea noastră cui o să-i mai pese?
Cine va aminti povestea noastră?
Cine va crede versurile mele?
Când spun de-aroma ta de mare-albastră,
parfum urcând pe raza unei stele,
când spun că eşti licoarea mea fierbinte,
că aerul ar vrea să te respire,
ai noştri cronicari vor spune: minte,
n-au existat, e doar închipuire.
      Dar vremii noastre îi va duce dorul,
      chiar dacă n-o va crede, viitorul.


primăvara 2000


Casă de idei


Casă de idei, iubito, ţie
îţi aşez în jur şi, cam pieziş,
voi deschide, drept acoperiş,
un volum micuţ de poezie


Şi aştern din vise un covor,
din cuvinte calde masa noastră
şi din rugăciuni îţi fac fereastră
şi un scrin din amintiri şi dor.


Construiesc pereţii dintr-un gând
şi aşez pe ei tablouri mici
ca atunci când ochii îţi ridici
să te vezi în arta lor râzând.


Vom avea în jur şi o grădină
cultivată din dorinţa ta
şi în care, cât vom exista,
vom planta mlădiţe de lumină.


Cu sentimentale materiale
casă de idei îţi construiesc
şi voi fi, ceresc şi pământesc,
Arhitectul fanteziei tale. 


ianuarie 2001


Acrostih


Se va naşte o pădure, verde şi zvâcnind de sevă,
Izvorând de sub o stâncă râul nostru-o va străbate,
Minunata mea minune, fi-vom un Adam şi-o Evă,
O pereche ce va creşte încă o Antichitate,
Numele acelor timpuri va rămâne fără nume,
A iubi va fi totuna cu a exista pe lume.


iunie 1997

PS 1. Iniţial am vrut să transcriu mai multe. Deocamdată asta e.
PS 2. În loc de Valentine's Week propun Valentine's Strong ;)
PS 3. Fără a fi un fan Valentine's Day, atrag atenţia pentru tradiţionalişti sau naţionalişti că Dragobetele pică în Postul Mare.



Feb 15, 2010

Oportuniştii

Animal Planet a difuzat un documentar care le prezintă pe cele mai "oportuniste" vietăţi. Definiţia lor e de animale care depind sau profită de efortul altora pentru a trăi.

Aşa de pildă un varan, ditamai şopârla, pentru a-şi depune ouăle la răcoare, distruge cu o nesimţire strigătoare la cer o movilă de nisip de câteva tone, clădită cu efort piramidal de nişte amărâte de găinuşe exotice.
O vulpe polară, simpatică de fel, aleargă toată iarna aceea de 6 luni după marele urs alb, ca să prindă de la ospăţul acestuia nişte resturi mestecate şi congelate de măruntaie de focă.
Pe primul loc în topul oportuniştilor e tenia, tenacele vierme care depinde în întregime de intestinul viu al unui om pentru a trăi. Ouăle ei efectuează un vast circuit natural de la canal într-un lac sau mare de unde o pasăre le culege şi le leapădă pe o câmpie de unde o vită le paşte şi, din carnea acesteia, cu noroc (pentru ele) ajung iarăşi în om. Bleax!

Notă: imaginea de mai sus a fost, iniţial, a unei tenii reale, dar a fost modificată, la cererea acelora - v. păreri - care au considerat-o prea scârboasă; imaginaţi-vă totuşi o tenie adevărată!

Era cât pe-aci să mă îngreţoşez. Dă, te rog, pe alt canal! Iată o emisiune de monden. Ia uite-i pe oamenii ăştia care ne vorbesc cu ton atotştiutor... ce-au produs ei? Aha, vorbesc despre alţii care mai fac una, alta, şi care nu sunt la emisiune, normal, pentru că au treabă. Ăştia n-au. Şi atunci mi-am dat seama că oportunismul cu adevărat disgraţios se află pe celelalte canale de televiziune. Dă, te rog, la tenie înapoi!

Feb 13, 2010

Primul meu zbor. Filă de jurnal

25 septembrie 2006


Zbor!  E o mare chestie, ăsta-i adevărul. Văd Alpii elveţieni de deasupra şi îmi schimb părerea despre Pământul ăsta care ne ţine. Din avion nu mai e deloc aşa de mare cum mi-l închipuiam. Şi ce mici sunt oamenii, Dumnezeule, sunt insignifianţi. De la sol, li se pare insignifiant de mic avionul de deasupra. Nici nu-şi dau seama că omul din avion poate întinde mâna, îi poate apuca şi băga în buzunar cu ţară cu tot. Grupaţi în miniscule aşezări, ei nu ocupă propriu-zis planeta, ci doar o exploatează. Locurile locuite sunt puţine, rare şi mici.

Am coborât din avion, sunt în Zurich, am avut o experienţă de tip Google Earth. Diferenţa e că Google nu te hâţână. Mă simt aproape de casă, pentru că a trecut puţin timp de când am plecat, dar, în acelaşi timp, se vede că mă aflu în cel mai depărtat loc în care am fost vreodată faţă de ţară, după diferenţa foarte mare de peisaj. Elveţia arată altfel decât ştiam eu că arată o ţară îndeobşte. În câteva ore voi fi şi mai departe.

Văd din avion o metropolă gigantică. Nu încape în hublou întreagă. Să fie asta Londra? Da, iată Tamisa. Uriaş oraş! Nu mi-ar ajunge un an de zile să-l vizitez, nici dacă aş face numai asta zi de zi. Ce bine pare să fie aranjat şi ordonat în spaţiul său. Sunt uluit. Cu câtă uşurinţă încap prin gemuleţul ăsta mic sute de ani de mare istorie şi civilizaţie.
Ţara asta e altfel decât restul Europei. Pare mult mai bine împărţită, stăpânită şi folosită.

Iată şi Birminghamul. Avionul face un tur deasupra oraşului, coborând încet. Vremea e superbă şi imaginea tulburătoare. Pare de cel puţin trei ori mai mare decât Bucureştiul, deşi ştiu că populaţia e la jumătate. Se văd de sus cele două mari stadioane şi un hipodrom. Ar trebui să mai disting marea Universitate care va face din mine un MBA şi marele centru de shopping, cel mai mare din Europa! Nu le văd. Oamenii ăştia par a locui numai în case, nu în blocuri. Cartierele, văzute de sus, sunt incredibil de elegant sistematizate, deşi fiecare e unic în felul său, cu personalitate proprie care va să zică. Iată un oraş rezidenţial! Alei înverzite, străzi curate, aerisite şi case din cărămidă roşie.

Cobor pe pământ britanic, cu sentimentul că lumea nu-i chiar atât de mare, că ţările nu sunt chiar atât de străine una de alta, că suntem, în realitate, locuitori ai unei mari patrii.

Feb 9, 2010

Direcţia motivaţiei

Indiferent ce anume ne motivează, tendinţa este ori de a ne îndrepta către o stare de lucruri, ori de a evita o situaţie. Motivaţia fie ne trage de guler înainte, fie ne împinge de la spate. În NLP se foloseşte identificarea acestor tipare
"mă apropii de" =>
sau
<= "mă îndepărtez de"
pentru a ajuta pe cineva să-şi lărgească paleta de posibilităţi într-un context anumit. Fireşte, persuasiunea va ţine mereu seama de aceste tipare.

În mod aplicat, să admitem că prietenul A are un tipar "mă apropii de", iar prietenul B "mă îndepărtez de". Doresc să-i conving să mergem împreună la un concert. Lui A îi voi spune despre ce bine ne vom simţi, iar lui B ce rău se va simţi dacă nu vine cu noi şi rămâne acasă. Simpla conversaţie poate ţine cont de acelaşi mod distinct de a vedea lumea. Pe A îl pot ruga să închidă geamul ca să se încălzească, în vreme ce lui B îi pot spune să-l închidă pentru că e frig.

Asta înseamnă a vorbi pe limba fiecăruia. Înainte de a folosi identificarea acestor tipare pentru a convinge, ele sunt foarte folositoare pentru a ne cunoaşte pe noi înşine mai bine. Este de menţionat că tipul de motivaţie se manifestă într-un anumit context, nu e definitoriu pentru un om. Fiecare face lucruri de plăcere ca şi de nevoie. Ştiind în fiecare context ce tipar mă caracterizează mă pot motiva mult mai uşor. Acum, când scriu, ştiind că am un tipar "mă îndepărtez de" şi că voi petrece mult mai mult timp corectând decât scriind, mă grăbesc cu partea de umplere a paginii, ca să-mi rămână mai mult timp pentru ce sunt motivat: cizelarea, şlefuirea, îndepărtarea de greşeli sau gafe.


Cum poţi aplica propriul profil la ce urmează să faci acum?

Manager la deceniu

Manager nu înseamnă o meserie, ci o capacitate. Managerii nu sunt nici făcuţi, nici născuţi. Sunt hârşiţi! Asta înseamnă că managerul se formează în mulţi ani de antrenament de forţă al muşchiului decizional.

Managerul la minut al lui Ken Blanchard, prototipul managerului şcolit al zilelor noastre, trăieşte în permanenţă cu conştiinţa faptului că totuşi ceva îi lipseşte, în pofida numeroaselor studii de specialitate pe care le-a citit.

Un vechi director de autobază a cumpărat, acum nişte ani, un sistem de control al accesului şi pontaj pentru şoferii şi autocarele firmei. Peste 100. Fiecare şofer urma să folosească o telecomandă pentru barierele instalate la garaje. După ce s-a asigurat că sistemul va face în locul lui un control mai strict al disciplinei, a cerut, fără să se uite la bani, o suplimentare cu 25% a numărului de telecomenzi. Avea service asigurat şi plătit pentru întregul echipament... Şi totuşi, fără ele, sistemul n-ar fi funcţionat. De ce? Nicăieri în vreo şcoală nu eşti învăţat să iei astfel de decizii. Nici o schemă de la facultatea de management nu-ţi arată cum să rezolvi problemele înainte să apară. 

Intuiţia este arma nr. 1 a unui manager, iar intuiţia funcţionează în felul următor: pe baza unei experienţe bogate, ocolind conştientul pentru a câştiga viteză, creierul transmite un mic semnal care înseamnă că este ceva în neregulă într-o anumită situaţie.

Aşa funcţiona daimonul lui Socrate. Îl avertiza când era pe cale să ia o decizie rea. Aşa consideră şi ayurveda că Universul comunică cu noi. Ne transmite ori ceva neliniştitor, ori nimic, adică ne lasă liniştiţi. Aşa şi intuiţia, străină de managerul la minut, cel ce foloseşte scheme de manual.

Directorul de autobază a cheltuit mai mult de 1 miliard de lei vechi pe un sistem care să-l scutească de responsabilitatea de a controla oamenii. Ceva totuşi nu era în regulă, a simţit el. A durat mai puţin de 1 un minut până a inspectat cu imaginaţia modul de funcţionare. Vor veni şi vor spune că au pierdut telecomenzile, iar eu, zice, va trebui să le zâmbesc şi să le spun: nu-i nimic, avem destule, poftim alta!

Un an mai târziu, mai avea 6 telecomenzi în sertar şi nu mai pierduse nimeni nicio telecomandă de 6 luni.

Feb 7, 2010

La marile instanţe ale iernii

Se trezeşte şi omul de dimineaţă, la ora 10, că e duminică şi noaptea trecută omul a petrecut, ca omul, la ziua unei prietene, unde s-a dus fără soţia lui, dar nu-i nimic, că au fost în schimb toate bunăciunile din România (toate? da, toate!), dar el a fost cuminte şi a venit acasă la 4 dimineaţa, dar s-a dus la culcare abia după 7 jumate, că a împotmolit cu măiestrie maşina în nămeţi şi dă-i şi sapă o oră şi ceva în ăl mai al dracu viscol... şi scoală toată casa să împingă... şi trezeşte-ţi soţia să împingă şi ea, normal... şi s-a simţit omul vinovat, dar i-a trecut până la urmă, că oameni suntem, şi în două ore de somn a visat cele mai halucinante scene de iarnă imaginabile şi, deci, deschide el uşa casei şi ce vede... Asta:


Despre ce vorbim noi aici? Despre aceeaşi planetă şi aproximativ acelaşi punct de vedere ca în imaginea următoare, surprinsă în urmă cu 5 luni.



Deosebirea e atât de mare încât luni omul s-ar putea să nu ajungă la serviciu. S-ar putea să nici nu se încumete. Pentru aşa ceva îţi trebuie curajul unor Armstrong, Collins & Aldrin. Uite un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaş pentru om:




Apropos, iată o melodie care se potriveşte, se află în top-cinciul meu personal, pentru că, deşi are versuri triste, sunt excepţionale, iar linia melodică, în cheie majoră, e pur şi simplu genială, o temă populară aromână, chitară, armonică şi o voce rară 
(Vanghele Gogu, Beatrice Cristea şi Adrian Păunescu)
There was an error in this gadget