Feb 7, 2010

La marile instanţe ale iernii

Se trezeşte şi omul de dimineaţă, la ora 10, că e duminică şi noaptea trecută omul a petrecut, ca omul, la ziua unei prietene, unde s-a dus fără soţia lui, dar nu-i nimic, că au fost în schimb toate bunăciunile din România (toate? da, toate!), dar el a fost cuminte şi a venit acasă la 4 dimineaţa, dar s-a dus la culcare abia după 7 jumate, că a împotmolit cu măiestrie maşina în nămeţi şi dă-i şi sapă o oră şi ceva în ăl mai al dracu viscol... şi scoală toată casa să împingă... şi trezeşte-ţi soţia să împingă şi ea, normal... şi s-a simţit omul vinovat, dar i-a trecut până la urmă, că oameni suntem, şi în două ore de somn a visat cele mai halucinante scene de iarnă imaginabile şi, deci, deschide el uşa casei şi ce vede... Asta:


Despre ce vorbim noi aici? Despre aceeaşi planetă şi aproximativ acelaşi punct de vedere ca în imaginea următoare, surprinsă în urmă cu 5 luni.



Deosebirea e atât de mare încât luni omul s-ar putea să nu ajungă la serviciu. S-ar putea să nici nu se încumete. Pentru aşa ceva îţi trebuie curajul unor Armstrong, Collins & Aldrin. Uite un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaş pentru om:




Apropos, iată o melodie care se potriveşte, se află în top-cinciul meu personal, pentru că, deşi are versuri triste, sunt excepţionale, iar linia melodică, în cheie majoră, e pur şi simplu genială, o temă populară aromână, chitară, armonică şi o voce rară 
(Vanghele Gogu, Beatrice Cristea şi Adrian Păunescu)
There was an error in this gadget