Apr 28, 2013

Manifest pentru educaţie

Doreai sau nu, 
trebuia să îngrămădeşti în cap toată materia de examen.
Albert Einstein

My education was dismal. 
I went to a series of schools for mentally disturbed teachers.
Woody Allen

Matematica e şi un mod de a vedea lumea, literatura e şi un mod de cunoaştere, muzica este un limbaj special, biologia este taina unei evoluţii şi evoluţia unei taine, istoria - un joc cu variante şi probabilităţi... dar de unde să ştiu eu toate astea? Am făcut şcoală în România şi am îngrămădit în cap o sumedenie de cunoştinţe. 

Având o oarecare inteligenţă şi o excepţională educaţie de-acasă, am fost salvat de la cretinizare, dar nu am avut totuşi şansa, pe care şcoala ar fi fost obligată să mi-o dea, de a excela pe măsura capacităţilor mele într-un domeniu. Mi-a oferit posibilitatea de a-mi face prieteni, dreptul de a mă pretinde intelectual (ca atâţi idioţi) şi şansa unică de a citi cele mai stupide scribălituri imaginabile: manualele pe care le-am avut. Prostie la tom! Cunoştinţe seci, stoarse de toată seva, de toate vitaminele, fierte în zeama amară a preciziei didactice, expurgaţii insipide în limbaj administrativ. 

Autoritatea mea de a face astfel de remarci tăioase este dată de studiile de specialitate, de lecturile extensive şi intensive în domeniu, de experienţa de elev şi de profesor în România, dar şi de experienţa unui an de studiu în Anglia. Ca profesor, am avut un succes vecin cu împlinirea personală şi cea mai fastă perioadă a vieţii profesionale. Secretul? Alături de carisma de rigoare, trei principii. Iată-le:

Primul principiu: profesorul e în serviciul elevilor.
Al doilea principiu: nimic nu e important dacă nu e important pentru elev.
Al treilea principiu: a educa înseamnă a scoate de la elev, nu a-i băga în cap.

Totuşi, cineva care gândeşte aşa nu poate rezista în învăţământ. Întâi e vorba de bani. Cine cumpără cărţi la metrul cub şi cerneală la litru are nevoie de un salariu cumsecade. Apoi, e vorba de sistem. Distanţa dintre ce vrea şcoala şi ce au nevoie copiii este atât de mare... atât de mare... Trăim în ţara în care peste jumătate din populaţie nu are duş sau cadă în locuinţă. Ce să aibă în cap? Derivate parţiale? 

Profesorii nu ştiu să asculte, majoritatea văd în elevi obiecte. Copiii au mult mai multă nevoie să fie ascultaţi decât cadrele. În schimb, cadrele uzează la maximum de puterea administrativă cu care au fost investiţi pentru a sili elevul să tacă, să se teamă de greşeală, să se simtă nimicit, pentru a nu fi ele silite să adapteze educaţia la nevoile lui. Cum să nu izbunească frustrarea elevilor?

Am avut la un moment dat o clasă de şcoală profesională. Toţi băieţi. La ştiinţe umaniste nu aveam nici programă pentru ei. Facem cultură civică, asta e bună şi pot să le spun o mulţime de poveşti. Nu am predat ca de obicei. Erau clar mai timizi şi mai timoraţi decât alţii. La orele la care aveau profesoare, făceau o gălăgie teribilă, se dădeau crocanţi şi tot restul. Diagnostic: copii fără siguranţă sau certitudini şi care se simt neînsemnaţi, nebăgaţi în seamă. Tratament: lasă-i pe ei să vorbească mai mult, să dea exemplele lor, nu-i forţa să scrie, nu-i speria cu nimic, fă din oră un atelier, un spaţiu safe pentru gândire liberă. Am avut câteva ore relaxate, iar ei, inteligenţi, pricepeau repede.

Am hotărât că le voi da note pentru o lucrare scrisă cu subiect simplu, care să le permită să scrie orice. Mai mult de jumătate dintre ei nu a scris nimic. Nimic, rien, nada. Asta nu mi s-a mai părut altceva decât rea-voinţă. Au luat multe note de 3, care ştiam oricum că nu-i afectează. Mai mult decât nesimţirea aceasta m-a enervat intervenţia dirigintei lor, care mi-a spus că am fost prea dur cu ei şi că am făcut o greşeală. Ei, poftim!

Ora următoare. Scoateţi imediat câte-o foaie de hârtie, trei subiecte: De ce vin la şcoală? Ce-mi place la şcoală? Ce nu-mi place la şcoală? Au scris toată ora. Seara în care am citit foile alea a fost una dintre cele mai triste. Răspunsurile arătau cam aşa: vin l-a şcoală casă învăţ... îmi place că profesori sânt buni şi nu mă bate... acasă tot timpul tata (mama) bea şi m-ă bate şi ieu vreau să fac lecţi dar nu pot că stau sub pat toată seara ca să nu mă găsească şi să mă bată etc.

Iată-mă ca cadru didactic, negru în cerul gurii, dând note de 3 şi fiind eu inteligent şi deştept faţă de cine... Iată-mă o rotiţă şi pe mine în marele sistem de cretinizare a naţiunii, cu toată bunăvoinţa mea. Adevărul e că nu-i ascultasem. 

Acum băieţii aceia au vârsta pe care o aveam eu când i-am cunoscut. Nu-mi fac iluzii că ar fi ieşit din ei oameni de seamă. Ştiu însă că toţi au citit cel puţin o carte şi că prima carte din viaţa lor au citit-o cu bucurie, cu entuziasm, pe parcursul unui semestru. Ora următoare chestionarului am verificat ipoteza că niciunul dintre ei nu citise vreo carte vreodată şi i-am rugat să aducă câte-o carte. A durat ceva timp până toţi au făcut rost de cărţi. Apoi, la fiecare oră, discutam cu fiecare în parte despre ce-au mai citit. Nu am fost pentru ei nici psiholog, nici consilier, nu-i treaba mea, dar i-am lăsat cu câte-o carte în minte pe care garantez că au citit-o cu plăcere.

De ce nu scriseseră în lucrare: de frică să nu scrie greşit. Şcoala îi învăţase că dacă ai o opinie a ta, greşeşti. 
There was an error in this gadget