Apr 12, 2010

Educaţie la minut

Azi dimineaţă, la grădiniţa la care învaţă fetiţa mea, o mămică, să-i zic aşa, l-a bătut pe băieţelul ei cu atâta furie încât i-a speriat pe toţi ceilalţi copii care au văzut oroarea, i-a făcut să tremure pe părinţi, iar pe săracul micuţ... nici nu vreau să mă gândesc cum e să te bată cineva cu picioarele şi să urle la tine că nu te mişti mai repede...

Ce-i de făcut?

Apr 8, 2010

Cine e de vină?

Multe nu sunt cum ar trebui. Nu-i aşa? Ei, cine e de vină? Stai o secundă şi răspunde: pentru ce nu merge bine, cine e de vină?

Uite, de pildă, să luăm pe cineva la întâmplare, tu! Spune-ne, te rugăm frumos, dacă în viaţa ta lucrurile sunt cum ar trebui să fie. Stai bine cu banii? Pe cei de care dispui îi investeşti cum trebuie? Eşti sănătos? Arăţi cum ai vrea? Cu relaţiile cum e? Cu celelalte relaţii cum decurge situaţia? La serviciu cum merge? Timpul liber e destul? Te distrezi cât trebuie? Te odihneşti cât trebuie? Nu te mai întreb despre marele vis al vieţii tale, despre idealuri, cultură, învăţătură, cărţi, muzică şi nebunii de-astea, pentru că ai deja faţa aceea de parcă ai fi muşcat cu pathos dintr-o mare lămâie.

Dintre toate ariile vieţii, una sau maximum două merg bine. Pentru restul există... cineva sau ceva care e de vină. Poate fi un eveniment, ceva ce s-a întâmplat şi, de-atunci, lucrurile sunt altfel de cum ar trebui, poate fi cineva care, cu intenţie sau nu, din răutate, invidie, proastă creştere, prostie, nebăgare de seamă sau pur şi simplu din felul său imposibil de-a fi a zădărnicit orice bune intenţii, sau poate că de vină eşti chiar tu. Ar mai putea fi de vină lumea, în ansamblu, sau sistemul, organizaţia, ţara, alcătuirea societăţii, dar aceste motive ţin ori de o metafizică de proastă calitate, pe care nu o luăm în seamă, ori de paranoia.

Aşadar, cine e de vină? a) un eveniment; b) o persoană; c) tu. Oricare ar fi răspunsul, oricât de corect ar fi, vestea proastă e că lucrurile nu vor merge mai bine atâta vreme cât altceva e de vină, dar nici când altcineva e de vină. Vestea şi mai proastă e că lucrurile nu vor merge deloc mai bine dacă tu eşti de vină, oricât de responsabil şi serios ţi s-ar părea că te dai. Răspunsul corect poate fi oricare, lucrurile vor merge mai bine numai dacă le schimbi. Dacă faci ceva! Fără să-ţi mai pese cine e de vină.

Apr 6, 2010

Farmecul începuturilor

La început era Cuvântul, spune evanghelistul Ioan, în cel mai celebru început de scriere al tuturor vremurilor. Îmi plac bunele începuturi, dar nu ca prevestiri, pentru mine startul e mai emoţionant decât finişul întrucât are calitatea de a conţine în el toate posibilităţile. În special mă atrage începutul cărţilor. 

Când citeşti filozofie, eşti obligat să-i acorzi începutului toată atenţia, pentru că, de obicei, filozofii încep prin a-şi enunţa teza pe care mai apoi o argumentează. Dacă pierzi începutul, e ca şi cum ai pierde tema unei piese muzicale, rămâi cu variaţiunile. 

În literatură e un pic altfel. E mai greu.

Cum începi o poveste când nu dispui de „A fost odată...”? 

Păi începi prin situarea în spaţiu, ca în Ion
Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul ba în dreapta, ba în stânga până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoe până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, ca în Arhipelagul Gulag
Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei.

Poţi începe prin situarea în cadrul unui spaţiu şi a unei culturi, ca în 12 scaune
În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cît se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încîntătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atît de indrăgostiţi de secretara comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încît acest lucru o împiedica să strîngă cotizaţiile.

...sau prin situarea în cadrul unui timp şi a unei culturi, ca în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
Sunt 18 secole şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru...

...sau prin situarea în cadrul unui timp, unui spaţiu şi a unei culturi, ca în Cei trei muschetari
În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle.

Poţi începe prin situarea într-un spaţiu, o cultură şi un non-timp, ca într-Un veac de singurătate
Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, un non-timp şi o non-cultură, ca în De veghe în lanul de secară
Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întîmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea.

...sau ca în Aşteptându-l pe Godot
ESTRAGON: Nimic de făcut.
VLADIMIR: Şi eu încep să cred la fel.

Poţi foarte bine să începi printr-o situare într-un timp, spaţiu şi cultură şi atmosferă vagi, numai sugerate, pentru a le întregi mai apoi, ca în Groapa
Peste rufe fâlfâia seara.

Mulţi încep cu personajul principal situat în timp şi spaţiu, ca de pildă în Fraţii Karamazov sau în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau ca în Alchimistul
Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în faţa unei vechi biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia creştea acum un sicomor uriaş. Hotărî să petreacă noaptea aici.

...iar unii, asemenea filozofilor, încep cu o teză, ca în Ana Karenina
Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.

...sau cu o teză încadrată în timp, spaţiu şi cultură, ca în Moromeţii
În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.

Marile începuturi! Nu le poţi epuiza niciodată, pentru că ele, prin definiţie, nu au sfârşit. Şi ce început mai inepuizabil şi mai fără sfârşit ne-am putea imagina, decât cel al primei părţi din Amintiri din Copilărie
Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş …

...decât începutul celei de-a doua părţi ale aceleiaşi capodopere, fraza de aur a literaturii române
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
...?!


Apr 1, 2010

Ziua Filozofului

După ziua poetului de ieri, urmează, firesc, cea a filozofului.

În orice fel am privi filozofia, ca pe o construcţie teoretică serioasă, speculaţie interdisciplinară sau exerciţiu intelectual cu valoare literară, Mircea Florian (născut la 1 aprilie 1888) este cel mai mare filozof român din toate timpurile şi singurul filozof român de talie europeană. Filozofia lui Florian este, în toată rigoarea cuvântului, o ştiinţă a conceptelor celor mai generale ambalată în cel mai rafinat şi elegant stil literar. Există un singur stilist român mai mare decât Florian, discipolul său declarat în materie de exprimare, dar acela nu s-a produs în limba română.

Ar fi atât de multe de povestit despre autorul celui mai compact, original, echilibrat, ştiinţific şi rezistent sistem filozofic românesc (recesivitatea), modelul prin excelenţă al profesorului de discipline umaniste, traducătorul Organonului aristotelic şi al altor mari opere, cel mai avizat cunoscător român al lui Kant, încât o sinteză, chiar şi dintre cele mai superficiale, a gândirii şi vieţii sale, ar depăşi condiţia Managementului de Idei.

Ar fi păcat totuşi să nu trec măcar o idee de-a lui Florian mai departe, prin ecranul blogului, către vieţile dumneavoastră, aşa încât aleg una atât de clară şi puternică, încât poate schimba morala individuală a celui ce-o acceptă: orice durere se judecă nu după intensitatea sau durata ei, ci după urmări.

Internetul mai găzduieşte unele cugetări de tinereţe ale filozofului. Se pot găsi şi cărţi ale lui Mircea Florian, dar ele sunt numai pentru cei dispuşi să absoarbă gândire de cea mai înaltă clasă. Pentru cei neiniţiaţi şi care ar putea dori să pătrundă tainele filozofiei, noutatea este că tot lui Florian îi aparţine cea mai bună „îndrumare în filozofie” scrisă vreodată în limba română.

Cineva (nu mulţi, totuşi, pentru că ne aflăm la loc de cultură) ar putea să se întrebe de ce oare lumea nu-l ştie pe Mircea Florian, de vreme ce el e aşa de mare.

Răspunsul ţine, pe de o parte, de condiţiile receptării şi publicării operei sale şi de anumite tendinţe ideologice de dinainte şi de după 1990 care i-au fost potrivnice. Oana-Georgiana Enăchescu este de aceeaşi părere, arătând că “unul dintre paradoxurile culturii române este cel al neasimilării unora dintre marile personalităţi care au creat, în interiorul spaţiului ei, opere de valoare universală. Mircea Florian, gânditor de talie europeană, autorul "Recesivităţii ca structură a lumii" şi al altor peste 20 de lucrări filosofice, este unul dintre cei uitaţi în cetate. Noul dualism recesiv, model exemplar al gândului filosofic original, ar fi fost suficient să-l propulseze printre marii gânditori ai veacului.” Lumea specialiştilor îl ştie pe Florian foarte bine, şi recentul Simpozion Naţional Mircea Florian – opera filosofică de la reconstrucţia datului la ideea recesivităţii organizat de Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e o dovadă.

Pe de altă parte, răspunsul ţine de aceleaşi motive din care lumea nu-i ştie nici pe alţii mai de soi, ca Shakespeare sau Eminescu.
There was an error in this gadget