May 21, 2010

Doagele ce ne lipsesc

Am învăţat degeaba foarte multe prostii la şcoală. Ce să mai amintesc de integralele alea pe care nu le-am folosit niciodată, de catenele alambicate, de legea lui Ohm şi toate celelalte, că le ştim cu toţii. Problema nu e cu astea, ci cu acele cunoştinţe şi abilităţi de care avem nevoie şi care nu s-au făcut la şcoală. Nu am primit educaţie fizică, deşi a fost în programă. Nu am primit educaţie financiară, deşi am făcut ore de economie. Am avut Logică şi Psihologie absolut degeaba. Şi aşa mai departe. Una dintre doagele lipsă care, cred eu, dor cel mai tare este Istoria.

Nu ştim istorie! Care e motivul? Profesori ignoranţi şi autori de manuale incompetenţi. În loc de Istorie, am tocit frazele lor goale. Manualul de Istorie pentru clasa a XII-a din vremea mea începea aşa:

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX-lea. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, istoria oamenilor pământului de la Dunăre, Pont şi Carpaţi marchează, în dezvoltarea sa, o însemnată etapă a habitatului uman, îndeosebi a celui urban. Acesta este, de altfel, rezultatul principal al creşterii demografice din secolul al XVII-lea-al XVIII-lea, al progresului economic şi al mobilităţii sociale, al cursului politic promovat de regimul austriac şi de cel otomano-fanariot, prin reformele administrative, fiscale, sociale, culturale şi religioase specifice „despotismului luminat". La începutul secolului al XIX-lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi influenţele negative ale unor factori externi. Ne gândim, în primul rând, la invaziile repetate ale armatelor străine.

De unde naiba să ştim istorie dacă ni s-au predat astfel de rahaturi?

May 20, 2010

Bocitul la filme

Victoria lui Rocky nu e emoţionantă ca victorie, ci pentru că tipul, cu ochii ăia umflaţi, neştiind de unde-l filmează, vrea să-i spună soţiei, care e acasă, că a reuşit. "Yo, Adrian, i did it!". Acel moment, atât de simplu, este o eliberare de toate frustrările prin care acest outsider, căruia nu-i dădea nimeni vreo şansă, a trecut pentru a i se recunoaşte ce-i al lui. Adrian îi răspunde din faţa televizorului şi atunci îţi dai seama de condiţia lor de oameni simpli şi de ce a trebuit să îndure amândoi ca să ajungă până aici. Am reuşit!

Tipul din The Pursuit of Happyness trece prin toată mizeria societăţii şi e bun, e tare, e megainteligent, cu mult umor şi are grijă de copilul ăla cu viaţa lui şi nimeni nu dă doi bani pe el. Ei, şi iată că face un efort supraomenesc şi îl bagă şi pe el cineva în seamă. Primeşte jobul ăla. "Această mică parte din viaţa mea se numeşte fericire", zice, iar apoi dă fuga la copil.

O situaţie mai complexă, dar la fel de emoţionantă şi alcătuită din aceleaşi ingrediente, este finalul din Forrest Gump. Tipul trece, de-a lungul poveştii, prin toate ipostazele eroului american. Aşa tâmpit cum e, face o serie de eforturi de care oamenii obişnuiţi nu pot fi în stare şi obţine, în cele din urmă, tot ce şi-a dorit. Îşi pierde soţia, dar dragostea pentru copil îi ajunge pentru a merge înainte. Faptul că băiatul e deştept îi umple viaţa. Îl conduce la autobuz. Se aşează pe băncuţa aceea din staţie şi nu spune nimic. Momentul emoţionant este când îţi dai seama că are de gând să rămână acolo până seara. Prin faptul că nimic altceva nu-l mai interesează, asta înseamnă că, în sfârşit, a ajuns să obţină ce era al lui, ce merita.

Nu-mi plac sentimentalismele. Bocitul la filme e la fel de stupid pentru mine cum este probabil pentru pisica, sau câinele, sau peştişorul auriu din casa în care televizorul provoacă fleşcăială pe sub pleoape... Sau hamsterul, bineînţeles. Din punctul de vedere al telenoveliştilor, sunt un hamster. Hamster de-ăla cu fălcile pline de haleală şi cu privirea de nevinovat. Dacă cumva urmăreşti chestii despre Bianca lui Bote şi Moni a lui Iri ai noroc dacă nu te muşc de degeţel. Cu toate acestea, vreo două filme au reuşit să mă emoţioneze până spre lacrimi, deşi n-am să recunosc public niciodată că aş fi plâns la vreun film sau chiar la vreo nuvelă, melodie ori poezie.

Am observat apoi că fiecare este emoţionat(ă) de anumite situaţii. Ce mă emoţionează pe mine, ţie-ţi poate fi perpendicular, iar ce te emoţionează pe tine, de regulă mi se pare o prostie. Această observaţie deloc subtilă este motivul prezentei postări. E nevoie de oarece introspecţie de calitate pentru a descoperi trăgaciul emoţional. Vorbind astăzi cu Raluca, mi-am dat seama că se poate exprima prin vorbe chestiunea.

Mă emoţionează situaţiile în care cineva reuşeşte în ciuda circumstanţelor nefavorabile, când valoarea adevărată iese la lumină deşi nimeni n-a crezut în ea. Un cocktail de milă şi admiraţie, asta e formula care funcţionează la mine. Şi vine un moment care pune capăt şi acumulează în el, în acelaşi timp, toate privaţiunile şi momentele grele şi frica şi aşa mai departe prin care a trecut cineva ca să reuşească. Nu am inspiraţia acum de a găsi un nume pentru acest tip moment, dar promit să mă mai gândesc.

Prima audiţie a lui Connie Talbot la Britain's Got Talent respectă aceeaşi reţetă pe care am încercat să o descriu aici. Nu degeaba filmuleţul a fost vizionat de peste 75 de milioane de ori. Înseamnă că reţeta mea emoţională e destul de larg distribuită.

May 16, 2010

Filă de jurnal: Richard şi casa

Jacqui îmi spusese că arată foarte bine şi eram curios. Când colo, o faţă palidă, tip pe la 50 de ani cu nasul roşu şi scorojit, fără sprâncene şi cu buzele supte. Râd pe dinăuntru, nu de faţa lui, ci pentru că nu ştiam că Jacqui are umor. Richard are faţă nu de englez, ci de viking... dezgheţat de curând. Am făcut cunoştinţă, fiecare dintre noi având soţie şi doi copii, băiat mai mare şi fată, fireşte copiii lui mai mari decât ai mei şi nevasta cu siguranţă mai bătrână. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că internetul nu merge, din pricina celor de la British Telecom. Na-ţi-o frântă în loc de bun venit!

Tipul s-a dovedit a fi cumsecade în cele din urmă şi ne-a prevenit asupra tuturor lucrurilor care nu sunt puse la punct în casă: bucătăria – un şantier, curtea din spate – aidoma, apa, gazele, încălzirea centrală... a mai rămas ceva? Sperăm că vor fi toate gata în decursul unei săptămâni. Lupuţ hotărăşte să-i dăm primii bani atunci când vor fi gata toate lucrările. I-o spune direct, calm, pe un ton atât de superior şi de ferm încât ne-am blocat toţi pentru o secundă. Richard obiectează, e totuşi o casă de locuit, aveţi unde sta, spune, chiar dacă se mai lucrează. N-ai înţeles, îi răspunde Adi – îţi dăm banii pentru tot timpul cât vom sta, dar îţi întârziem prima plată. Îmi place scena, mai ales că faţa de viking dezgheţat de curând a lui Richard îl face pe Adi, prin contrast, să pară că nu-i lipseşte decât turbanul. Accentul, vocea şi zâmbetul obosit după atâtea ore de călătorie îl lasă pe Richard fără răspuns.

Ne-a dat toate instrucţiunile necesare pentru utilizarea casei, inclusiv aceea de a nu lăsa televizorul în stand-by, pentru că consumă cam aceeaşi tensiune ca atunci când e pornit. Nu cred, dar, în fine. Tipul e ok şi, dat fiind că fi-su a locuit în casă o perioadă, cât a fost la Universitate probabil, ni l-a adus să ne răspundă la întrebări. Am avut ce să-l întrebăm.

Casa face parte dintr-un grup de patru clădiri identice şi lipite una de alta, arătând în cel mai pur stil englezesc, din cărămidă roşie mai mică decât cărămizile româneşti (dovadă de hărnicie), cu acoperiş în două ape, intrarea pe laterală. Nelipsita zonă frontală pe care de regulă se află gazon, dar care, în multe cazuri, e pietruită pentru a se putea parca maşina, în cazul nostru am găsit-o acoperită de un morman de pietriş. Curtea din spatele casei, de asemenea nelipsită, mai are şi ea nevoie de îngrijiri. Una peste alta, până când voi ajunge eu să-mi cumpăr o cameră foto, totul va arăta suficient de pitoresc pentru a mă lăuda că am locuit într-o casă de cel mai britanic soi.

Cu acelaşi aer cu care l-a pus la punct pe Richard, Lupuţ îşi alege cea mai bună cameră, iar noi tragem la sorţi pentru celelalte. Trag paiul cel scurt şi îmi revendic cel mai mic dormitor. Paul râde de mine. Vrea să mă facă să mă simt prost că am avut ghinion? Nu, e o descărcare nervoasă, mărturiseşte că i-a fost foarte frică să nu-i pice lui dormitorul cel mic. E mai bine aşa, pentru mine spaţiile mici sunt confortabile.

Dimineaţă ies în faţa casei şi simt aerul plăcut al ierbii, tufişurilor şi copacilor. O veveriţă zbanghie aleargă şi sare încoace şi-ncolo, se simte probabil ca şi mine. Îmi plac plăcuţele cu numele străzilor şi peluzele cu gazon de lângă fiecare trotuar al cartierului. Maşinile sunt toate curate şi nici pantofii nu se prăfuiesc. That is nice. Toată atmosfera e atât de diferită faţă de ce am trăit până acum... Am văzut la televizor multe, am îndrăznit să-mi închipui şi mai multe, dar, ca întotdeauna, realitatea e mai surprinzătoare decât imaginaţia.


Duminică, 24 septembrie 2006

May 12, 2010

Fără politică!

În vreme de criză, oamenii îşi doresc de la lideri să fie umili în mai mare măsură decât îşi doresc să fie pricepuţi.

Era cât pe-aci să scriu despre politică. M-am răzgândit în ultima clipă, din cauză că mă pricep niţeluş la acest domeniu, având şi unele studii de specialitate. Aşa stând lucrurile, aş fi fost tentat să confund politica reală cu jocul nervilor şi al nesimţirii de pe meleagurile astea. Voi scrie poate şi despre politică atunci când vom avea politicieni. Deocamdată avem nişte vagabonzi, în majoritatea lor covârşitoare analfabeţi în ale politicii şi economiei, cu ifose de conducători, care s-au umplut de bani fără să muncească pentru ei sau să lase societăţii vreo valoare la schimb.

În condiţiile în care a face vreun efort în slujba ţării le pare tuturor o prostie, din cauză că aceia care sunt plătiţi pentru asta ne râd în nas, a-ţi bate capul cu probleme de guvernare e ca o batjocură. Să te gândeşti la cum trebuie administrată România în condiţiile în care puternicii zilei nu sunt interesaţi de asta e o insultă pentru bunul simţ. Ar fi fost interesante nişte discuţii simple despre administrarea afacerilor publice, dar, sincer, e degeaba.

Lăsaţi! Nu contează.
There was an error in this gadget