May 20, 2010

Bocitul la filme

Victoria lui Rocky nu e emoţionantă ca victorie, ci pentru că tipul, cu ochii ăia umflaţi, neştiind de unde-l filmează, vrea să-i spună soţiei, care e acasă, că a reuşit. "Yo, Adrian, i did it!". Acel moment, atât de simplu, este o eliberare de toate frustrările prin care acest outsider, căruia nu-i dădea nimeni vreo şansă, a trecut pentru a i se recunoaşte ce-i al lui. Adrian îi răspunde din faţa televizorului şi atunci îţi dai seama de condiţia lor de oameni simpli şi de ce a trebuit să îndure amândoi ca să ajungă până aici. Am reuşit!

Tipul din The Pursuit of Happyness trece prin toată mizeria societăţii şi e bun, e tare, e megainteligent, cu mult umor şi are grijă de copilul ăla cu viaţa lui şi nimeni nu dă doi bani pe el. Ei, şi iată că face un efort supraomenesc şi îl bagă şi pe el cineva în seamă. Primeşte jobul ăla. "Această mică parte din viaţa mea se numeşte fericire", zice, iar apoi dă fuga la copil.

O situaţie mai complexă, dar la fel de emoţionantă şi alcătuită din aceleaşi ingrediente, este finalul din Forrest Gump. Tipul trece, de-a lungul poveştii, prin toate ipostazele eroului american. Aşa tâmpit cum e, face o serie de eforturi de care oamenii obişnuiţi nu pot fi în stare şi obţine, în cele din urmă, tot ce şi-a dorit. Îşi pierde soţia, dar dragostea pentru copil îi ajunge pentru a merge înainte. Faptul că băiatul e deştept îi umple viaţa. Îl conduce la autobuz. Se aşează pe băncuţa aceea din staţie şi nu spune nimic. Momentul emoţionant este când îţi dai seama că are de gând să rămână acolo până seara. Prin faptul că nimic altceva nu-l mai interesează, asta înseamnă că, în sfârşit, a ajuns să obţină ce era al lui, ce merita.

Nu-mi plac sentimentalismele. Bocitul la filme e la fel de stupid pentru mine cum este probabil pentru pisica, sau câinele, sau peştişorul auriu din casa în care televizorul provoacă fleşcăială pe sub pleoape... Sau hamsterul, bineînţeles. Din punctul de vedere al telenoveliştilor, sunt un hamster. Hamster de-ăla cu fălcile pline de haleală şi cu privirea de nevinovat. Dacă cumva urmăreşti chestii despre Bianca lui Bote şi Moni a lui Iri ai noroc dacă nu te muşc de degeţel. Cu toate acestea, vreo două filme au reuşit să mă emoţioneze până spre lacrimi, deşi n-am să recunosc public niciodată că aş fi plâns la vreun film sau chiar la vreo nuvelă, melodie ori poezie.

Am observat apoi că fiecare este emoţionat(ă) de anumite situaţii. Ce mă emoţionează pe mine, ţie-ţi poate fi perpendicular, iar ce te emoţionează pe tine, de regulă mi se pare o prostie. Această observaţie deloc subtilă este motivul prezentei postări. E nevoie de oarece introspecţie de calitate pentru a descoperi trăgaciul emoţional. Vorbind astăzi cu Raluca, mi-am dat seama că se poate exprima prin vorbe chestiunea.

Mă emoţionează situaţiile în care cineva reuşeşte în ciuda circumstanţelor nefavorabile, când valoarea adevărată iese la lumină deşi nimeni n-a crezut în ea. Un cocktail de milă şi admiraţie, asta e formula care funcţionează la mine. Şi vine un moment care pune capăt şi acumulează în el, în acelaşi timp, toate privaţiunile şi momentele grele şi frica şi aşa mai departe prin care a trecut cineva ca să reuşească. Nu am inspiraţia acum de a găsi un nume pentru acest tip moment, dar promit să mă mai gândesc.

Prima audiţie a lui Connie Talbot la Britain's Got Talent respectă aceeaşi reţetă pe care am încercat să o descriu aici. Nu degeaba filmuleţul a fost vizionat de peste 75 de milioane de ori. Înseamnă că reţeta mea emoţională e destul de larg distribuită.
There was an error in this gadget