Jul 25, 2010

Grădina Bunicii



Bunica are 78 de ani, împliniţi joi, şi această grădină uimitoare, dacă te gândeşti că absolut tot ce se vede e îngrijit de mâna ei.

La mulţi ani încă o dată!

PS. Grădina e la bloc (Drumul Taberei).

Jul 24, 2010

Abecedar românesc

După umila mea părere, textul care urmează este cel mai de preţ articol al gazetăriei româneşti din toate timpurile, la fel cum autorul său este, fără îndoială, ziaristul cel mai mare pe care l-a dat ţara noastră.

Este un text căruia nu-i lipseşte nimic. Aveţi nevoie de vreo explicaţie despre cum merg lucrurile în România? Iat-o aici.

Vreţi să vă delectaţi cu stilul cel mai de soi pornit vreodată din pana unui român? Aici e.

Istorie, economie, politică, drept, literatură, geografie, pamflet, biologie, filozofie, estetică, logică... iată-le!

Este un text care poate fi studiat în tăcere, dar poate fi, foarte bine, declamat. Este o argumentaţie strânsă, fără a fi şi seacă. Este pasiune, forţă, caracter, inteligenţă, artă şi ştiinţă.

Este un text pe care îl ştiu aproape pe de rost, de ani buni, şi pe care l-am transcris cu bucurie, căci nu putea lipsi de aici.

Dragi prieteni, iubiţi cititori, doamnelor şi domnilor, Mihai Eminescu!

«De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd, ca să lumineze Neamul – presa este lumina, după cum susţin domniile lor – de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate de-a gata din străinatate şi n-avem alt chin decît să băgam mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limba păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinatăţii, dl. X sau Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neaparat adevărat şi să se potrivească, pentru că a ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie dl. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă căciulă!

La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte cuvinte îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material, şi după aceea le-nşiră, mai punînd pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunarele cărora scoatem ce ne pofteşte inima.

Bietul Ştefan Voievod! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avusese mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi darabanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mînăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se-nsura, pînă ce şi-a închis ochii în Cetate, la Suceava, şi l-au îngropat cu cinste la Mînăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei, cum au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi?

Pînă la fanarioţi n-am avut cod, un semn că nici nu trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului, şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţara săracă, stapînire puţină, biruri mai deloc, care cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbii şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flamîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea Voievodului românesc şi moldovenilor că nu sînt deprinşi a sta pe saltea turceşte, ci sînt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte, dar au multă minte sănătoasă; averi mari n-au, dar nici săraci nu sînt. Şi tot astfel a fost pînă-n vremea noastră – pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani, şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîini mari şi picioare mari. De acolo multele tipuri frumoase, ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminţenia românului, care, cioban fiind, a avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende – c-un cuvînt, de acolo un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme şi civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, şi-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-au fost trecut cu buretele peste colachiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru a rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem. Ci înainte acest sistem de sănătoasă barbarie era predomnitor. Radu-Vodă cel Mare adusese în ţară pe Sfîntul Nifon Patriarhul ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia, şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a., încît Vodă-i zise într-o zi: “Ia slăbeşte-ne, popo, că ne strici obiceiele!”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse, de nu pleca în ţara cui l-au fost avut. Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos, căruia-i propui să altoieşti ramuri străine, pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. (…)

Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună pe care o aveau boierii. “Ţara? – întreba dumnealui – patruzeci de boieri mari, patruzeci de boieri mici, iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seama de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe urmele ei decît optzeci de oameni, încît la 30 de mii de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe foarte mici; adică optzeci de oameni, care umblau cu zilele-n palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta. Astăzi avem zeci de mii de liberali, care nici umblă cu zilele în palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva munca socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă ale claselor producătoare, nu prisosul lor.

Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte; lui nu-i trebuie, la negoţ, nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în ţara ungurească, şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal, am zice: atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii ce-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţin Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt, toate liberalismurile.

Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţiile pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept. Deci abecedarul nostru economic zice: natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţine pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ceva mai mult, în acest prisos sînt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii, sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională. Dacă hrănim cu acest prisos străinatatea de idei, de instituţii şi de forme, lipsite de cuprins, al căror complex liberalii au apucat a-l numi “tot ce este românesc”, atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.»

Jul 23, 2010

Lumea este o oglindă

Cine are mai multă dreptate, cel care crede că Raiul e pe pământ, sau cel care consideră lumea un tablou de crime şi nenorociri? Viaţa noastră este un spectacol, un dans, o şansă, un joc, o aventură, un dar, un miracol sau o luptă?

Cum arată lumea pentru noi, aşa arătăm noi pentru lume. Nu există o oglindă mai fidelă a stării de spirit, decât felul în care ţi pare realitatea. Când omul iubeşte, lumea e superbă şi el răspândeşte în jur căldură sufletească. Când omul e furios, lumea e a naibii, dar şi el arată ca un buldog plesnit cu ranga peste bot şi stropit în ochi cu acid.

Important pentru fiecare dintre noi este să observăm cum ni se pare lumea atunci când suntem stresaţi. În condiţii normale, toţi comunicăm bine cu lumea şi cu noi înşine. Însă, în condiţii de stres, avem tendinţa de a derula anumite tipare de comportament. Unii se înfurie, alţii cer milă şi compasiune, unii se închid în ei, alţii folosesc umorul şi aşa mai departe.

Există unii care, indiferent cât de bine le-ar fi şi câte ar avea, găsesc ei un motiv să se simtă prost. Unde-i pui, nu le convine, ce le dai nu le place. Viaţa lor e o ciulama de la un capăt la altul, indiferent de condiţii sau situaţie. Există însă şi unii care, în orice circumstanţe, găsesc motive să adore lumea asta.

Dintre cei nefericiţi şi deznădăjduiţi (repet: deznădejdea e un păcat!) cunosc şi eu, dar... cui îi pasă?  Cine are nevoie de exemple proaste? Câteodată mi-e milă.

Dintre ceilalţi, nici un exemplu nu e de prisos. Sunt cei care ne învaţă să trăim şi faţă de care ar trebui să ne crape obrazul de ruşine când ne permitem să gândim ceva rău despre viaţa care ni s-a dat.  Hai să mai citim o dată povestea sportivului George Baltă!

Jul 20, 2010

Mircea Micu a devenit monadă

"Mamă, eşti mai frumoasă ca o duminică fără sfârşit", spunea poetul Mircea Micu. 

A plecat să-şi revadă mama într-o duminică, pe care a eternizat-o astfel, mai devreme decât ne aşteptam. A fost un bărbat activ, energic, "un genial amestec de poezie şi de proză", cum îi plăcea marelui parodist să se descrie, în termenii parodiei lui Topârceanu, dar, mai evident decât atât, a fost un melanj rar de melancolie artistică şi pathos cultural. Se vorbeşte puţin, de pildă, despre implicarea sa în studiul istoriografiei referitoare la Avram Iancu, pe lângă dramaturgia binecunoscută. A fost şi romancier, şi poet admirabil, dar şi gazetar excepţional şi, foarte important din punctul meu de vedere, un lider cultural devotat, implicat şi tenace. Întâmplările sale cu scriitori sunt unele dintre cele mai amuzante, în mod autentic, pagini de memorialistică românească. Avea un har al povestirii... de poveste!

E greu pentru cineva cu mai puţin talent decât Mircea Micu să vorbească bine despre Mircea Micu. Am ţinut la el, l-am urmărit, l-am citit, am avut şi privilegiul de a-l cunoaşte personal, cu mai bine de 10 ani în urmă, şi de a schimba nişte impresii despre lume, astfel încât aici aş dori să-i aduc un omagiu citind o poezie de-a lui, care cred eu că-i exprimă foarte bine modul de a vedea lumea, plângând cu un ochi şi râzând cu celălalt.


Jul 18, 2010

De ce a murit Socrate?

În urma condamnării la moarte, Socrate a fost închis în aşteptarea cucutei fatale. Întâmplarea a făcut ca, timp de trei zile, să nu se poată executa sentinţe capitale în Atena, datorită unei sărbători.

În acest timp, evadarea lui Socrate a fost pusă la cale de discipolii săi. Paznicul fusese mituit şi porţile îi erau deschise pentru a pleca în lumea largă.

Socrate a ales totuşi să moară.

Discuţiile în contradictoriu pe această temă dintre el şi discipoli, consemnate de Platon, dezvăluie o serie impresionantă de argumente logico-metafizice cu care Maestrul reuşeşte să-i convingă pe entuziaştii lui elevi că, prin moarte, nici nu îndreptăţeşte injusta decizie a tribunalului atenian, nici nu porneşte spre o lume mai rea.

Vârtejul argumentelor însă nu e niciodată suficient când vine vorba de a alege între viaţă şi moarte. Ceva mai mult de-atât l-a determinat pe cel mai mare gânditor al omenirii să facă alegerea definitivă: demnitatea!

Iată un cuvânt care face mai mult decât o filozofie. El înseamnă, în acelaşi timp, statornicie, integritate, perseverenţă, principii corecte, onestitate, deschidere, onoare şi păstrarea identităţii profunde, autentice.

Socrate, dacă ar fi plecat din Atena, ar fi renunţat la demnitatea lui. Mai bine mori cetăţean al Atenei decât proscris.

Fără gândirea lui Socrate, lumea n-ar fi fost cum este, iar cultura occidentală ar fi trebuit să-l aştepte pentru a-şi primi botezul.

Fără moartea lui Socrate, am fi fost cu toţii nişte vântură-lume, pentru că el a legitimat demnitatea ca valoare superioară vieţii.

Într-o lume în care scopul vieţilor noastre se vădeşte în viaţa generaţiilor următoare, demnitatea nu poate fi valoare secundară. Tocmai de aceea, ea se pierde o singură dată.

Socrate, la ieşirea din Atena, şi-ar fi aruncat la gunoi numele, iar sensul vieţii lui s-ar fi risipit în praful exilului.


Jul 11, 2010

Cum se rezolvă o sarcină grea: Simplu!

Am primit o anume sarcină de serviciu, acum un timp. Era grea, trebuia rezolvată pe loc, era de o importanţă crucială, punea o responsabilitate mare la mine în cârcă şi, cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, nu aveam niciun fel de indiciu despre cum trebuie rezolvată. Sună familiar? Mi-am spus în mintea mea: iată o ocazie rară şi fără precedent de a arăta câtă încredere profesională merit!

Mi-am amintit apoi de fiziologia excelenţei şi am adoptat-o pe loc. M-am pus într-o postură de ai fi zis că am înainte nu un computer banal, ci tabloul de bord al Lumii. Mi-am spus: chestia asta reprezintă pentru mine, în acest moment, o prioritate absolută. Am zâmbit şi... următorul lucru pe care mi-l amintesc clar erau felicitările pe care le-am primit. Într-adevăr, şi acum sunt mândru de lucrarea cu pricina.

Tot ce trebuie să faci atunci când ai de rezolvat ceva greu este să te pui în starea ta cea mai productivă. Fiecare are modul său propriu de a fi excepţional, dar toate stările productive se caracterizează printr-o anume fiziologie, o anume semnificaţie şi un anume dialog interior.

Trei chestii de reţinut:
  • fiziologie
  • semnificaţie
  • dialog intern

Fiziologia e ceva simplu. Nu trebuie decât să te întinzi, să te destinzi şi să te pui în postura în care ai mai fost atunci când ai fost excepţional. Dacă există ceva care să te împiedice să fii la maximul tău tot timpul, e fiziologia. 

Semnificaţia înseamnă, pe scurt, ce crezi şi ce-ţi închipui despre situaţia respectivă. Există convingeri productive (e important, e o şansă, trebuie, e nevoie etc.) şi există şi neproductive (de ce tocmai eu?, n-am chef, n-am stare, nu-i momentul). Care sunt şansele să rezolvi ceva cu succes dacă tu crezi că nu-i momentul? Nu prea sunt. Dacă încadrezi însă chestiunea într-un context potrivit, dacă o priveşti din unghiul potrivit, deodată apare şi necesitatea de a o rezolva bine.

În fine, dialogul interior: singura regulă pe care am observat-o pentru ce-ţi spui în mintea ta este că trebuie să sune ca şi cum sarcina ar fi gata rezolvată, foarte simplă şi la-ndemână. Exemple: E simplu! E gata! Am rezolvat-o! Cred că dialogul interior, comunicarea cu noi înşine, e o artă, cel puţin la fel de complexă ca şi comunicarea cu ceilalţi. De aceea, ca să nu intru în teritorii prea elucubrative, îţi ofer acest exemplu, al unui artist. Petru Popescu spunea, într-un interviu cu Marius Tucă: Tatăl meu avea o expresie. Când începea să explice ceva, spunea, ca o concluzie: "Simplu!". Aud această vorbă uneori, în vis, şi mă trezesc dimineaţa cu un fel de simţ al hotărârii, ca şi cum am rezolvat ceva şi trec la faza a doua.

Jul 8, 2010

Bucuria şi forţa Tradiţiei

De la prima privire pe care o arunci asupra cuiva, devine lămurită, deseori, influenţa pe care o au obiceiurile sale constante. Îl "citeşti" imediat pe cel care face mişcare de cinci sau şase ori pe săptămână, pentru că nu ar putea arăta aşa în alte condiţii. La fel, cel care citeşte constant - şi ce anume citeşte! -, cel care scrie, care mănâncă sau nu îngheţată, care doarme puţin, care joacă basket, merge la munte, bea alcool şi aşa mai departe, ajung aproape să se definească prin obiceiurile lor, ritualurile sau tradiţiile lor.

Este evident că nimic nu-ţi poate oferi o mai mare calitate a vieţii decât ritualurile bune. Cred că "bune" înseamnă benefice pentru sănătate şi relaţii, pentru învăţare, progres, evoluţie şi bucuria de a trăi. Un astfel de ritual, pe care l-am instituit alături de băiatul meu, Mircea, are în viaţa noastră un impact excepţional. Ne ajută să petrecem mai mult timp împreună, într-un mod care ne place enorm şi simţim că ne ajută pe termen lung. Ne plimbăm, alergăm, râdem, povestim...

Am filmat aşadar, astăzi, acest scurt material, pentru că noi ne-am gândit că am fi şi mai fericiţi dacă am putea să te inspirăm şi pe tine să construieşti tradiţii sau ritualuri bune, indiferent de condiţiile din viaţa ta. Nu avem la dispoziţie o plajă hawaiană şi nici o pădure de la munte, avem doar un câmp, cât se poate de ordinar, cu nişte câini comunitari prietenoşi şi reuşim să ne simţim excepţional şi să ne facem viaţa mai frumoasă. Priveşte-ne şi scrie-ne, apoi, mai jos, ce părere ai (pentru Mircea va conta mult!).

Jul 5, 2010

Privind spre viitor...

... cu speranţă, încredere, viziune, dragoste, curaj, ambiţie, dorinţă, tenacitate, îndrăzneală, caracter, credinţă, perseverenţă, nădejde, iubire, convingere!


PS Chiar şi bugetar fiind!
There was an error in this gadget