Jul 24, 2010

Abecedar românesc

După umila mea părere, textul care urmează este cel mai de preţ articol al gazetăriei româneşti din toate timpurile, la fel cum autorul său este, fără îndoială, ziaristul cel mai mare pe care l-a dat ţara noastră.

Este un text căruia nu-i lipseşte nimic. Aveţi nevoie de vreo explicaţie despre cum merg lucrurile în România? Iat-o aici.

Vreţi să vă delectaţi cu stilul cel mai de soi pornit vreodată din pana unui român? Aici e.

Istorie, economie, politică, drept, literatură, geografie, pamflet, biologie, filozofie, estetică, logică... iată-le!

Este un text care poate fi studiat în tăcere, dar poate fi, foarte bine, declamat. Este o argumentaţie strânsă, fără a fi şi seacă. Este pasiune, forţă, caracter, inteligenţă, artă şi ştiinţă.

Este un text pe care îl ştiu aproape pe de rost, de ani buni, şi pe care l-am transcris cu bucurie, căci nu putea lipsi de aici.

Dragi prieteni, iubiţi cititori, doamnelor şi domnilor, Mihai Eminescu!

«De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd, ca să lumineze Neamul – presa este lumina, după cum susţin domniile lor – de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate de-a gata din străinatate şi n-avem alt chin decît să băgam mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limba păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinatăţii, dl. X sau Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neaparat adevărat şi să se potrivească, pentru că a ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie dl. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă căciulă!

La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte cuvinte îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material, şi după aceea le-nşiră, mai punînd pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunarele cărora scoatem ce ne pofteşte inima.

Bietul Ştefan Voievod! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avusese mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi darabanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mînăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se-nsura, pînă ce şi-a închis ochii în Cetate, la Suceava, şi l-au îngropat cu cinste la Mînăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei, cum au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi?

Pînă la fanarioţi n-am avut cod, un semn că nici nu trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului, şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţara săracă, stapînire puţină, biruri mai deloc, care cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbii şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flamîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea Voievodului românesc şi moldovenilor că nu sînt deprinşi a sta pe saltea turceşte, ci sînt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte, dar au multă minte sănătoasă; averi mari n-au, dar nici săraci nu sînt. Şi tot astfel a fost pînă-n vremea noastră – pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani, şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîini mari şi picioare mari. De acolo multele tipuri frumoase, ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminţenia românului, care, cioban fiind, a avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende – c-un cuvînt, de acolo un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme şi civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, şi-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-au fost trecut cu buretele peste colachiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru a rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem. Ci înainte acest sistem de sănătoasă barbarie era predomnitor. Radu-Vodă cel Mare adusese în ţară pe Sfîntul Nifon Patriarhul ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia, şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a., încît Vodă-i zise într-o zi: “Ia slăbeşte-ne, popo, că ne strici obiceiele!”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse, de nu pleca în ţara cui l-au fost avut. Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos, căruia-i propui să altoieşti ramuri străine, pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. (…)

Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună pe care o aveau boierii. “Ţara? – întreba dumnealui – patruzeci de boieri mari, patruzeci de boieri mici, iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seama de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe urmele ei decît optzeci de oameni, încît la 30 de mii de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe foarte mici; adică optzeci de oameni, care umblau cu zilele-n palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta. Astăzi avem zeci de mii de liberali, care nici umblă cu zilele în palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva munca socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă ale claselor producătoare, nu prisosul lor.

Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte; lui nu-i trebuie, la negoţ, nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în ţara ungurească, şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal, am zice: atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii ce-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţin Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt, toate liberalismurile.

Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţiile pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept. Deci abecedarul nostru economic zice: natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţine pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ceva mai mult, în acest prisos sînt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii, sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională. Dacă hrănim cu acest prisos străinatatea de idei, de instituţii şi de forme, lipsite de cuprins, al căror complex liberalii au apucat a-l numi “tot ce este românesc”, atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.»
There was an error in this gadget