Sep 30, 2010

Mai marile virtuţi şi vicii

Cele două mari virtuţi indispensabile unei gândiri corecte şi eficiente, acea înţelepciune, care în greaca veche însemna şi „artă de a trăi bine”, sunt: încrederea şi îndoiala.

Reuşita este, în toate cazurile, o consecinţă a acţiunii concentrate, cu scop precis. A acţiona în vederea unui scop presupune încrederea în posibilitatea atingerii lui. Logica încrederii e simplă şi infailibilă: fără încredere, nimic nu se întâmplă. Deducem, prin urmare, cauza primordială a ratării, a eşecului oamenilor de a-şi atinge obiectivele, de a obţine ce doresc, de a-şi materializa visele: lipsa încrederii. La nivel intelectual acesta pare un truism, dar încrederea nu se manifestă doar la nivel intelectual. Ea este în primul rând o atitudine. De aceea se mai numeşte şi curaj. Este atitudinea primilor războinici ai lumii, a exploratorilor, cuceritorilor din toate domeniile, a îndrăgostiţilor şi a tuturor celor care ştiu, cu absolută certitudine, că vor avea succes. Victoria, iubirea şi aportul fiecăruia în lume au ca izvor încrederea. Bineînţeles că rezultatele nu sunt totdeauna cele dorite. Dar asta nu impietează asupra forţei fundamentale şi esenţiale pe care o are încrederea în modelarea destinului omenesc.

După încredere, virtutea îndoielii este cea care creează superioritate, care dă oamenilor importanţă, care înnobilează spiritul. Îndoiala a născut filozofia, ştiinţele, gândirea qua gândire. Fără această îndoială nu am învăţa nimic, deşi noi suntem nişte maşinării neobosite de învăţare. De remarcat că, în acest caz, nu mai este vorba de o atitudine, ci de metodă, de sistem de gândire, de stil intelectual. Îndoiala este sursa dezvoltării personale, a acumulării de abilităţi şi cunoştinţe. Nici inteligenţa, nici surprizele, nici aventura, nici măcar comunicarea nu ar avea loc în lume altfel. Sursa oricărei alcătuiri spirituale este urmare a capacităţii omeneşti de a-şi pune întrebări, de a scruta metodic necunoscutul.

Trecând acum la cele două mari vicii ale gândirii corecte, fără doar şi poate, acestea sunt: încrederea şi îndoiala. O clipă! Nu e nevoie să întorci privirea asupra rândurilor de mai sus pentru a te asigura că ori am greşit la redactare, ori am mâncat de pe jos*. Într-adevăr, sunt aceleaşi, manifestate însă diferit.

Acuz ca viciu încrederea nu ca atitudine, ci, de data asta, în calitate de mod de a înţelege lumea, de paradigmă, de sistem de idei. Cum ar arăta o viaţă a deplinelor certitudini, a încrederii totale? Mai întâi ar fi înnebunitor de plictisitoare, apoi ar căpăta mizerabila şi infernala crustă a dogmatismului, pentru a se epuiza în idioţenia desăvârşită, integrală, neagră. Încrederea de tip intelectual este boala cea mai dezgustătoare şi primejdioasă a minţii. Omul unei singure idei nu evoluează, nu creează, nu poate dărui. Înţelepciunea îi repugnă şi cunoaşterea îl oboseşte. Acumulează informaţii într-o manieră superficială, înghiţind pe fugă ciosvârte de idei. În cele din urmă, cu toate bunele intenţii posibile, ajunge să facă le facă rău celorlalţi. Un semn, cum spunea Eminescu, că într-o minte mare totu-i problem, pe când în 75 de dramuri de creieri totu-i sigur.

Îndoiala, pe cât e de nobilă şi înălţătoare ca mod de gândire, pe atât e de distructivă ca atitudine. Nimic nu dezechilibrează mai tare un om, nimic nu îi zădărniceşte mai violent şansele decât teribila îndoială. Ezitarea, teama, şarpele – iată simbolurile îndoielii ca atitudine. Câţi dintre noi nu cunosc pe cineva (poare chiar... intim) cu atâtea calităţi, merite, cunoştinţe sau talent şi care, dacă lumea ar fi dreaptă, ar trebui să aibă un succes nebun? Toţi recunoaştem însă, la rece, că aceşti oameni, la care ţinem atât de mult, suferă de fapt de copleşitoarea îndoială.

A fi un lider, cel puţin pentru propria viaţă, presupune clădirea încrederii ca atitudine, capacitatea de a ţine spatele drept, fruntea sus, de a fi echilibrat şi centrat, de a pluti cu pânzele întinse pe o mare de incertitudini. A avea o minte deschisă, a comunica eficient şi, mai presus de acestea, a te dezvolta în mod consistent înseamnă şi ascuţirea capacităţii de a pune întrebări eficiente, de a pune la îndoială părerile comune, de a gândi critic, dar şi creator. Puţini sunt oamenii care au reuşit să-şi desăvârşească ambele laturi. Ei sunt modelele de urmat.

Încă o frază: Unul dintre aceste modele, pentru ale cărui calităţi de lider şi de gânditor critic şi creativ cuvintele mele sunt o biată pălăvrăgeală, este Bunicul meu, pe care îl salut astăzi, când împlineşte 80 de ani, şi îi dedic, devotat, prezentul text, cu atât mai mult cu cât acest prilej venerabil nu constituie pentru el o scuză de a fi mai puţin puternic, îndrăzneţ, atent, interesat, stabil, perseverent şi optimist ca de obicei.   
  
* Mulţumesc, Laura, pentru consilierea în materie de argou!

Sep 18, 2010

Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău!

Revino în tine însuţi şi priveşte: dacă tu nu vezi încă frumuseţea din tine, fă ca sculptorul unei statui care trebuie să devină frumoasă: dă la o parte ce e de prisos, curăţă ce e întunecat, până ce strălucirea divină a virtuţii se manifestă. [...] Omul înţelept n-are nevoie decât de el însuşi pentru a fi fericit şi a căpăta binele.
Plotin

Bine ai revenit pe "Management de idei"! Faptul că te regăsesc aici, cu bucurie, înseamnă deja pentru mine că ai disponibilitatea de a mai face un pas către propria dezvoltare personală. A face - spre deosebire de a citi, pur şi simplu. Cititul pasiv n-a adus înţelepciune nimănui, niciodată. Pricepere, nici atât. Doar cunoştinţe, "coji de gânduri" (Eminescu). Vorba lui Nichifor Crainic: "De-aş gândi chiar o minune/ N-ai s-o ştii cât timp o tac/ Jumătate - de ţi-aş spune,/ Toată - numai când o fac."*

Ce-ţi propun astăzi e ceva atât de trăznit, dacă rămâne la nivel de lectură, încât numai marea mea încredere în spiritul deschis, practic şi sincer (sine cera - miere curată, expurgată de resturile de ceară) al cititorilor mei mă face să dezvălui gândul. Dar gândul biruit-a, tocmai pentru că a gândi e un act. 

Avem nevoie de dragoste. Dacă nu chiar de dragoste, măcar de afecţiune, apreciere, conexiune, de "apartenenţă" (Maslow), de acceptare din partea celorlalţi. Cred că ne putem da seama cât de mare este cu adevărat această nevoie dacă observăm, în cazul propriu, dar şi al altora, că oamenii tind să devină ceea ce anturajul lor se aşteaptă să devină. Nu insist asupra argumentelor, pentru că bibliografia e lungă. Fapt este că permitem aşteptărilor apropiaţilor noştri să ne dicteze evoluţia; aşteptăm, în schimb, din partea lor, apreciere, acceptare, dragoste; le oferim la rândul nostru afecţiune pentru împlinirea aşteptărilor noastre - dar pentru noi înşine nu facem nimic, de regulă, pentru satisfacerea acestei nevoi.

În terapia relaţiilor există această regulă, că nu trebuie să-i ceri partenerului să te iubească în locul tău. Cu alte cuvinte, de propria stimă de sine, de propria acceptare, de respectul personal eşti singurul responsabil. Dacă tu nu te accepţi şi nu te iubeşti, aşa cum eşti, celălalt va trebui să facă un efort extenuant pentru a-ţi menţine echilibrul afectiv. În cele din urmă, echilibrul se rupe. Relaţia se rupe.

Cultura noastră ne-a condiţionat, cumva, să vedem iubirea de sine ca egoism. Paradoxal, a nu te iubi pe tine însuţi este, de fapt, purul egoism. De ce? Pentru că ai nevoie de afecţiune la un nivel elementar şi, dacă singur nu ţi-o acorzi, o vei pretinde altora. Tot din cultura noastră se desprinde o înclinaţie mai accentuată a bărbaţilor de a fi egoişti în acest sens. Ei sunt cei care cerşesc mai multă afecţiune tocmai pentru că li se pare ruşinos să şi-o acorde singuri. Femeile, cu o inteligenţă emoţională superioară, îşi permit să fie sensibile la propriile stări sufleteşti într-o măsură mult mai mare. Pe termen lung, ele sunt aşadar rezervorul iubirii, ele au mai multă rezistenţă, ele chiar trăiesc mai mult.

Dar hai să şi facem ceva, căci, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngâmfă, iar dragostea zideşte.

1. În minte, fă repede o listă cu toate modalităţile prin care le oferi celorlalţi afecţiune. Care este arsenalul tău de mijloace prin care le arăţi celorlalţi, indiferent că e vorba de iubit/ iubită/ partener de viaţă, sau prieteni, rude, colegi, că ţii la ei? Ce cuvinte foloseşti pentru a le arăta respect, dragoste, acceptare, grijă, apreciere, încurajare, sprijin? Ce ton al vocii? Care sunt gesturile? Care sunt faptele: cumperi cadouri, alcătuieşti scrisori, sms-uri, e-mailuri, acorzi din timpul tău preţios, ajuţi dezinteresat cu diverse, întrebi şi chiar asculţi răspunsul (important, căci sunt unii care întreabă ce faci ca un fel de salut!), pregăteşti micul dejun, te joci, glumeşti, tachinezi?

2. Odată alcătuită propria listă, alege din ea ce se potriveşte pentru a-ţi oferi şi ţie din propria afecţiune. Nu te forţa, nu fi nenatural, nu te învinovăţi. Acordă-ţi timpul şi prilejul de a fi sincer cu tine şi echilibrat sufleteşte. Gândeşte-te că meriţi, chiar meriţi, să ai şi tu partea ta din ceea ce le dăruieşti celorlalţi. Oferindu-ţi, pentru ei va rămâne mai mult, pentru că dragostea e paradoxală şi se distribuie fără să se împartă. Acordă-ţi şansa unei mai bune sănătăţi emoţionale. Zâmbeşte, simte-te bine, fii tu!

*Ştiu acest catren de la Bunicul, mi-l amintesc din copilărie, dar nu l-am găsit scris niciodată.

Sep 13, 2010

Logica succesului

Nu există o cale spre fericire; fericirea este calea!
Buddha

Cum trebuie să gândeşti dacă ţii cu tot dinadinsul să ai dreptate şi să eşuezi la nesfârşit:
Dacă aş avea şi eu banii, puterea, tehnologia, relaţiile, timpul, într-un cuvânt - resursele, de care cei privilegiaţi de soartă dispun, atunci aş putea să fac tot ceea ce trebuie şi ce aş vrea pentru a fi şi eu fericit, încrezător, împăcat.
Cum trebuie să gândeşti dacă ţii la tine şi la şansele tale de a-ţi realiza visele:
Trebuie să fiu încrezător, fericit şi împăcat cu mine şi cu soarta ca să pot face tot ce ţine de mine pentru a avea bani, timp, relaţii etc.

Sep 6, 2010

Citatul nr. 1 din Istoria Filozofiei

Demult, observasem că în ce priveşte moravurile, câteodată nu este nevoie, cum am spus mai sus, să urmăm unele păreri foarte nesigure ca şi cum ar fi neîndoielnice; dar fiindcă atunci nu doream să caut adevărul, mă gândii că trebuie să fac cu totul contrar şi să înlătur ca absolut fals tot ce mi-aş putea închipui ca prezintă cea mai mică îndoială, ca să-mi dau seama dacă după aceea nu-mi va rămâne ceva cu desăvârşire de netăgăduit! Astfel, pentru că simţurile noastre ne înşeală uneori, mi-am spus că lucrurile nu sunt aşa cum ne fac ele să ni le închipuim. Şi fiindcă sunt oameni care se înşeală când judecă chiar cu privire la lucrurile cele mai simple din geometrie şi fac raţionamente false, socotind că eram expus să greşesc şi eu ca oricare altul, respinsei ca false toate judecăţile pe care mai înainte le luasem drept demonstraţiuni. În sfârşit, ţinând seama de faptul că toate gândurile care ne vin când suntem treji ne pot veni şi când dormim, fără să existe vreunul care să fie atunci adevărat, presupusei că toate lucrurile care-mi veniseră vreodată în minte nu sunt mai adevărate decât iluziile visurilor mele.

Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filozofiei pe care o căutam.

Apoi, examinând cu atenţie ceea ce eram, am văzut că puteam presupune că nu am nici un corp şi că nu este pe lume nici un colţ unde să exist, dar că, pentru aceasta, nu puteam crede că eu nu exist deloc; dimpotrivă, din simplul fapt că mă îndoiam de adevărul altor lucruri, urma în mod foarte evident şi foarte sigur că exist; din contră, dacă aş fi încetat o clipă a cugeta, n-aveam nici un motiv să cred că am existat, chiar dacă tot restul din ceea ce-mi închipuisem vreodată ar fi fost adevărat.

De aici trăsei concluzia că sunt o substanţă a cărei esenţă şi natură este de a cugeta şi care, pentru a exista nu are nevoie de nici un loc, nici nu depinde de vreun lucru material; aşa că, acest eu, adică sufletul, prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime deosebit de corp şi mai uşor de cunoscut decât corpul. Chiar dacă acesta (corpul) n-ar exista deloc, sufletul ar rămâne tot ceea ce este.

René Descartes

Sep 1, 2010

Scrisoare despre puterea obiectivelor

Ai observat probabil, în câteva dintre articolele mele, o atenţie deosebită pe care o acord formulării obiectivelor. Cum se poate obţine orice în această viaţă? În primul rând, ştiind cu limpezime şi claritate ce-ţi doreşti. "Navigatorul fără ţel precis, nu are nici vânt prielnic".

În continuare cred că principalul factor al bunăstării în această viaţă este reconstruirea permanentă şi clarificarea consistentă a viselor noastre. Mai mult, cred că nici măcar nu putem funcţiona fără un viitor irezistibil.

În afară de această observaţie, am făcut constatarea că oamenii au nevoie de certitudine în vieţile lor mai mult decât orice. Dacă nu ştii sau nu poţi prevedea cât de cât ce va urma să se petreacă în viaţa ta, te blochezi, te stresezi, devii pradă sigură şi uşoară pentru anxietate. Înainte de a avea nevoie de surprize, de acţiune, de incitare şi excitare, avem nevoie de siguranţă, de pace, de linişte, de raţionalitate, de echilibru, control, stabilitate.

De aceea, am conchis că, odată ce un cuplu s-a format, ceea ce îi face pe cei doi să rămână împreună, dincolo de factorul biologic al relaţiei, sunt aspiraţiile comune. Presupunând că ne iubim acut, însă fiecare îşi imaginează şi îşi doreşte altceva, ne vom iubi de la distanţe din ce în ce mai mari.

Ca în poezia lui Minulescu, "tu crezi c-a fost iubire-adevărată, eu cred c-a fost o scurtă nebunie". Presupunând că ne iubim, cum îmi place mie să zic, "în regim de croazieră" şi ne dorim aceleaşi lucruri, ne vom iubi din ce în ce mai... cronic.

Şi deci, iată-ne, pe mine şi pe Simona, în anul 2000. Am luat coli de hârtie, ne-am scris obiectivele, le-am pus împreună pe o singură foaie şi a fost acesta unul dintre momentele memorabile ale relaţiei noastre. A durat mai mult până să ne convingem că nu are niciun sens să ne fixăm scopuri "realiste".

Am dus un pic de muncă de convingere atunci, pentru a o lămuri pe soţia mea să scrie absolut tot ce îi trece prin minte, fără editare, ca şi cum viitorul ar conţine posibilităţi infinte. Şi astfel...

Ne doream amândoi să avem copii, ce bine ar fi să avem un băiat şi o fetiţă, dar să nu-l supărăm pe Dumnezeu, dacă o fi să fie, bine. Ne-am imaginat atunci ("dovada senzorială") un copil dând năvală dimineaţa la noi în pat, pentru joacă şi pupături şi aşa mai departe.

Ne doream o casă, dar ce casă... O casă mare, a noastră, cu dormitoare la etaj, cu o mare curte în care să putem juca şi fotbal dacă vrem, cu garaj, bucătărie mare şi aşa mai departe. În garaj, o maşină.

Am alungat orice umbră de gând negru, care dorea să-şi bage coada în obiectivele noastre şi să comenteze ca un chibiţ nenorocit: "Vise, vise!!!". Da, da, vise, visele noastre!

Şi ne dorim, bineînţeles, nişte economii substanţiale, scriam noi să avem depuşi 10.000 de dolari în termen de 10 ani. Să vedem Parisul şi Londra. Să merg la masaj. Masajul era la singular, o chestie meschină, dar atât de mult mi-am dorit masajul acela încât l-am notat între "marile speranţe".

Am fost minute întregi sub influenţa acestui vis. Apoi, a trebuit să ne întoarcem la realitatea conform căreia nu aveam, practic, nimic al nostru. Terminasem facultăţi degeaba.

Eu scriam pe la toate ziarele care mă primeau şi alergam toată ziulica. Multă astfel de alergătură şi de articole bune au rămas pe veci neplătite. Dezamăgirile înlănţuite ne făcuseră să credem că, efectiv, lumea a fost capturată de unii mai şmecheri, care nu le dau nicio şansă celor buni.

Nu e departe de realitate concepţia asta, dar nici nu se poate trăi cu ea. Simona a găsit, în cele din urmă, o slujbă de jurist atât de "bună"... că mi-e greu să mă şi gândesc la perioada aceea. 

Şi totuşi visul nostru a continuat să ne urmărească şi n-ar avea niciun sens povestea asta dacă nu ţi-aş spune că, pe timp ce trece, ajungi să crezi din ce în ce mai mult că e posibil ce-ai scris pe hârtia aceea.

Am crezut chiar şi atunci când, neavând nimic de mâncare pentru acea zi, şi nici cum să fac rost de oarece, am rugat-o pe Simona să ne întindem pe pat, cu mâinile în lateral, pentru că aşa auzisem eu că organismul consumă mai puţină energie.

Un an mai târziu eram deja tătic. Şi eram profesor. Încă un an mai târziu, stătem pe o bancă într-o staţie de autobuz, fără curajul de a porni spre casă. Lichidarea pe care tocmai o ridicasem de la liceu era mai mică decât preţul cutiei de lapte praf pe care trebuia s-o aduc acasă.

Aveam să-mi amintesc cu durere de această scenă şase ani mai târziu, pe terasa hotelului Sofitel din Marrakesh, în mijlocul unei halucinante grădini de portocali, cu o piscină de vis şi hamace mari, agăţate de palmieri. Atunci însă am fost distrus.

Am preluat, împreună, o afacere care ne-a realimentat speranţa. Câteva luni mai târziu, dădeam faliment. Dar ce faliment! Ce prăbuşire! Ne-am întors la zero. La minus, chiar. Şi de atunci, ne-am dat seama că nu mai avem ce să facem decât ori să cedăm de tot, ori să o luăm de la capăt. Nu ştiam pe atunci că a o lua de la capăt este, în toate cazurile, un element al reuşitei.

Zece ani mai târziu, în dormitorul nostru de la etaj, într-o dimineaţă de sâmbătă în care soarele se străduia să treacă de transperantele uşii de la balcon, lăsându-ne, printre pleoapele cu somn, să intuim frumuseţea ispititoare  a curţii noastre, cu gazon, flori, şezlonguri şi teren de fotbal, doi copii veseli şi mult mai drăgălaşi decât putusem vreodată să ne imaginăm năvăleau peste noi, la îmbrăţişări şi pupături şi pentru planurile de excursie ale week-endului. Şi ne-am dat seama că ne trăim visul!!!

În ciuda oricăror mici frustrări şi probleme, viaţa noastră este din ce în ce mai apropiată de ce n-am dorit. Am văzut Londra şi Parisul împreună, chiar dacă fugitiv, avem casa, care nu e încă perfectă, precum în vis, avem maşina, care nu e încă atât de mare, la suma de economii nu am ajuns încă, dar toate sunt prezente totuşi.

În zece ani, aşa cum ne propusesem, viaţa noastră a urmat traseul spectaculos către visul notat pe o hârtie amărâtă, dar care, pentru noi, a rămas ca o adevărată hartă a comorii.

Acum, cu toată înţelegerea din lume, consider inadmisibilă orice încercare a unora de a crede că visele rămân vise, că trebuie să fim realişti, că pesimismul e atribut al inteligenţei şi aşa mai departe.

O singură concesie aş putea să le fac puţin-credincioşilor: nici după zece ani nu am apucat să merg şi eu la un masaj!

Mihai Cuza
1 septembrie 2010
There was an error in this gadget