Sep 6, 2010

Citatul nr. 1 din Istoria Filozofiei

Demult, observasem că în ce priveşte moravurile, câteodată nu este nevoie, cum am spus mai sus, să urmăm unele păreri foarte nesigure ca şi cum ar fi neîndoielnice; dar fiindcă atunci nu doream să caut adevărul, mă gândii că trebuie să fac cu totul contrar şi să înlătur ca absolut fals tot ce mi-aş putea închipui ca prezintă cea mai mică îndoială, ca să-mi dau seama dacă după aceea nu-mi va rămâne ceva cu desăvârşire de netăgăduit! Astfel, pentru că simţurile noastre ne înşeală uneori, mi-am spus că lucrurile nu sunt aşa cum ne fac ele să ni le închipuim. Şi fiindcă sunt oameni care se înşeală când judecă chiar cu privire la lucrurile cele mai simple din geometrie şi fac raţionamente false, socotind că eram expus să greşesc şi eu ca oricare altul, respinsei ca false toate judecăţile pe care mai înainte le luasem drept demonstraţiuni. În sfârşit, ţinând seama de faptul că toate gândurile care ne vin când suntem treji ne pot veni şi când dormim, fără să existe vreunul care să fie atunci adevărat, presupusei că toate lucrurile care-mi veniseră vreodată în minte nu sunt mai adevărate decât iluziile visurilor mele.

Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filozofiei pe care o căutam.

Apoi, examinând cu atenţie ceea ce eram, am văzut că puteam presupune că nu am nici un corp şi că nu este pe lume nici un colţ unde să exist, dar că, pentru aceasta, nu puteam crede că eu nu exist deloc; dimpotrivă, din simplul fapt că mă îndoiam de adevărul altor lucruri, urma în mod foarte evident şi foarte sigur că exist; din contră, dacă aş fi încetat o clipă a cugeta, n-aveam nici un motiv să cred că am existat, chiar dacă tot restul din ceea ce-mi închipuisem vreodată ar fi fost adevărat.

De aici trăsei concluzia că sunt o substanţă a cărei esenţă şi natură este de a cugeta şi care, pentru a exista nu are nevoie de nici un loc, nici nu depinde de vreun lucru material; aşa că, acest eu, adică sufletul, prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime deosebit de corp şi mai uşor de cunoscut decât corpul. Chiar dacă acesta (corpul) n-ar exista deloc, sufletul ar rămâne tot ceea ce este.

René Descartes

There was an error in this gadget