Sep 30, 2010

Mai marile virtuţi şi vicii

Cele două mari virtuţi indispensabile unei gândiri corecte şi eficiente, acea înţelepciune, care în greaca veche însemna şi „artă de a trăi bine”, sunt: încrederea şi îndoiala.

Reuşita este, în toate cazurile, o consecinţă a acţiunii concentrate, cu scop precis. A acţiona în vederea unui scop presupune încrederea în posibilitatea atingerii lui. Logica încrederii e simplă şi infailibilă: fără încredere, nimic nu se întâmplă. Deducem, prin urmare, cauza primordială a ratării, a eşecului oamenilor de a-şi atinge obiectivele, de a obţine ce doresc, de a-şi materializa visele: lipsa încrederii. La nivel intelectual acesta pare un truism, dar încrederea nu se manifestă doar la nivel intelectual. Ea este în primul rând o atitudine. De aceea se mai numeşte şi curaj. Este atitudinea primilor războinici ai lumii, a exploratorilor, cuceritorilor din toate domeniile, a îndrăgostiţilor şi a tuturor celor care ştiu, cu absolută certitudine, că vor avea succes. Victoria, iubirea şi aportul fiecăruia în lume au ca izvor încrederea. Bineînţeles că rezultatele nu sunt totdeauna cele dorite. Dar asta nu impietează asupra forţei fundamentale şi esenţiale pe care o are încrederea în modelarea destinului omenesc.

După încredere, virtutea îndoielii este cea care creează superioritate, care dă oamenilor importanţă, care înnobilează spiritul. Îndoiala a născut filozofia, ştiinţele, gândirea qua gândire. Fără această îndoială nu am învăţa nimic, deşi noi suntem nişte maşinării neobosite de învăţare. De remarcat că, în acest caz, nu mai este vorba de o atitudine, ci de metodă, de sistem de gândire, de stil intelectual. Îndoiala este sursa dezvoltării personale, a acumulării de abilităţi şi cunoştinţe. Nici inteligenţa, nici surprizele, nici aventura, nici măcar comunicarea nu ar avea loc în lume altfel. Sursa oricărei alcătuiri spirituale este urmare a capacităţii omeneşti de a-şi pune întrebări, de a scruta metodic necunoscutul.

Trecând acum la cele două mari vicii ale gândirii corecte, fără doar şi poate, acestea sunt: încrederea şi îndoiala. O clipă! Nu e nevoie să întorci privirea asupra rândurilor de mai sus pentru a te asigura că ori am greşit la redactare, ori am mâncat de pe jos*. Într-adevăr, sunt aceleaşi, manifestate însă diferit.

Acuz ca viciu încrederea nu ca atitudine, ci, de data asta, în calitate de mod de a înţelege lumea, de paradigmă, de sistem de idei. Cum ar arăta o viaţă a deplinelor certitudini, a încrederii totale? Mai întâi ar fi înnebunitor de plictisitoare, apoi ar căpăta mizerabila şi infernala crustă a dogmatismului, pentru a se epuiza în idioţenia desăvârşită, integrală, neagră. Încrederea de tip intelectual este boala cea mai dezgustătoare şi primejdioasă a minţii. Omul unei singure idei nu evoluează, nu creează, nu poate dărui. Înţelepciunea îi repugnă şi cunoaşterea îl oboseşte. Acumulează informaţii într-o manieră superficială, înghiţind pe fugă ciosvârte de idei. În cele din urmă, cu toate bunele intenţii posibile, ajunge să facă le facă rău celorlalţi. Un semn, cum spunea Eminescu, că într-o minte mare totu-i problem, pe când în 75 de dramuri de creieri totu-i sigur.

Îndoiala, pe cât e de nobilă şi înălţătoare ca mod de gândire, pe atât e de distructivă ca atitudine. Nimic nu dezechilibrează mai tare un om, nimic nu îi zădărniceşte mai violent şansele decât teribila îndoială. Ezitarea, teama, şarpele – iată simbolurile îndoielii ca atitudine. Câţi dintre noi nu cunosc pe cineva (poare chiar... intim) cu atâtea calităţi, merite, cunoştinţe sau talent şi care, dacă lumea ar fi dreaptă, ar trebui să aibă un succes nebun? Toţi recunoaştem însă, la rece, că aceşti oameni, la care ţinem atât de mult, suferă de fapt de copleşitoarea îndoială.

A fi un lider, cel puţin pentru propria viaţă, presupune clădirea încrederii ca atitudine, capacitatea de a ţine spatele drept, fruntea sus, de a fi echilibrat şi centrat, de a pluti cu pânzele întinse pe o mare de incertitudini. A avea o minte deschisă, a comunica eficient şi, mai presus de acestea, a te dezvolta în mod consistent înseamnă şi ascuţirea capacităţii de a pune întrebări eficiente, de a pune la îndoială părerile comune, de a gândi critic, dar şi creator. Puţini sunt oamenii care au reuşit să-şi desăvârşească ambele laturi. Ei sunt modelele de urmat.

Încă o frază: Unul dintre aceste modele, pentru ale cărui calităţi de lider şi de gânditor critic şi creativ cuvintele mele sunt o biată pălăvrăgeală, este Bunicul meu, pe care îl salut astăzi, când împlineşte 80 de ani, şi îi dedic, devotat, prezentul text, cu atât mai mult cu cât acest prilej venerabil nu constituie pentru el o scuză de a fi mai puţin puternic, îndrăzneţ, atent, interesat, stabil, perseverent şi optimist ca de obicei.   
  
* Mulţumesc, Laura, pentru consilierea în materie de argou!
There was an error in this gadget