Sep 1, 2010

Scrisoare despre puterea obiectivelor

Ai observat probabil, în câteva dintre articolele mele, o atenţie deosebită pe care o acord formulării obiectivelor. Cum se poate obţine orice în această viaţă? În primul rând, ştiind cu limpezime şi claritate ce-ţi doreşti. "Navigatorul fără ţel precis, nu are nici vânt prielnic".

În continuare cred că principalul factor al bunăstării în această viaţă este reconstruirea permanentă şi clarificarea consistentă a viselor noastre. Mai mult, cred că nici măcar nu putem funcţiona fără un viitor irezistibil.

În afară de această observaţie, am făcut constatarea că oamenii au nevoie de certitudine în vieţile lor mai mult decât orice. Dacă nu ştii sau nu poţi prevedea cât de cât ce va urma să se petreacă în viaţa ta, te blochezi, te stresezi, devii pradă sigură şi uşoară pentru anxietate. Înainte de a avea nevoie de surprize, de acţiune, de incitare şi excitare, avem nevoie de siguranţă, de pace, de linişte, de raţionalitate, de echilibru, control, stabilitate.

De aceea, am conchis că, odată ce un cuplu s-a format, ceea ce îi face pe cei doi să rămână împreună, dincolo de factorul biologic al relaţiei, sunt aspiraţiile comune. Presupunând că ne iubim acut, însă fiecare îşi imaginează şi îşi doreşte altceva, ne vom iubi de la distanţe din ce în ce mai mari.

Ca în poezia lui Minulescu, "tu crezi c-a fost iubire-adevărată, eu cred c-a fost o scurtă nebunie". Presupunând că ne iubim, cum îmi place mie să zic, "în regim de croazieră" şi ne dorim aceleaşi lucruri, ne vom iubi din ce în ce mai... cronic.

Şi deci, iată-ne, pe mine şi pe Simona, în anul 2000. Am luat coli de hârtie, ne-am scris obiectivele, le-am pus împreună pe o singură foaie şi a fost acesta unul dintre momentele memorabile ale relaţiei noastre. A durat mai mult până să ne convingem că nu are niciun sens să ne fixăm scopuri "realiste".

Am dus un pic de muncă de convingere atunci, pentru a o lămuri pe soţia mea să scrie absolut tot ce îi trece prin minte, fără editare, ca şi cum viitorul ar conţine posibilităţi infinte. Şi astfel...

Ne doream amândoi să avem copii, ce bine ar fi să avem un băiat şi o fetiţă, dar să nu-l supărăm pe Dumnezeu, dacă o fi să fie, bine. Ne-am imaginat atunci ("dovada senzorială") un copil dând năvală dimineaţa la noi în pat, pentru joacă şi pupături şi aşa mai departe.

Ne doream o casă, dar ce casă... O casă mare, a noastră, cu dormitoare la etaj, cu o mare curte în care să putem juca şi fotbal dacă vrem, cu garaj, bucătărie mare şi aşa mai departe. În garaj, o maşină.

Am alungat orice umbră de gând negru, care dorea să-şi bage coada în obiectivele noastre şi să comenteze ca un chibiţ nenorocit: "Vise, vise!!!". Da, da, vise, visele noastre!

Şi ne dorim, bineînţeles, nişte economii substanţiale, scriam noi să avem depuşi 10.000 de dolari în termen de 10 ani. Să vedem Parisul şi Londra. Să merg la masaj. Masajul era la singular, o chestie meschină, dar atât de mult mi-am dorit masajul acela încât l-am notat între "marile speranţe".

Am fost minute întregi sub influenţa acestui vis. Apoi, a trebuit să ne întoarcem la realitatea conform căreia nu aveam, practic, nimic al nostru. Terminasem facultăţi degeaba.

Eu scriam pe la toate ziarele care mă primeau şi alergam toată ziulica. Multă astfel de alergătură şi de articole bune au rămas pe veci neplătite. Dezamăgirile înlănţuite ne făcuseră să credem că, efectiv, lumea a fost capturată de unii mai şmecheri, care nu le dau nicio şansă celor buni.

Nu e departe de realitate concepţia asta, dar nici nu se poate trăi cu ea. Simona a găsit, în cele din urmă, o slujbă de jurist atât de "bună"... că mi-e greu să mă şi gândesc la perioada aceea. 

Şi totuşi visul nostru a continuat să ne urmărească şi n-ar avea niciun sens povestea asta dacă nu ţi-aş spune că, pe timp ce trece, ajungi să crezi din ce în ce mai mult că e posibil ce-ai scris pe hârtia aceea.

Am crezut chiar şi atunci când, neavând nimic de mâncare pentru acea zi, şi nici cum să fac rost de oarece, am rugat-o pe Simona să ne întindem pe pat, cu mâinile în lateral, pentru că aşa auzisem eu că organismul consumă mai puţină energie.

Un an mai târziu eram deja tătic. Şi eram profesor. Încă un an mai târziu, stătem pe o bancă într-o staţie de autobuz, fără curajul de a porni spre casă. Lichidarea pe care tocmai o ridicasem de la liceu era mai mică decât preţul cutiei de lapte praf pe care trebuia s-o aduc acasă.

Aveam să-mi amintesc cu durere de această scenă şase ani mai târziu, pe terasa hotelului Sofitel din Marrakesh, în mijlocul unei halucinante grădini de portocali, cu o piscină de vis şi hamace mari, agăţate de palmieri. Atunci însă am fost distrus.

Am preluat, împreună, o afacere care ne-a realimentat speranţa. Câteva luni mai târziu, dădeam faliment. Dar ce faliment! Ce prăbuşire! Ne-am întors la zero. La minus, chiar. Şi de atunci, ne-am dat seama că nu mai avem ce să facem decât ori să cedăm de tot, ori să o luăm de la capăt. Nu ştiam pe atunci că a o lua de la capăt este, în toate cazurile, un element al reuşitei.

Zece ani mai târziu, în dormitorul nostru de la etaj, într-o dimineaţă de sâmbătă în care soarele se străduia să treacă de transperantele uşii de la balcon, lăsându-ne, printre pleoapele cu somn, să intuim frumuseţea ispititoare  a curţii noastre, cu gazon, flori, şezlonguri şi teren de fotbal, doi copii veseli şi mult mai drăgălaşi decât putusem vreodată să ne imaginăm năvăleau peste noi, la îmbrăţişări şi pupături şi pentru planurile de excursie ale week-endului. Şi ne-am dat seama că ne trăim visul!!!

În ciuda oricăror mici frustrări şi probleme, viaţa noastră este din ce în ce mai apropiată de ce n-am dorit. Am văzut Londra şi Parisul împreună, chiar dacă fugitiv, avem casa, care nu e încă perfectă, precum în vis, avem maşina, care nu e încă atât de mare, la suma de economii nu am ajuns încă, dar toate sunt prezente totuşi.

În zece ani, aşa cum ne propusesem, viaţa noastră a urmat traseul spectaculos către visul notat pe o hârtie amărâtă, dar care, pentru noi, a rămas ca o adevărată hartă a comorii.

Acum, cu toată înţelegerea din lume, consider inadmisibilă orice încercare a unora de a crede că visele rămân vise, că trebuie să fim realişti, că pesimismul e atribut al inteligenţei şi aşa mai departe.

O singură concesie aş putea să le fac puţin-credincioşilor: nici după zece ani nu am apucat să merg şi eu la un masaj!

Mihai Cuza
1 septembrie 2010
There was an error in this gadget