Jul 30, 2013

Vorbe şi cadenţe

Se spune că eschimoşii au multe cuvinte pentru zăpadă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar cu cât o limbă evoluează, cu atât apar mai multe cuvinte cu denotaţii generale, cu sferă foarte extinsă. Marea măiestrie, fineţe, pot zice marele miracol al unei limbi evoluate constă în paradoxul că descrierea senzorială a lumii e cu atât mai proprie, mai fidelă şi mai atractivă cu cât noţiunile folosite au sfere mai generale. E ca şi cum limba oamenilor primitivi ar fi orientată spre lucruri, în vreme ce oamenii evoluaţi îşi indreaptă noţiunile către reflectarea, în conştiinţă, a lucrurilor.

Expresia brută a unui fapt este tot o metaforă, la urma urmei, „mai mult sau mai puţin spălăcită” (Blaga), pentru că toate vorbele au un grad mai mic sau mai mare de generalitate. Daca aş descrie, de pildă, colţul unei camere folosind noţiunile referitoare la obiectele propriu-zise, covor, fotoliu şi aşa mai departe, cuvintele ar rămâne în zona sferelor mici - să le numim, de amorul cozeriei, cuvinte eschimoase - iar descrierea, seacă, nominalistă, ar semăna probabil cu un proces verbal de constatare sau cu un inventar obişnuit. Dacă aş folosi, în schimb, cuvintele sferelor largi, categorice - să le zicem platonice - din specia formelor, culorilor, texturilor, aromelor, trăirilor sau sentimentelor, contactul neurologic cu realitatea s-ar intensifica exponenţial.

Iată deci, încă o dată, în ce constă paradoxul: cuvintele eschimoase, cu valenţe simple, individuale, sunt mai degrabă potrivite pentru realităţi vagi şi abstruse, pentru acte administrative, în vreme ce cuvintele generale şi generoase redau mult mai bine realităţile aflate la îndemană.

De bună seamă că descrierea colţului unei camere nu e cel mai bun exemplu, nu fascinează pe nimeni, dar e o bună modalitate de a nu scrie acum despre muza poetului, bunăoară, cu schimbătoarele ei culori, arome şi vibraţii, pentru că acest intens contact neurologic ar rătăci departe de intenţiile acestui text.

Acelaşi lucru care e valabil pentru noţiunile noastre e valabil şi pentru muzică. Diferenţa între general şi particular e dată aici de cadenţă. Ritmul alert, care rupe fraza în porţii mici, aşadar percuţia, nu tempoul, corespunde cuvintelor cu sfere mici şi face muzica eschimoasă. Aceasta, ca şi conţinut, seamănă cu un proces verbal pe portativ: te-am văzut, pam pam pam, şi ce tare te iubesc, bam bam bam, dar tu pleci, hau hau hau şi eu sufăr mul mul mult.

Muzica frazelor lungi şi foarte lungi, pe de altă parte, cu mult conţinut neurologic, cu substanţă culturală, nu ajunge să descrie într-o oră întreagă o poveste de dragoste, trădare şi suferinţă precum cea de mai sus. Abia dacă poate să descrie în minute întregi - dar ce descriere! - o emoţie abia perceptibilă, ca aceea a unui zâmbet misterios de încredere şi recunoştinţă, ca în Fantaisie Impromptu de Chopin. O trăire simplă, neobservată de omul agitat al scopurilor pe termen scurt, este purtată de muzica mare pe valurile calme, calde şi multicolore ale notelor croşetate miraculos, ale bemolilor şi diezilor care, în contextul întregii frazări, capătă, pentru platonic, parfumuri şi texturi unice, neîntâlnite în viaţa de zi cu zi şi care pentru eschimos nici nu există.

Aşadar, prin ritmul sacadat al muzicii cu fraze scurte, poţi exprima (sau raporta) realităţi cu un uriaş conţinut de generalitate, ca de pildă "of, viaţa mea", iar prin muzica mare, cursivă, a respiraţiei catifelate, percepem zone intime şi mărunte ale lumii, reflectate de sensibilitatea noţiunilor cu sfere largi.
There was an error in this gadget