Oct 28, 2010

Persuasiune la minut (1)

La începutul anilor '70, am mers împreună la Ceauşescu. Atunci a spus, după părerea mea, o replică istorică. Aşa ceva nu s-a întâmplat de două ori. Apăruse ideea - Ceauşescu însuşi o scosese - de a se reacredita realismul socialist. Eu m-am dus la editură şi i-am zis, domnu' Preda, ia uitaţi"... a luat el ziarul şi a văzut ce scria acolo, cum că Ceauşescu ţinuse o cuvântare în sensul ăsta pe la Călăraşi... zice: "Monşer, ce ne facem? E o nenorocire!". "Hai să protestăm", zic. "Unde, monşer?". "Păi la Partid", zic. "Hai monşer, cine ne ascultă, fii serios."

Zic: "Dom' Preda, m-am întâlnit cu Titus Popovici, care în lumea literară e considerat un fel de egal al dvs... era foarte abătut..." "De ce?", zice Preda. Păi fusese la Ceauşescu şi vă pârâse că aţi fost la Roma, într-un club şi deşi ţara era atacată acolo, dvs, în loc să luaţi cuvântul, să spuneţi câteva cuvinte calde despre ţara dvs, aţi plecat la cumpărături, să vedeţi muzee... asta i-a spus el lui Ceauşescu... Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?". "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere..." "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!" Aşa l-a convins că are credit acolo şi-a zis: "Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!".

Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: "Hai, dragă, că mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!" Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".

Moment-cheie... Ăsta a fost Marin Preda... Fără Marin Preda n-am fi fost noi înşine... 

Povestită de Adrian Păunescu,
într-un interviu acordat Claudiei Daboveanu
(Jurnalul Naţional din 18/03/2009)

Oct 26, 2010

Dă un ordin, dă ceva!

Adrian Păunescu se simte rău. L-au dus la spital. Zicea, referitor la nişte analize, că şi-a văzut inima. I-aş transmite că şi eu i-am văzut inima. Sănătate multă!

Oct 24, 2010

Copilărie, bibelou de porţelan

Eu nu pot să înţeleg de unde ideea, cel puţin bizară, a unora, că, pentru a-ţi permite să ai copii, trebuie să ai mulţi bani, ca să ai ce să le oferi. Bani, bani, mulţi bani. Zice-se, pe bună dreptate, că, deşi banii n-au miros, lipsa lor miroase teribil. Dar hai să vedem dacă există cineva – unul singur, vă rog, să ridice mâna – care îşi detestă părinţii pe motiv de sărăcie. Nimeni? Credeţi-mă, am pus de zeci, poate sute de ori întrebarea asta. Am auzit deseori părinţi veneraţi pe motiv de sărăcie, pentru că au făcut imposibilul să nu le lipsească pruncilor iubirea şi să crească frumos. Părinţii sunt judecaţi de copii, eventual, pentru motivul invers: dacă le-a păsat prea mult de bani şi prea puţin de relaţia cu ei.

Am fost incredibil de emoţionat, zilele trecute, de povestea acelui puşti de-a cincea, cu părinţii plecaţi prin străini, la muncă, trăind paradoxul că tocmai în ideea de a le fi mai bine, ai lui l-au lăsat singur. S-ar putea spune că e o dramă a sărăciei. Nu-i aşa. Copiii bogaţilor suferă şi ei de sindromul părinţilor ocupaţi. Copiii, absolut toţi, sunt buni şi curaţi şi au nevoie de atât de puţine, încât nu e păcat mai mare decât cu copilul căruia nici acel pic de atenţie nu i se oferă.

Această ciudată distorsiune economico-sufletească a fenomenelor dă naştere la două tipuri de drame, de fapt. Mai întâi e drama copiilor neiubiţi. Ce putem face? Să-i iubim, fiecare cât şi cum poate, începând din „ograda” lui şi până unde  reuşeşte. Mai apoi însă e drama adulţilor care, copii fiind, au simţit apăsarea de a nu avea prieteni în proprii părinţi. Dramă ridicată la puterea timpului trecut, multiplicată deseori în copii cu false ambiţii şi valori iluzorii. Pentru ei ce ne rămâne?

În 1974, interpretul american de folk Harry Chapin a scris pe versurile soţiei sale, Sandy, o melodie care avea să facă istorie în muzica tânără (cum a fost numită şi a rămas perioada incandescentă a folkului şi rockului): Cat's in the Cradle. A fost singurul cântec de top al lui Chapin, dar ce ecou a putut avea... De atunci şi până acum, în afară de autor, l-au mai cântat şi unii precum Cat Stevens, Johnny Cash, Guns N’ Roses, Jim Davidson sau Ugly Kid Joe – varianta de aur.

Versurile vorbesc despre un copil cu părinţi înstăriţi şi ocupaţi. Tatăl lui, un idol pentru micuţ, are afaceri mai importante, în vreme ce puştiul, necunoscându-şi pe deplin drama de a avea de toate, cu preţul irecursiv al iubirii, învârte pe degete un elastic şi fredonează cântece de-ale copiilor... dar ce-ar fi să redau traducerea mea? M-aş putea mândri astfel cu prima versiune românească a acestei piese celebre. Fireşte, nu e o traducere pentru cântat, ci o traducere a textului cât mai apropiată ca înţeles şi sonoritate. În realitate, n-are nimic de-a face cu mândria. Pur şi simplu, îmi place atât de mult, încât nu am putut rezista tentaţiei. 

Vă invit, aşadar, să citiţi textul românesc şi abia apoi să reascultaţi cântecul îmbogăţit de înţelesul acesta. La sfârşit, orice părere îmi va răsplăti mie efortul tălmăcirii.


Cat's in the Cradle 
by Sandy & Harry Chapin

My child arrived just the other day;
Came to the world in the usually way
But there were planes to catch and bills to pay.
He learned to walk while I was away.
He was talkin' 'fore I knew it.
And as he grew he said,
"I'm gonna be like you, Dad.
You know I'm gonna be like you."

And the cat's in the cradle and the silver spoon,
Little boy blue and the man on the moon.
"When you comin' home ?"
"Son, I don't know when.
We'll get together then.
You know we'll have a good time then."

Well, my son turned ten just the other day.
He said , "Thanks for the ball, Dad. Come on, let's play.
Could you teach me to throw ?" I said, "Not today.
I got a lot to do." He said, "That's okay."
And he walked away and he smiled and he said,
"You know,
I'm gonna be like him, yeah.
You know I'm gonna be like him."

Well, he came from college just the other day,
So much like a man I just had to say,
"I'm proud of you. Could you sit for a while ?"
He shook his head and he said with a smile,
"What I'd really like, Dad, is to borrow the car keys.
See you later. Can I have them please ?"

I've long since retired, my son's moved away.
I called him up just the other day.
"I'd like to see you, if you dont mind."
He said, "I'd love to, Dad, if I could find the time.
You see my new job's a hassle and the kids have the flu,
But it's sure nice talkin' to you, Dad.
It's been sure nice talkin' to you."

And as I hung up the phone it occurred to me,
He'd grown up just like me.
My boy was just like me.
(Yeah, yeah, yeah)

And the cat's in the cradle and the silver spoon,
Little boy blue and the man on the moon.
"When you comin home, Son ?"
"I don't know when.
We'll get together then.
You know we'll have a good time then."
 
Cat's in the Cradle (Elasticul pe degete)
de Sandy & Harry Chapin

Copilul meu numai ce-a venit,
A apărut pe  lume-n felul obişnuit
Dar erau avioane de prins, facturi de plătit,
Eram pe drumuri când prima dat-a păşit
Şi prins-a a vorbi nu ştiu când şi, crescând,
şoptea „Voi fi ca tine, tată, curând,
ştii că voi fi ca tine.”

Şi elastic pe degete şi-n mătase tolănit
Iepuraş coconaş şi-Omul Negru n-a venit
„Când vii acasă, tati?”
„Nu ştiu când,
Dar vom fi-mpreună curând,
Să vezi ce bine-o să fie-atunci.”

Zece ani voincul tocmai mi-a-mplinit
“Mulţumesc pentru minge, hai, ne jucăm un pic?
Mă-nveţi s-arunc?” întreabă, “Nu pot astăzi”, zic,
“Am atâta treabă…” Zice: “Nu-i nimic…”
Şi-a plecat cu zâmbetul lui, totuşi fericit,
şoptea „Voi fi ca el în curând,
da, ştii că voi fi ca el.”

Ei bine, iată-mi fiul că a absolvit,
Bărbat în toată firea, recunosc uluit,
“Băiete, mă faci mândru! Poţi să iei loc un pic?”
A clătinat din cap, m-a privit şi-a zâmbit:
“Ştii ce-aş vrea? Să conduc. Te rog, tată, dă-mi cheia,
cu maşina mă plimb şi vorbim dup-aceea.”

M-am retras de un timp, iar el s-a mutat
Şi după multă vreme, iată, l-am sunat
„Ce mai faci, fiul meu, ne vedem în sfârşit?”
Zice: „Tată, aş vrea, dar n-am timp, nu-ţi promit,
La serviciu e greu, ăsta micu-i răcit,
Dar a fost o plăcere să vorbesc cu tine
Şi mă bucur, tată, că te-am auzit”
Şi-am închis telefonul pricepând desluşit
Că el ajunsese ca mine,
Băiatul meu era exact ca mine.

Şi elastic pe degete şi-n mătase tolănit
Iepuraş coconaş şi-Omul Negru n-a venit
„Când vii acasă, tati?”
„Nu ştiu când,
Dar vom fi-mpreună curând,
Să vezi ce bine-o să fie-atunci.”


Oct 21, 2010

Mănăstirea Samurcăşeşti

În drumul său către Bucureşti, Tudor Vladimirescu s-a oprit la Mănăstirea Samurcăşeşti, unde a primit delegaţia boierilor condusă de Dinicu Golescu. Scena seamănă cu mai recenta întânire de la Cozia dintre Miron Cozma şi Radu Vasile, cu deosebirile că Radu Vasile a fost mai eficient în a face promisiuni fără acoperire, iar Miron Cozma a scăpat, în cele din urmă, viu.

Biserica acestei mănăstiri începute în anul 1808 are o particularitate a construcţiei unică în România: trei altare.

Pe lângă numele lui Tudor Vladimirescu şi Dinicu Golescu, mai direct sau mai puţin direct, de această mănăstire se leagă şi altele, ca Gheorghe Tătătrăscu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Iancu Jianu, Alexandru Beldiman, Walter Mărăcineanu, aşa, înşirate cum îmi vin în minte.

Şi mai sunt şi altele, pe care le-aş povesti, dar toate detaliile interesante şi poveştile despre frumoasa şi vechea mănăstire de maici din Ciorogărla se găsesc într-un articol special pe care vă rog să-l citiţi, pentru a nu trece cu indiferenţă pe lângă comorile de la margini de Bucureşti.

Eu vreau doar să vă spun cât de bine m-am simţit în acest loc. E frumos. Foarte frumos! E linişte şi pace şi multă bucurie din aceea de pe dinăuntru. De aceea, lipesc aici nişte fotografii făcute de noi săptămâna trecută (click pe „citeşte şi mai departe” sau pe titlul postării dacă nu sunt afişate mai multe poze). Eu atâta am avut de zis. Veniţi şi voi când aveţi chef, se ajunge uşor din A1, dar şi prin Domneşti, că e pe drumul cu prioritate tooot înainte.

A, încă ceva. Mănăstirea deţine o colecţie de artă religioasă şi un depozit de carte veche. Şi ar mai fi încă un mărunţiş: un atelier, în care câteva dintre măicuţele de aici confecţionează (la comandă) piese de mobilier, uşi şi glasvanduri. Poate aveţi nevoie de o măsuţă, un dulăpior, o bibliotecă... Mai fac rame, vitralii, icoane pe lemn... Da. Deci asta am avut eu de zis.

Şi ne-am simţit excepţional de bine.






















Oct 19, 2010

Mă tem de omul niciunei cărţi

George Pruteanu, într-o excepţională serie de interviuri despre carte cu mari oameni ai cărţii, nu omitea să le ceară opinia despre vechea şi grava remarcă a filozofului Toma d'Aquino “Timeo hominem unius libri” (Mă tem de omul unei singure cărţi). La care, bineînţeles, din partea unor Cioculescu, Sorescu, Paleologu şi aşa mai departe, urma câte o tiradă în contra dogmatismului.

Dogmaticii sunt oameni extraordinar de periculoşi. Ei se simt, printr-un straniu joc al vocilor interioare, obligaţi să-şi creadă şi să-şi urmeze orbeşte propriile gânduri. Când este vorba de omul unei singure cărţi, sunt gândurile altuia adoptate drept gânduri proprii. Astfel, ceilalţi oameni devin în ochii lui purtători ilegali de creiere. Dogamticul, în starea sa de agregare autentică, te va contrazice înainte de a apuca să-ţi exprimi vreo opinie, pentru motivul că experienţa l-a învăţat pe el că tu nu poţi avea dreptate deoarece eşti altcineva.

Într-un articol recent, Andrei Păunescu pune o problemă mai radicală: mă tem de omul unei singure cărţi, pe care chiar el a scris-o. Să-l numim omul singurei sale cărţi. Povestea este a unui fost luptător împotriva talibanilor care, întors acasă, se îmbolnăveşte de talibanism el însuşi. Se apucă, în marea sa ignoranţă, de scris versuri, se crede mai întâi erou, pe urmă bard, apoi guru şi, în cele din urmă, Dumnezeu, pretinzând supunere oarbă şi adulaţie. Este evident cât de greu şi degradant este să fii femeia omului ăstuia şi fiu cât de rău e să-i fii. Deducem cât de neplăcut e să-i fii rudă, vecin, camarad.

Dogmatismul, mistica, puseurile paranoide, egoul exacerbat, incultura enciclopedică (vorba lui Stanislav Lec), sindromul demiurgic - toate ar fi suportabile, cred eu, dacă n-ar vădi şi un dispreţ profund pentru ceilalţi oameni. Eu n-am nimic să se creadă cineva Dumnezeu, dacă face binele pe care oamenii şi-l doresc şi pe tăcute, în taină. Îmi pot imagina un Dumnezeu intransigent, dar, prin definiţie, niciodată El nu poate fi al dracului. Nu se poate simţi îndreptăţit să pedepsească, fără motiv, fără argumente, din pură şi dură bucurie de a provoca durere.

Abnegaţia răului are în diversele ştiinţe ale umanului explicaţii rezonabile. Violenţa întotdeauna are o pricină rezolvabilă, cu o unică excepţie, cea a omului necultivat cu rang social mare. Celui ce-i lipseşte afecţiunea, i se poate oferi afecţiune, celui ce-i lipseşte hrana, i se poate da să mănânce, iar celui ce-i lipsesc elementarele instincte sociale i se pot da medicamente sau altceva. Ce-i poţi da însă unuia, care prin puterea pe care o deţine, e îndreptăţit să se creadă specialist în ceva despre care, de fapt, habar nu are? Se întâmplă adesea ca oamenii inteligenţi, din modestie sau teamă, să le facă loc în faţă unor încrezuţi despre care nu ştiu că sunt şi semidocţi.

Şi aşa ajungem să vorbim despre cea mai periculoasă specie dintre cele definite vis-a-vis de carte: omul niciunei cărţi. Mă tem de cel ce se teme de cărţi... de idei, de cuvinte, de inteligenţă, de şcoală, de profesori, de...

Oct 18, 2010

Ce bine, ce bine, ce bine ar fi

Ar fi atât de bine să trăim şi noi într-o ţară în care nivelul de viaţă să depindă de munca şi de valoarea fiecăruia. Ce vis frumos e acesta, să nu trebuiască să fugi din ţară ca să poţi trăi la nivelul tău. Aud de oameni care nu mai suportă, care îşi părăsesc copiii, care nu mai vor să spere. Dar ce sus ridic eu ştacheta! Nu degeaba creşte dezamăgirea. E urmarea amăgirii.

În realitate, nu se pune problema să depindă de noi. Avem stăpâni. Ne stau pe spinări lipitori uriaşe, gigantice scărboşenii, puternice şi abjecte. Pretenţiile pe care le-am avea la ele să nu mai sugă atât de abitir sunt exagerate. Să le cerem milă? Ţi-ai găsit! Sinceritate? Aş!

Nici nu le-a cerut nimeni să dea dovadă de cunoştinţe aplicate. Nu le-a impus nimeni să arate măcar decent, să cunoască limba acestei ţări, nici măcar să-şi ştie meseria. Nu. Se ştie că cei mai mari dintre stăpânii noştri au o educaţie şi o creştere execrabile.

Ce bine ar fi dacă măcar, înainte de a lua hotărâri care afectează zeci de mii de destine, ar cere informaţiile ce le lipsesc. Ce minunat ar fi să întrebe când nu ştiu! Ce fericire ar fi dacă deciziile care nu mai pot fi supuse recursului ar fi cât de puţin argumentate sau fundamentate.

Dar, of, iar păcătuiesc prin mult prea mari pretenţii. Hai să fim realişti: ar fi excepţional să renunţe la îngrozitoarea aroganţă şi la uriaşul tupeu. Suntem la stăpân, dar suntem oameni. Ne spălăm obrajii dimineaţa înainte de a pleca la muncă. De nu ne-ar mai umple de scuipaţi!

Oct 16, 2010

Aniversarea!

Update:   Am făcut o vizită dintre cele mai plăcute la Mănăstirea Ciorogârla Samurcăşeşti - probabil că frumoasele fotografii ale Bisericii cu trei altare le voi posta pe Facebook - şi se face că deschid o carte din mica librărie şi dau peste un citat din părintele Arsenie Boca (redau din memorie): Dacă fumatul ar fi făcut parte din cadrul firescului uman, atunci Dumnezeu ne-ar fi înzestrat cu câte un coş pentru fum.

Astăzi este aniversarea celei mai bune decizii pe care am luat-o cu privire la mine însumi: să devin nefumător. Totul e să fii niţel enervat, nu mult, aşa cît să spui: "Ei, lasă!" -  glumesc, evident, totul e să vrei să-ţi faci bine, să recunoşti că ai nevoie de ajutor, să iei o metodă bună, precum aceasta a lui Carr, şi gata. Pentru ai mei decizia asta a mea a însemnat cel puţin la fel de mult cât pentru mine, din ce spun ei.

Am constatat că, de obicei, problema fumătorilor nu e că nu pricep avantajele lăsatului şi dezavantajele fumatului, ci că le e frică să se lase. De fapt, nu e deloc greu, pentru că în maximum 5 zile nicotina părăseşte sistemul şi dependenţa de drog dispare cu totul. Asta e. De oricâte ori ai fi eşuat în lăsatul de fumat, la fel se întâmplă, nicio problemă. Rămâne de răspuns unor chestiuni psihologice dintre care acestea trei mi se par cele mai ale naibii:

O să mă gândesc mereu la ţigări, o să-mi fie poftă. Da, aşa va fi. Totuşi, din ce în ce mai rar. Şi gândul trece mult mai repede şi mai uşor decât dacă fumezi. Din ce în ce mai uşor.

Ce vor spune ceilalţi cu care fumez. Sigur, te vor invidia, orice ar spune. Apoi, când vor vedea că ai fost mai bun, te vor admira şi te vor invidia şi mai mult. Din ce în ce mai mult.

Ce mă fac când am nevoie de ţigară. Nu ai nevoie. E o iluzie că ţi-ar trebui în patru situaţii posibile: plictiseală, stres, concentrare şi relaxare. În realitate, nici una dintre acestea nu e susţinută de fumat. Mai mult, pot spune după un an că toate funcţionează mai bine fără.

La început mi s-ar fi părut interesant să scriu despre măcar o parte dintre schimbările produse de aerul curat în viaţa mea. Unele au fost cu totul neaşteptate şi atât de plăcute... Renunţ, cu toate astea, rămânând să mă bucur de ele în intimitatea mea, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că nu prin asta aş putea convinge pe cineva să lase tutunul. Şi totuşi, dacă ar şti...

Reacţii FB:




  • Moca Cristina și Mihai-Gabriel Mănăilă apreciază asta.

    • Mihai-Gabriel Mănăilă Fratre, eu m-am lasat pe 23 oct 2003. Un calcul: 5 euro pe zi, doua Marlboro, ori 365 de zile, timp de 7 anisori...12775 euro economisiti. Pe care nu-i am:) Tare nu ? S-au dus dracului in taxe si impozite. Pai n-aveau aia dreptate cu..."in vino veritas" !
      acum 22 ore ·  ·  O persoană

    • Mihai Cuza Din preţul unui pachet de ţigări taxele şi impozitele sunt 80 spre 90%. Oricum i-ai fi cheltuit, ai obţinut mai multă valoare pentru tine.
      acum 22 ore · 

    • Liliana Ganciu si eu m-am lasat Mihai!
      acum 21 ore ·  ·  O persoană

    • Dana Cristina Mateescu Am un an și...5 luni FARA TiGARI!!! Si acum ma intreb cum naiba am putut sa fumez???? Cum reuseam cumplita performanta sa inghit 2 pachete de Marlboro roșu/pe zi????!!!! Doamne, bine că am scăpat! :-)
      acum 20 ore ·  ·  O persoană

    • Mihai Cuza Asa zic si eu: am scapat. Cand zici ca ai renuntat sau ca te-ai lasat nu se intelege eliberarea, descatusarea. Da, exceptional!
      acum 17 ore ·  ·  O persoană

    • Dana Cristina Mateescu Mihai, ma simteam manipulata, controlata de acest viciu, absolut inutil (eeee, toate sunt inutile!)...si DUPA, eram cea mai fericita! Plus ca aveam un copil mic si ASTA m-a determinat in primul rand sa pun capat tampitei metehne!!! Mi-am zis: cum sa apar in fata lui duhnind a tutun? Cum sa-l mai pup pe obrajori? Mi-a fost rusine de mine si..GATA!
      acum 17 ore · 

    • Mihai Cuza Motivatia mea nr 1 a fost ca in dezvoltarea mea, ca om, fumatul imi era ca un bolovan de gat. Paream a sta pe loc si fizic, si mintal - poate ca e si varsta. Dar stii cum se spune, cand nu mai cresti, incepi sa mori. Si renuntarea a fost ca o renastere
      acum 11 ore ·  ·  O persoană




Oct 15, 2010

Aroganţa este...

Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura.
Lucian Blaga
Tema:
Aroganţa este afişarea obraznică a unei superiorităţi neîntemeiate, cu motivul de a acoperi sentimentul lipsei de importanţă.

Variaţiuni:
Aroganţa este atitudinea care ascunde o slăbiciune dureroasă.
Aroganţa este teama de a nu se observa cât eşti de inferior.
Aroganţa este masca hidoasă a sentimentului că, în adânc, eşti o nonvaloare.
Aroganţa este urâta aparenţă a lipsei de esenţă.
Aroganţa este senzaţia că preţul propriei persoane a scăzut până la dispreţ.
Aroganţa este încercarea de a-i insulta pe ceilalţi mai tare decât pe tine însuţi.
Aroganţa este respect contrafăcut.
Aroganţa este credinţa eronată că fără foc nu ies fumuri.
Aroganţa este privirea celuilalt cu binoclul inversat.
Aroganţa este o pereche de papainoage subţirele.
Aroganţa este răgetul ţânţarului. 
Aroganţa este un picior mare. Niciodată nu încape în pantofii celuilalt.
Aroganţa este harta la scară supraunitară. 
Aroganţa este inteligenţa muşchiului.
Aroganţa este o pereche de urechi pe dinăuntru.
Aroganţa este un gard mai înalt decât casa.

Mai ziceţi şi voi.

Din ţara conştiinţelor spontane

-prima filă de jurnal la zi-

Încă nu s-a terminat ziua de azi. Ce zi! Nu ştiu cum se face că într-unele zile nu se întâmplă nimic şi în altele se revarsă apoi, ca dintr-un lac de acumulare, toate cele neîntâmplate.

Pe cât iubesc oamenii, pe atât detest gloata, în principiu, când nu are căpătâi. Azi am fost într-o astfel de gloată şi, ca parte a ei, am fost şi eu umilit, minţit, batjocorit de unii care au citit în viaţa lor mai puţin decât am scris eu, din motive de d-aia, de râsu-plânsu, de pur şi simplu, vorba poetului. Câteva ore mai târziu era să-l crăp pe unul, nu l-am lovit, dar l-am speriat atât de rău încât a făcut pe el şi a luat-o la fugă. Mă ameninţase că, dacă mai parchez acolo, nu ştiu ce-mi face. Bineînţeles, parcare publică, la care orice plătitor de impozite are dreptul moral şi legal, dar care e revendicată de unii ce cred că au ei o gonadă în plus. Pe fondul menţionat, mi-a sărit muştarul. El, om la 45 - 47 de ani, pe care l-aş fi respectat şi poate chiar evitat în situaţii obişnuite, durul blocului, părea acum un gândac sub talpa unui bocanc. 

Dar chiar ca un bocanc mi-a fost şi mintea. M-au trezit din starea aceea râsetele şi comentariile celor adunaţi în jur, care se distrau copios pe seama durului fleşcăit. Şi în clipa aceea m-am retras, mirat de cum a putut să mi se modifice percepţia în halul acesta. Priveam un om şi vedeam un obiect. Hrană mi-era. De ce? Nesimţirea, incompetenţa, tupeul nemăsurat şi reaua credinţă evidentă a celor ce iau hotărâri despre viaţa noastră îmi ajunsese la inimă, fără să-mi dau seama, precum ciobul din oglinda dracului în povestea "Crăiasa Zăpezii". Am fost pentru o vreme dezumanizat şi dezumanizant, obosit până la leşin, rupt.

Şi după aceea, într-un alt havuz, iată şi lucrurile bune. Fiecare întâlnire şi convorbire telefonică m-a luminat şi bucurat. Am avut şi prilej de muncă fizică vreo două ceasuri. Am primit chiar un frumos şi nesperat cadou... în fine, intimităţi frumoase, pe care le ştim cu toţii, acele lucruri care ne aduc zilele bune în prezent. 

A trecut acum de miezul nopţii şi am avut o seară excepţională, în inversă proporţie cu restul zilei. Am apucat să meditez la cât de uşor putem fi călcaţi pe demnitate şi transformaţi în bestii de către alte bestii. Mi-am dat seama cât de mult contează cultivarea sufletului cu emoţiile bune, zi de zi, pentru a nu fi invadaţi de buruienile sălbăticiei. Mi-am dat seama de valoarea uriaşă a îndemnului "cu preţul a tot ce ai, dobândeşte priceperea" (citat aproximativ din Cartea Proverbelor), căci nu trebuie să fii la mâna nimănui. 

Şi, parcă pentru a da un înţeles deplin zilei, pentru a-mi arăta aşadar cât de puţin contează pentru lume "rămureaua" mea (Coşbuc), citesc aici o altă poveste a aceleiaşi zile şi mă cutremur.  

Oct 12, 2010

Pamfletul nr. 1 al ziaristicii româneşti

Baroane
     
     Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! Ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad. Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte. Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
     Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. 
     Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
     Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
     Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...







Tudor Arghezi 

Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943.
Din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979.

Oct 6, 2010

Versuri de sezon

Scurtă amăgire de toamnă


Mă descurc minunat,
sunt intact şi constat
că, deşi ai plecat, sufletul mi-e întreg
Înainte mă uit,
teamă-mi este să uit,
perspectiva o văd, dar nu pot s-o-nţeleg.

Ca un codru rezist
integrist, dolorist,
într-o toamnă cu ploi de rugină şi vânt,
Frunze clatină vini,
Umbre-adânci în tulpini
Şi-n pământ mă încred, tot mai mult în pământ.

Nu-mi lipseşte nimic,
forţă am să ridic
nu pietroiul nătâng, ci mistere de veacuri...
Între-atâtea iubiri,
despărţiri, părăsiri,
ce mai e de aflat? Toate astea sunt fleacuri

Mă descurc minunat,
Recunosc c-am visat
vreme dulce şi nopţi ca în vara dintâi
n-ar fi rău într-o zi
să mai crezi, să mai ştii,
poate uiţi c-ai plecat şi te-ntorci şi rămâi.

N-am motive să plâng,
Liniştit ca un crâng
În foşniri te mai simt şi în sevă şi-n stea
Mi-e uşor fără tine,
pot trăi foarte bine,
doar că nu ştiu şi nu văd ce sens ar avea.
There was an error in this gadget