Oct 18, 2010

Ce bine, ce bine, ce bine ar fi

Ar fi atât de bine să trăim şi noi într-o ţară în care nivelul de viaţă să depindă de munca şi de valoarea fiecăruia. Ce vis frumos e acesta, să nu trebuiască să fugi din ţară ca să poţi trăi la nivelul tău. Aud de oameni care nu mai suportă, care îşi părăsesc copiii, care nu mai vor să spere. Dar ce sus ridic eu ştacheta! Nu degeaba creşte dezamăgirea. E urmarea amăgirii.

În realitate, nu se pune problema să depindă de noi. Avem stăpâni. Ne stau pe spinări lipitori uriaşe, gigantice scărboşenii, puternice şi abjecte. Pretenţiile pe care le-am avea la ele să nu mai sugă atât de abitir sunt exagerate. Să le cerem milă? Ţi-ai găsit! Sinceritate? Aş!

Nici nu le-a cerut nimeni să dea dovadă de cunoştinţe aplicate. Nu le-a impus nimeni să arate măcar decent, să cunoască limba acestei ţări, nici măcar să-şi ştie meseria. Nu. Se ştie că cei mai mari dintre stăpânii noştri au o educaţie şi o creştere execrabile.

Ce bine ar fi dacă măcar, înainte de a lua hotărâri care afectează zeci de mii de destine, ar cere informaţiile ce le lipsesc. Ce minunat ar fi să întrebe când nu ştiu! Ce fericire ar fi dacă deciziile care nu mai pot fi supuse recursului ar fi cât de puţin argumentate sau fundamentate.

Dar, of, iar păcătuiesc prin mult prea mari pretenţii. Hai să fim realişti: ar fi excepţional să renunţe la îngrozitoarea aroganţă şi la uriaşul tupeu. Suntem la stăpân, dar suntem oameni. Ne spălăm obrajii dimineaţa înainte de a pleca la muncă. De nu ne-ar mai umple de scuipaţi!
There was an error in this gadget