Feb 2, 2011

Cine sunt eu? Cine eşti tu?

La o întrebare în cadrul căreia filozofia se urzeşte, de mii de ani, ca o bogată, nesfârşită şi viu colorată ţesătură, managementul are un răspuns clar, simplu, direct şi, mai întâi de toate, util. El nu vine în contra filozofiei, ci ca o continuare a ei în zona bine delimitată a relaţiilor dintre oameni. Dintre toate relaţiile noastre, cea mai importantă - şi bănuiesc că e limpede pentru fiecare aceasta - este relaţia pe care o avem cu noi înşine. Probabil, într-un clasament al întrebărilor importante de al căror răspuns depinde calitatea vieţii noastre este: "Cine sunt eu?"

După cum se observă, scriu despre chestiuni simple, elementare, dar sunt tulburat de inconştienţa şi de ignoranţa care îi transformă pe atâţia oameni în animale. Un nenorocit intră la furat într-un apartament, dă acolo peste o studentă speriată şi, după ce o omoară şi violează (în ordinea asta, cred, deşi nu mai contează) se gândeşte el bine cum să-şi acopere fapta şi îi dă şi foc. Un moşneag începe o relaţie extraconjugală cu o băbuţă şi plănuieşte să-şi omoare toată familia, incluzând soţie, fiică (paralizată, fără nicio apărare), ginere şi aşa mai departe, ca să-i rămână lui casa, unde să-şi aducă amanta, pentru ultimii anişori ai vieţii lor de doi bani. Trece la fapte înarmat cu un topor şi nu reuşeşte din fericire să ucidă pe nimeni, dar provoacă, în elanul lui de îndrăgostit iernatic, nişte răni teribil de grave unor oameni vinovaţi că există. Un tânăr imbecil sare la bătaie împotriva unuia care-i jignise fratele şi sfârşeşte prin a înjunghia mortal un coleg de-al aceluia, care se oferise să-i despartă. Şi multe, multe altele.

De ce amintesc aceste orori? Pentru că lipsa de umanitate a acestor bestii se leagă direct de faptul că ei se ignoră ca oameni şi, imediat, pe cale de consecinţă, îi ignoră total şi pe ceilalţi. Asta mă şochează pe mine: cum poţi privi un om şi să nu vezi în el decât o alcătuire dispensabilă, o stârpitură? Şi ce face din tine acest mod de a privi oamenii?

Iată că, prin acest fel de a pune problema, ne apropiem de răspunsuri care ne folosesc tuturor, în mod concret şi imediat, nu doar pentru a da din cap dezamăgiţi de lumea de azi. Aud de fapte josnice în alte contexte: un şef care urlă la subalternul său, un fost prieten care-şi jigneşte fără motiv fosta prietenă, o mamă care-şi pedepseşte copilul pe motiv că e copil, un soţ care-şi umileşte soţia în faţa prietenilor şi aşa mai departe. Între aceste cazuri şi primele diferenţa nu este de esenţă, cum zice codul penal, ci doar de grad. Problema este aceeaşi: nu ştiu cine sunt şi nu ştiu cine eşti.

Încă o dată: nu căutăm o definiţie a omului. Când a omorât-o pe studentă, criminalul respectiv a omis că ea are o mamă, căreia îi este fiică dragă, a ignorat că are vecini cărora le este apropiată şi de ajutor, că foarte multă lume va rămâne fără ea într-un mod cât se poate de dureros, că există cineva care a îmbrăţişat-o cu o seară în urmă. Când îşi jigneşte subalternul, şeful cu pricina uită că şi el (sau ea) munceşte poate pentru nişte copii, pe care seara îi leagănă la culcare, că are prieteni cu care râde, că influenţează vieţile multor altor oameni buni, că ajută, că iubeşte, că are o contribuţie în lume. Nu are nimic de-a face cu emoţiile acest mod de a privi oamenii şi de a ne privi pe noi înşine. Pur şi simplu lumea se interesează de studentă şi de salariat, pentru că şi ei se interesează de lume. Observaţia rece ne arată că pe criminal îl vor strivi, în cele din urmă, furia şi blestemele oamenilor, şeful respectiv, pe lângă eşecuri şi ratare, va aduna în definiţia propriei vieţi o cantitate oarecare de ură justificată, pe amândoi, alături de ceilalţi, societatea îi izolează ca pe viruşi (dacă nu reuşeşte să-i stârpească).

La întrebarea "Cine sunt eu?", managementul răspunde fără echivoc: sunt suma rolurilor mele. Când îmi planific timpul, când îmi alcătuiesc obiectivele, când îmi organizez resursele, când, într-un cuvânt, mă îngrijesc de viaţa mea, ţin cont de contextele în care activez. Sunt suma rolurilor mele. Eşti suma rolurilor tale. Când îmi scriu scenariul, mă refer la scenele pe care joc. Ariile sau scenele vieţii noastre (familie, serviciu etc) se definesc aproape exclusiv prin ce putem facem noi pentru ceilalţi oameni. Cine sunt eu? Sunt cel/cea care te ajută pe tine. Cine eşti tu? Eşti cel/cea care mă ajută pe mine.

Există aşadar un mod raţional şi real de a fi autentici în lume, de a ne defini în mod practic ca oameni şi acesta este de a ne clarifica rolurile. Ignoranţa în privinţa rolurilor noastre, de mamă, de frate, de coleg, vecin, partener de trafic, duşman chiar, în război, duce la dezumanizare, la disperare, la trădare, la pierderea, în cele din urmă, a sensului vieţii. Cheia practică, în registrul managementului, pentru implicare, acţiune, comunicare, pentru intervenţia în existenţa altora, este măsura în care pot ajuta cu adevărat. Iar această măsură ţine de răspunsul la întrebările mari: Cine sunt eu? Cine eşi tu?
There was an error in this gadget