Oct 19, 2010

Mă tem de omul niciunei cărţi

George Pruteanu, într-o excepţională serie de interviuri despre carte cu mari oameni ai cărţii, nu omitea să le ceară opinia despre vechea şi grava remarcă a filozofului Toma d'Aquino “Timeo hominem unius libri” (Mă tem de omul unei singure cărţi). La care, bineînţeles, din partea unor Cioculescu, Sorescu, Paleologu şi aşa mai departe, urma câte o tiradă în contra dogmatismului.

Dogmaticii sunt oameni extraordinar de periculoşi. Ei se simt, printr-un straniu joc al vocilor interioare, obligaţi să-şi creadă şi să-şi urmeze orbeşte propriile gânduri. Când este vorba de omul unei singure cărţi, sunt gândurile altuia adoptate drept gânduri proprii. Astfel, ceilalţi oameni devin în ochii lui purtători ilegali de creiere. Dogamticul, în starea sa de agregare autentică, te va contrazice înainte de a apuca să-ţi exprimi vreo opinie, pentru motivul că experienţa l-a învăţat pe el că tu nu poţi avea dreptate deoarece eşti altcineva.

Într-un articol recent, Andrei Păunescu pune o problemă mai radicală: mă tem de omul unei singure cărţi, pe care chiar el a scris-o. Să-l numim omul singurei sale cărţi. Povestea este a unui fost luptător împotriva talibanilor care, întors acasă, se îmbolnăveşte de talibanism el însuşi. Se apucă, în marea sa ignoranţă, de scris versuri, se crede mai întâi erou, pe urmă bard, apoi guru şi, în cele din urmă, Dumnezeu, pretinzând supunere oarbă şi adulaţie. Este evident cât de greu şi degradant este să fii femeia omului ăstuia şi fiu cât de rău e să-i fii. Deducem cât de neplăcut e să-i fii rudă, vecin, camarad.

Dogmatismul, mistica, puseurile paranoide, egoul exacerbat, incultura enciclopedică (vorba lui Stanislav Lec), sindromul demiurgic - toate ar fi suportabile, cred eu, dacă n-ar vădi şi un dispreţ profund pentru ceilalţi oameni. Eu n-am nimic să se creadă cineva Dumnezeu, dacă face binele pe care oamenii şi-l doresc şi pe tăcute, în taină. Îmi pot imagina un Dumnezeu intransigent, dar, prin definiţie, niciodată El nu poate fi al dracului. Nu se poate simţi îndreptăţit să pedepsească, fără motiv, fără argumente, din pură şi dură bucurie de a provoca durere.

Abnegaţia răului are în diversele ştiinţe ale umanului explicaţii rezonabile. Violenţa întotdeauna are o pricină rezolvabilă, cu o unică excepţie, cea a omului necultivat cu rang social mare. Celui ce-i lipseşte afecţiunea, i se poate oferi afecţiune, celui ce-i lipseşte hrana, i se poate da să mănânce, iar celui ce-i lipsesc elementarele instincte sociale i se pot da medicamente sau altceva. Ce-i poţi da însă unuia, care prin puterea pe care o deţine, e îndreptăţit să se creadă specialist în ceva despre care, de fapt, habar nu are? Se întâmplă adesea ca oamenii inteligenţi, din modestie sau teamă, să le facă loc în faţă unor încrezuţi despre care nu ştiu că sunt şi semidocţi.

Şi aşa ajungem să vorbim despre cea mai periculoasă specie dintre cele definite vis-a-vis de carte: omul niciunei cărţi. Mă tem de cel ce se teme de cărţi... de idei, de cuvinte, de inteligenţă, de şcoală, de profesori, de...
There was an error in this gadget