Aug 28, 2012

A mai trecut de-atunci ceva...

Vă mai amintiţi de romanul „Adela”? Iată şi altceva: am citit cu mai multă vreme în urmă dintre amintirile lui Ibrăileanu şi pe una am reţinut-o cu deosebire.

Acum, supusă la testul timpului, îmi dau seama că rezistă. Are în ea tot aerul romanelor din adolescenţă. Nici nu mai trebuie comentată, ci doar citită. Eu promit doar că vă va plăcea foarte mult, pentru că text mai gingaş, mai parfumat, mai curat, mai rozalb şi mai virgin decât acesta – rar!



Venisem de curând din Bârlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara, erau pline de foc şi muzica cânta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală: Alla Stella confidente. (Mai târziu am citit o schiţă satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnişoară de mahala care cânta logodnicului, din piano, această bucată! Şi schiţa asta mi-a mânjit frumuseţea amintirii!) Deodată, îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri. Avea în mână un trandafir roşu, pe care-l ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. lmaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atât de încântătoare, frumuseţea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat şi, încă, mai mult decât toate cred, gestul de a muşca din trandafir, m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simt, al ei. În gestul ei de a muşca din trandafir, cred, am simţit, am văzut, inconştient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominaţie, şi probabil simbolul sărutării pasionate. Ştiu însă că n-am putut să mi-o închipui, şi nici azi n-o văd altfel, decât muşcând nervos, promiţător, din acel trandafir roşu din vara anului 1889.
M-am pironit lângă un copac, aşteptând-o să treacă, la vale şi la deal şi, fireşte, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferinţă. Aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite, este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complet. Dar atunci suferinţa era mai mare, căci nu ştiam ce poate ieşi din sentimentul meu. Simţindu-mă urât, sărac, stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei -- căci inteligenţa n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei -- exagerând, căci aşa e iubirea, exagerând măreţia fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o fiinţă mai presus de lume -- într-un cuvânt imaginând-o pe ea regină şi pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporţii mari. Şi cât am suferit apoi, în vara şi toamna aceea, chiar când faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuţit îmi intrase în inimă şi o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aş vrea să fug din mine însumi.
Cine era această necunoscută? Nu ştiam. Pe urmă am aflat că era din Botoşani, venită vara la o soră a ei măritată.
În grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea; dar totodată îmi era ruşine de dânsa! Întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubeşti, când ea nu te iubeşte.
Când a cântat marşul şi s-a isprăvit ,,grădina", m-am luat după grupul ei şi am văzut unde şade: în rândul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Câte nopţi am stat apoi sub geamurile acelei case!
De-aici încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte şi de zi al casei ei. (Un incident comic: o fată de peste drum, o fată crezând că ea este scopul plimbărilor mele, îmi zâmbea şi cred că se înamorase de mine. Şi, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare în afacerile amoroase, căci o găseam veşnic la geam, ca o spioană fără voie.)
,,Iubita" mea a început să vadă că o urmăresc. Acum ştia.
Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacţie că... ştie! Şi atunci începu psihologia. Mă iubeşte? Nu mă iubeşte? Eu nu credeam, bineînţeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuşi, ,,da' dacă"? Casa ei era la un colţ, cu două faţade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, când eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. ,,Aşadar, a venit la acest geam să mă vadă încă o data şi să mă urmărească cu privirea", mi-am închipuit eu. Şi când lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. ,,Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate?" mă întrebam eu, şi aici începea analiza şi răsanaliza psihologică. Am observat însă că se înroşeşte când apar eu pe stradă. ,,Roşaţa şi mutarea de la geam la geam -- semn de răspuns la iubirea mea!... Dar, dacă se înroşeşte de jenă? Uneori zâmbea. ,,Zâmbeşte cu bunătate, ori ironic?" Şi, bineînţeles, îmi răspundeam după dispoziţia momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziţia momentului.
Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în faţa ei. S-a înroşit, mi-a zâmbit, şi-a muşcat mănuşa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înţeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare: ce-i place? Eu? Ori faptul că trăiam atârnat de existenţa ei? (Întrebare grea în toate relaţiile de felul acesta între bărbaţi şi femei.) Şi iarăşi analiză psihologică!
Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar şi -- cum să zic? -- îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pe care a stat ea şi nisipul de jos pe care pusese picioarele.
Odată am văzut-o intrând la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, şi mă uitam veşnic cu duioşie şi cu inima ridicată în magazia aceea.
Într-o dimineaţă, căci apăream de dimineaţă sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită şi mi-a zâmbit. Atunci am fost fericit fără margini, aşa de fericit, că am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Şi atunci, zburând pe drumuri, în afară de oraş, am clădit la visuri -- şi-mi era aşa de scumpă fiinţa aceea, aşa de neomeneşte de scumpă! Simţeam că e a mea, şi mi se părea aşa de stranie senzaţia că e a mea! Mi se părea imposibil şi mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sunt prada unor halucinaţii. Peste câteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roşii... Eu aveam 18 ani, ea 16!... S-a aplecat puţin pe geam, a aruncat buchetul şi a fugit... Am umblat până la ziuă împrejurul oraşului, simţind că plutesc în aer şi căutând mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strâns legat cu sentimentele din acea noapte. Şi, totuşi simţeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că fiinţa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, şi apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, şi încă sentimentul că ceea ce se petrecea era prea mare, ca să poată fi aşa cum este.
Trebuia, acuma, să păşesc mai departe. Trebuia să-i scriu. În fond, nu ştiam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema: cum se va desfăşura lucrul. Un lucru simţeam clar: trebuia să-i spun cât o iubesc, s-o conving cât o iubesc, aveam nevoia să ştie ea, să măsoare ea întinderea şi adâncimea iubirii mele. Nevoia acesteimărturisiri era scopul vieţii mele.
Auzisem că ştie puţin româneşte (lucrul era fals) şi că ştie bine numai franţuzeşte. Aşadar, trebuia să-i scriu franţuzeşte! Şi apoi, cum să-i trimit scrisoarea? Să i-o zvârl cu o petricică pe geam? Dar dacă o surprinde cineva? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar.
Am recurs la un fost coleg al meu de şcoală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpânul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, şi în relaţii zilnice.
M-am destăinuit colegului meu şi el a primit să-mi facă serviciul acesta aşa de delicat. Era vorba să se ducă acolo şi, dacă va întâlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conţinutul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul faţă cu acest fost coleg al meu, nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulţi. Mai întâi, pentru cei câţiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simţisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, şi amicilor de la Bârlad această istorie de amor, şi mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau şi erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă ,,pârască" că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, şi de alţi oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei şi tot ce făceam prin grădina publică, nu putea rămânea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu şi a ei. Nu era un secret al amândurora. Ş-apoi era o afacere mai mult de imaginaţie, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aş fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut,amândoi, un secret al nostru. Atunci aş fi fost prudent şi mut la exces. Şi, mai ales, împărtăşindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigându-i ei amorul meu, nu aş fi avut nevoia de a-l striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus fiinţei iubite şi unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoşti şi unul pentru o femeie cu care eşti cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani şi unul de după 20 de ani; între un amor de imaginaţie şi romantic şi un amor adevărat; în sfârşit, între o simţire care e iubirea de amor şi o simţire care e iubirea pentru o femeie pur şi simplu.
Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulţime de probleme. Cum s-o fac? Ce să spun? Şi apoi, iar o îndoială: dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu? Dacă iese un scandal? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără? Şi chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cumva faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea? Nu e mai bine să mai amân? Amânarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg -- aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă, combinată cu lipsa de încredere în mine şi cu acel mod de a gândi al meu, care se rezumă în: ,,da' dacă?"
Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubeşte tare, m-a împiedicat întotdeauna de la hotărâri. Dar am hotărât, în sfârşit, să-i scriu. Nu ţin minte bine ce i-am scris. Îi spuneam că eu sunt acel care trec etc., în sfârşit îi spuneam tot ce trebuie ca să ştie de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gândeam că n-are de unde să ştie cum mă cheamă -- ea neavând cunoştinţe în Roman, eu nemaifiind de doi ani romaşcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toţi.
Apoi, cred că i-am scris aprins şi poetic cât o iubesc şi, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atâta: sub numele meu, puneam adresa, strada şi numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înţelege că aştept răspuns. Şi, ca să fiu şi mai puţin pretenţios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii -- parcă aş fi avut, adică, hârtii de scris cu adresa mea tipărită şi... parcă i-aş fi scris pe astfel de hârtie din întâmplare! Mi-am dat pe urmă seama că această hârtie, cu aerul aşa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop aşa de romantic! Dar eu o puneam pe ea atât de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întâmplare.
Am scris în franţuzeşte, adunând toate cunoştinţele mele de această limbă, câte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot citit-o s-o aud -- şi-mi era grozav de frică să nu fi făcut greşeli, pe care ea să le constate şi să mă compromit iremediabil. În sfârşit, scrisoarea asta, prin diplomaţia ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuia să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanţa pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieţii mele, care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranţă etc.
Într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mâna mea şi a dus-o.
Era pe la 9. Eu l-am aşteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor şi al geamurilor ei, într-un neastâmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simţind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în acelaşi timp, tot în acelaşi timp, căindu-mă de ceea ce am făcut, având impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două: timpul de până atunci, care a fost cu totul altfel, şi timpul care începea de-atunci, altfel de timp. În scurt: istoria omenirii se împărţea în două epoci distincte: cea dinainte şi cea de după acel moment. Şi fata clorotică de peste drum îmi surâdea!... Cât era de banală sărmana în comparaţie cu cealaltă, cu unica!
Nu departe, pe aşa numitul ,,bulevard", o orchestră cânta un cântec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporţionat cu sentimentele mele, dar care, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mişcător, deşi, în fond, e ridicol. Are acuma doar atâta merit, că a murit!
Curierul nu venea! Nu ştiu cât a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzaţii stranii, pierdusem parcă senzaţia corpului şi aveam impresia unei catastrofe -- catastrofă fericită într-un sens, căci speranţa se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gândeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puţin, dar sigur, de până atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simţeam şi încă şi mai greu să exprim.
Curierul în sfârşit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul.
Aş fi dorit să nu-l aflu. Devenisem laş. Mă temeam acuma nu atâta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puţin lucru, dar, deocamdată, liniştitor: îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întâlnească, după ce fusese la doctor şi-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul când n-o vede pe ea întâi); ea, mirată, cam fără să-şi dea seama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza: Dacă, revoltată, ruşinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de ,,ofensă"?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecut-o sub geamurile ei, afară din oraş, pe toate străzile oraşului.



There was an error in this gadget