Oct 16, 2012

Bobby Fischer

Nu se poate spune că a fost cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, dar nu se poate spune nici că n-a fost. A fost totuşi cel mai spectaculos campion mondial de şah, cel care, după legendarul Sissa, inventatorul jocului, a făcut cel mai mult pentru sportul minţii, legendarul Robert Fischer. Nu-mi amintesc pe unde şi de unde am tot citit despre el. Mi-e imposibil să scormonesc acum biblioteca sau Internetul pentru date precise. Pe mine m-a impresionat Fischer din perspectiva lucrurilor pe care le-am memorat despre el şi care continuă să mă inspire.

Mai întâi şi întâi modul de a da înţeles pasiunii lui. Întrebat de ce joacă şah, a răspuns că îi place să zdrobească eul adversarului. Vreau să-i văd tremurând de frică!, zice. Într-o formulă de tip Paretto a succesului, să ştii cum reprezintă 20% din reuşită. Să ştii de ce este 80%! Bobby Fischer ştia mai ales de ce joacă.

Ca multe alte genii, nu avea o educaţie oficială, dar avea o enormă capacitate de studiu. Mulţi americani îl considerau un soi de geniu idiot, fără să ştie că el învăţase, bunăoară, limbile rusă şi sârbă. E drept, pentru a citi cărţi de şah, dar asta nu e tot. Stăpânea la perfecţie toată istoria jocului de până la el şi avea în plus o fascinantă capacitate de creaţie. E greu de imaginat ce ar fi putut produce într-un domeniu ca matematica, de pildă, o astfel de minte.

Apoi, faptul că nu s-a uitat niciodată înapoi. La 15 ani era mare maestru internaţional. Cel mai tânăr din istoria de până la el. După ce a câştigat naţionalele, nu a mai participat decât la concursuri mai tari, după ce a câştigat jocurile panamericane, a declarat că nu mai joacă decât în campionatul mondial, iar după ce a câştigat şi mondialul, nu a mai jucat deloc, până la revanşa acordată lui Spasski, după 20 de ani (pe care a câştigat-o).

Pentru un pasionat de sport, nu poate rămâne indiferentă nici uluitoarea lui capacitate de a reveni, de a recupera în cadrul unei dispute. Atunci când, în scopuri militare, se calculează forţa unei arme, se ia în considerare atât capacitatea ei de distrugere, cât şi capacitatea de a demoraliza inamicul. Dacă am judeca sportivii după aceleaşi criterii, Fischer ar fi neîntrecut. La uriaşa lui forţă psihică şi la uriaşa forţă de joc se mai adăuga însă şi spectacolul produs efectiv pe eşicher. Chiar şi pentru nepricepuţii ca mine, partidele lui sunt încântătoare.

După aceea vine conştiinţa valorii. Dacă sportivii din ziua de azi câştigă banii pe care-i câştigă, bani care nu reflectă munca, ci mai degrabă drepturi de imagine, îi datorează asta lui Fischer în mare măsură. El a periclitat teribil finala de la Reykjavík, neprezentându-se la primele 3 partide, în scopul obţinerii de cotă-parte din drepturile de televizare. Le merita: acela a fost primul mare eveniment sportiv televizat în întreaga lume. Fisher a făcut primul show de proporţii mondiale! A pus şahul pe lista intereselor şi Islanda pe harta lumii.

Apoi urmează o înţelepciune, o capacitate uriaşă de sinteză, care a făcut din el nu doar un virtuoz al jocului, ci un filozof al său. Acesta este, de fapt, motivul principal al omagiului managementului de idei. Regula de aur în şah, spunea Bobby Fischer, este să nu faci niciodată vreo mutare până n-ai înţeles perfect poziţia. Astăzi, niciun proiect nu se scrie fără o aşa-numită analiză SWOT, care exact asta înseamnă: înţelegerea poziţiei înainte de a face orice mutare. Despre cum valorificăm în practică acest obicei de gândire, vom reveni cu un articol separat.

Fischer a demonstrat că se poate supravieţui într-o lume cu totul ostilă. Şi-a dorit recunoaşterea, dar nu celebritatea. A înfruntat orice adversar cu o patimă uneori demnă de cauze mai bune, fie că aceştia au fost guvernul american, evreimea, băncile sau chiar legile fiscale şi vamale. Într-o lume în care sovieticii reprezentau totul în şah (un sârb, un nordic, un cubanez erau excepţii interesante), el reprezenta singur occidentul capitalist pe mapamondul inteligenţei. A jucat, parcă, într-un film cu titlul "Singur împotriva tuturor", dar a probat şi valoarea aşa-numitei legi a reciprocităţii atunci când, fiind deţinut, în Japonia, fără acte şi apatrid, Islanda i-a oferit cetăţenie şi adăpost, ca răsplată pentru popularizarea pe care i-o datora.

Conştiinţa valorii, pasiunea, recunoaşterea, toate acestea puse laolaltă se regăsesc într-un răspuns pe care l-a oferit Fischer la întrebarea până când va continua să joace şah. Fireşte, întrebarea viza controversata lui activitate competiţională. El a răspuns însă: Voi continua să joc până când voi muri. Într-un fel, şi după aceea. Şi iată că a avut dreptate, nu doar cu privire la şah, ci şi în privinţa ideilor în genere, de vreme ce noi ni-l amintim astăzi ca pe un model.








There was an error in this gadget