Jul 29, 2013

Cele trei virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni, ştim, de asemenea, cerinţa bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice, dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă, omul are nevoie de credinţă (ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6, încrederea în cele ce încă nu se văd, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate).

Nu putem trăi fără dragoste, dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine, pentru membrii săi, prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un viitor, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar confortabil. Lipsa lui se numeşte disperare sau deznădejde şi face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu credinţa. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. E uşor însă să nădăjduiască şi iubească.


Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei, care li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust şi, deseori, se agaţă de viziuni mărunte. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Dar nu numai ei sunt în situaţia aceasta.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului.

Într-o perioadă sau alta a vieţii ne putem lipsi de câte una dintre ele, dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşete într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, spijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă. Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi sprijin şi încurajare (din exterior sau interior).



Imagini din creaţia pictorului Mihai Criste


There was an error in this gadget