Dec 30, 2011

Fotografii vechi

George Călinescu se mira: "Îmi privesc fotografiile vechi: ce-i cu voi, băieţaşi? Pentru ce purtaţi numele meu?" Am impresia că îl înţeleg numai pe jumătate. Într-adevăr, tot ce simt astăzi că sunt nu pare să mai aibă vreo legătură cu ipostazele mele anterioare, din copilărie. Nu par a le datora nimic acestor băieţi. Totuşi, îmi amintesc atât de bine şi atât de multe, încât multe dintre fotografii mi se par ciudate doar din pricina perspectivei: le văd de dinafară în vreme ce mi le amintesc pe dinăuntru. Am fost un copil timid şi vesel în acelaşi timp. Acum sunt ori timid, ori vesel.
 
Prima mea fotografie color, la 4 luni, cu mama. Fotografia a apărut în revista Sănătatea, nr. din noiembrie 1976
Mihăiţă (poza în care mă recunosc cel mai bine). Melancolia inteligenţei.
Răsfăţat şi vesel.
Cei mai veseli frăţiori, Mihai şi Vlad. Iubire mare!
Cu Bunica şi Vlad la Poiana Braşov. Privind viitorul cu intransigenţă şi determinare.
Fraţii Cuza, gata de petrecere.
În clasa întâi, recitând la Moş "Câinele ovreiului" de Topârceanu
În clasa a 4-a. De la stânga, în foto: Monica Lespezeanu (pe atunci Cliseru), Florin Dumitru, Carmen Pavelescu, Bogdan Ivaşcu (lângă mine), Vasilică Ionescu, Bucur Mărăcine (Dumnezeu să-l odihnească, s-a chinuit mult) şi Valentina (uit numele de familie).
În clasa a 8-a, alături de Adrian Dobrişan. Eram pasionaţi de muzică, filme cu mafioţi, maşinuţe de fier, engleză, matematică (mai ales eu), desen (mai ales el) şi pateuri cu brânză foietaj.
La sfârşitul liceului, cu Ionuţ Cioroianu, verişorul meu care începea acelaşi liceu, "Grigore Moisl", profil matematică.









Dec 29, 2011

Arta lui Mircea Cuza








Mircea pare că vede lumea într-un mod foarte organic şi dinamic. La el, totul e viu şi se mişcă. Concepţia arhaică a hilozoismului (toată materia e vie) e transpusă de acest băieţel în lumea metropolelor de astăzi. E un semn că noua generaţie simte, fără să înţeleagă totuşi, că geometria euclidiană a luat sfârşit, că nu mai trăim în lumea descrisă de ecuaţile lui Newton şi că universul este curbat, infinit maleabil, flexibil, iar rostul nostru în lume este să-l modelăm. Turnul din Pisa, care a însemnat pentru Galilei prilejul de a calcula legile căderii corpurilor ar putea fi pentru aceşti copii un simbol pentru superioritatea creativităţii asupra ştiinţei.

Grafică şi acuarelă: Mircea Cuza (10 ani), decembrie 2011

Dec 28, 2011

Cel mai acid pamflet din presa românească

Textul pe care îl reproduc în continuare este, în opinia mea, cel mai acid pamflet scris vreodată în România. Desigur, există pamflete mult mai cunoscute, cu un impact mult mai mare (ceea ce le justifică scriitura specifică genului), mai artistice sau mai grosolane. Dar mai acid, mai mustrător, mai usturător decât acesta nu cunosc vreunul. E un portret în aquaforte al lui Valentin Stan într-o anumită ipostază a sa, în televiziune. Nu mă interesează în acest caz nici opiniile pamfletarului, nici ale celui pamfletizat (şi chiar maimuţărit în text, în mod genial). Interesante sunt scriitura, verva, aplombul, invectiva. Procedeele autorului sunt duse la limita lor extremă, până la înjurătură şi jignire, dar rămânând, cu toate acestea, într-un mod ciudat, probabil din pricina umorului nebun, în zona artei pamfletului.

«Dar, campionul absolut şi scandalos al istericalelor a fost Valentin Stan. O face, şi el, 1 punct de rating, dragă Mihai Gâdea? Specimenul a devenit enervant, cu faţa lui de dihor mutant şi cu ţipetele alea de castrat cu lama Willkinson. Nebun de legat îl ştiam, dar uite că primăvara l-a căpiat şi mai tare, băgîndu-l în criză. Pentru a scoate în relief superioritatea copleşitoare a englezilor (?!), acest Stan i-a înjurat pe români (?!). Urît. Infect. Abject. Să-i băgăm trotil în rect. Dementul încerca să ne convingă de faptul că bătălia de la Călugăreni a fost o înfrîngere a noastră, victoria fiind repurtată de turci (?!). Iar pe vremea aceea, la 1595, nu existau români, ci valahi (?!). Ce imbecil! Ce pregătire istorică are schizofrenicul ăsta? Prost cu ifose, exaltatul Stan se lansează şi într-o băşcălie ieftină: „Încă nu venise Carol I să-i bată pe turci şi să ne scoată de sub papucul Sultanului“. Hai sictir de tîmpit! Referindu-se la o luptă pe care au dat-o englezii în Războiul Crimeii (1853-1856), dobitocul de Stan chiţăie ca un şobolan şi se lansează în afirmaţii stupide: „Mereu am fost în umbra acestor oameni“ (adică a englezilor). De unde şi pînă unde? Care sînt acele momente istorice în care Principatele Române au fost în umbra englezilor? Dacă prostul ar fi ştiut ceva carte, ar fi pomenit despre vizita, la Londra, a lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, chiar pe vremea cînd trăiau Regina Elizabetha I şi William Shakespeare. Dar el nu cade pe spate numai în faţa englezilor, ci şi în faţa ruşilor, debitînd o inepţie de zile mari: „Cavaleria Ţarului, o forţă impozantă, din toate războaiele lumii, din această parte a Europei“ (?!). Cum vine asta? Toate războaiele lumii, din această parte a Europei? Şi încă ceva, Sissy Boy: era aşa de „impozantă“ cavaleria rusească în Războiul Crimeii, încît a luat bătaie de la turci. Luîndu-şi avînt, ca orice incult care vrea să epateze, Valentin Stan se credea la un curs, înaintea unor studenţi care numai de el n-au chef, fiindcă se bulănesc pe sub bănci. El le ţinea telespectatorilor (cîţi mai rămăseseră la acea oră) o lecţie de Istorie, deşi habar n-are pe ce lume trăieşte, dar aşa este el, născut lichea, să se pişe pe el de fericire în faţa străinilor şi să-i altoiască pe români. Tot ce fac englezii ăştia arată „loialitatea faţă de ţară“! Pînă şi Războiul Malvinelor, din 1982. Care ţară mă, boule? Arhipelagul Malvinelor (Falkland) se află la mii de kilometri de Marea Britanie, în Oceanul Atlantic, fiind o colonie. Avînd idei puţine, dar fixe, găina zăpăcită V. Stan zice că şi fratele mirelui, Harry, a luptat în Afganistan tot din „loialitate faţă de ţară“ (?!). Şi dă-i cu „naţiunea britanică“ şi cu „poporul britanic“! Numai că aşa ceva sună ca „naţiunea sovietică“ şi „poporul sovietic“. Adică NU EXISTĂ. Da, poţi vorbi de „naţiunea engleză“ şi de „poporul englez“, dar asta e altceva. Acest circar nebun crede că dacă vine cu nişte terfeloage sub braţ şi tot cere în regie „failul“ („dosarul“) X, Y, Z, care nu reprezintă altceva decît nişte „deşeuri“ pescuite de pe Internet, sau de pe la Televiziunile străine, păcăleşte pe cineva. Lipitura e vizibilă cu ochiul liber: chicotind isteric, făcînd mişcări de maimuţoi decerebrat, schimonosindu-şi faţa aia ca o mască de teatru kabuki, ambuscatul încearcă să potrivească „molozul“ imagistic cu gărgăunii din capul lui teşit, cu aerul că, atansion, ia uitaţi-vă acilea, eeee? Ce ziceţi? Hi-hi-hi! Nu-i aşa că-i supertare? În realitate, ideile şi argumentaţiile lui sînt rodul minţii bolnave a unui imbecil, care vrea să dea senzaţia că a fost „ciupit“ de Marele Licurici şi va veni şi vremea lui, pentru vreun post de ministru sau ambasador. El trece drept „dom’ profesor“, cam aşa, ca Nicolae Iorga odinioară. Ce cursuri ţine prostul ăsta? Ce cărţi a scris? Care e specialitatea lui? Geopolitica? Facem ceva pe geopolitica lui, şterpelită de prin nişte cărţi de 2 lei. Mai bine ar fi atent parazitul ăsta cu faţă de frizer lovit de tren la gramatica limbii române: „Nici unul din cei care o însoţeşte“ (corect se zice ,,cei care o însoţesc”, repetentule mic şi plin de muci). Şi încă o gafă, de proporţii: „Preşedintele SUA, Gerald Ford, a primit-o pe Regina Elizabetha a II-a“. Să pretinzi, tu, că eşti ditamai profesorul universitar, dar să nu fi aflat că un şef de stat nu îl primeşte, ci se întîlneşte cu un alt şef de stat – iată o dovadă de gravă incultură politică!»

Pamfletul a apărut în revista "România Mare" şi este semnat Alcibiade.

Dec 27, 2011

Secretul inteligenţei: percepţia continuă


Un psiholog american, dr. Wenger, după o viaţă de studii asupra inteligenţei, şi-a formulat mesajul esenţial, nucleul concepţiei sale, în următorul fel:

"Îmi imaginez că fiecare dintre noi are ceva destul de special de spus înainte ca totul să ia sfârşit, dar niciodată nu ajungem cu adevărat la acel ceva. Anumite momente ne dau ocazia de a reflecta şi apoi de a exprima ce a fost cu adevărat important în viaţa noastră, sau ce observaţie specială am vrea să transmitem mai departe...

Am intenţia de a mai fi prin preajmă multe seri de-acum încolo, dar dacă ar fi să mor diseară, asta aş vrea să rămână spus de mine:

Ascultaţi-vă unul pe altul! Interogaţi-vă unul pe altul. Şi atunci când este rândul tău să vorbeşti, acordă mai multă atenţie la ce percepi pe moment decât la ceea ce ştii. Şi nu te repeta mult. Universul este infinit: urmărindu-ţi perceptiile, devii şi tu infinit. Şi tot astfel şi persoana pe care o interoghezi. Chiar şi cel mai insignifiant dintre noi este o fereastră spre Dumnezeu, indiferent de cum îl defineşti."

În aparenţă, mesajul are puţină legătură cu inteligenţa. În realitate, are toate legăturile posibile, pentru că inteligenţa creşte dacă este utilizată în mod dinamic, divers şi distinct (Ken Robinson), fără cantonare în anumite tipare. Preferinţa pentru observaţia originală este prima dintre calităţile unei minţi performante. Aşadar, creativitate mai degrabă decât ştiinţă, percepţie mai degrabă decât memorie, experienţă mai degrabă decât teorie.

Dec 24, 2011

Moş Crăciun la un test de logică

Copilul are unele probleme greu de rezolvat. Aşa cum spunea Richard Bandler, toate problemele oamenilor vin din aceea că au prea mult timp la dispoziţie pentru a se gândi. În primul rând, e convins că Moş Crăciun e hoţ. El fură cadourile pe care le aduce copiilor, pentru că, evident, nu vine să stea la coadă la supermarket pentru ele. Nu ar trebui să fie o problemă pentru el partea cu spargerile, doar e antrenat să intre pe coşurile caselor fără să fie observat.

În al doilea rând, el are într-un fel sau altul o înţelegere cu părinţii. De ce copiilor săraci nu le aduce nimic, sau le aduce numai lucruri... mă rog, nu cele mai bune? Aşadar el, Moşul, e un soi de escroc. Fură cadourile şi apoi ia bani de la părinţi ca să le dea din ele şi copiilor lor.

Toate acestea ar putea fi explicate prin faptul că Moşul, de fapt, nu există, părinţii le cumpără copiilor cadouri şi le dau ca şi cum ar fi aduse de Moş. Această variantă explică şi de ce el nu aduce decât rar ceea ce copiii îi cer. Se comportă cam prea părinteşte.

Şi dacă pentru toate cele de mai sus există scenarii de răspuns, precum contul Moşului pentru cadouri, pe care părinţii cu bani îl alimentează de-a lungul anului... mai e şi faptul că mulţi dintre colegii lui se duc cu părinţii împreună la cumpărat cadourile. Se pare că trăim o vreme în care magia tainelor e înlocuită treptat de comoditatea sincerităţii fruste.


Dec 23, 2011

Let it snow, leliţo, leliţo

Atmosfera Crăciunului este la ea acasă, de câţiva ani, în marile centre comerciale. Am văzut o scenă care, pe moment, m-ar fu putut scoate şi din cea mai adâncă depresie. Cel mai potrivit loc: la baie. Cel mai potrivit om: omul de serviciu.


Acest tip, pe la 60 de ani, mărunţel, uscăţiv, nebărbierit de trei zile, l-ai fi luat cel mai probabil drept cerşetor sau beţivan dacă nu avea uniforma. În afară de uniformă, avea însă şi un zâmbet şiret sau oţ, cum s-ar spune. L-am privit în oglindă.


În difuzoarele mall-ului, care, bineînţeles, la toalete se percep cel mai bine, se auzea "Let it snow". Melodia în varianta ei mai săltăreaţă. Şi omul nostru dansa cu mopul. N-am pomenit aşa ceva nici în filme. S-a jenat un pic de mine şi s-a prefăcut că lucrează serios, dar apucasem să-l observ. De aceea l-am privit în oglindă.

Dar cântecul... cântecul era genial aşa cum îl fredona el şi cum îi suna lui refrenul în româneşte. Mormăia ce mormăia, până la refren... And since we've no place to go... era la el mmmmmmm... iar apoi, pe întreitul let it snow, se dezlănţuia brusc, odată cu muzica: leliţoo, leliţoo, leliţooo. Minunat!

Dec 21, 2011

Un ultim cuvânt: opţiuni infinite

Există soluţii pentru absolut orice problemă. În orice situaţie de viaţă, există opţiuni. Nu doar că ele există, ci sunt infinite.

Uneori pur şi simplu nu le vedem. Atunci putem aştepta în linişte ca ele să apară, putem cere sfaturi de la prieteni sau putem întreba oameni special antrenaţi în acest sens.

Un lucru însă ar trebui să ni se fixeze în minte o dată pentru totdeauna: să nu renunţăm nicio clipă la încercarea de a căuta fericirea, capacitatea de a ne simţi bine indiferent ce, de a fi împăcaţi cu noi înşine şi de a nu ne fixa niciodată.

Limitele cele mai importante ale personalităţii noastre nu ţin atât de ceea ce nu putem face, cât de ceea ce nici măcar nu am încercat să facem. Opţiunile sunt infinite.


I have learned that to be with those I like is enough.
Walt Whitman

Your vision becomes clear when you look inside your heart. Who looks outside, dreams. Who looks inside, awakens.
Carl Jung

There is no remedy for love but to love more.
Henry David Thoreau

Be daring, be different, be impractical, be anything that will assert integrity of purpose and imaginative vision against the play-it-safers, the creatures of the commonplace, the slaves of the ordinary.
Cecil Beaton

First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Mahatma Gandhi

One of the most important decisions you can make is to decide to use whatever life gives you in the moment.
Anthony Robbins

Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.
Mark Twain

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie
Medicamente boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Adrian Păunescu

Cine n-a simţit dorinţa nimicirii de sine în persoana iubită nu cunoaşte iubirea.
Eduard von Hartmann

The most authentic thing about us is our capacity to create, to overcome, to endure, to transform, to love and to be greater than our suffering.
Ben Okri

Dec 20, 2011

Felicitări

desen de Mircea Cuza

desen de Ana Cuza

(probabil îi lipseşte "space"-ul)



Dec 10, 2011

Greşelile vârstei

Cu vârsta, facem din ce în ce mai puţine greşeli. Câtă vreme suntem tineri, spunem prostii, credem în lumi ideale mai degrabă decât în realităţi, ne revoltăm, visăm, refuzăm ierarhiile, suntem egoişti şi entuziaşti, credem în valoare şi performanţă, fabulăm, căutăm frumuseţea pe pământ, spunem ce gândim, râdem, ba chiar ne tăvălim de râs, dar cădem şi în depresii teribile, ne dorim să fim geniali, ne plac ruperile de ritm, viteza, başii, ba chiar avem îndrăzneala de a iubi. Greşeli. Greşeli grave şi neruşinate.

Toate acestea tind să îi supere pe oamenii corecţi, pe cei care nu trebuie deranjaţi, pe cei care au avansat în vârstă şi în ierarhii şi care nu greşesc. Ei nu greşesc nu pentru că ar avea vreo calitate umană specială, cum ar putea crede tinerii, ci pentru că au mai multă putere, experienţă, ani şi bani. Ei ştiu că nu contează calitatea umană, de vreme ce ei au supravieţuit până aici, şi au învăţat ceea ce cu toţii ajungem în cele din urmă să ştim: că orice atitudine sau credinţă care valorizează omul, deranjează, e greşită şi trebuie pedepsită exemplar.

De aceea, cu vârsta, facem din ce în ce mai puţine greşeli. Râdem mai puţin, iubim mai puţin, credem mai puţin în valori şi genii, apreciem liniştea, încetineala şi pacea interioară, ne ascundem gândurile cu diplomaţie. Frumuseţea nu ne mai mişcă, ba chiar o considerăm ofensatoare. Îndrăgim ce e constant şi imuabil. Nu mai spunem prostii. Nu ne mai dorim mare lucru. Le cam ştim pe toate. Şi rămânem din ce în ce mai singuri.


Nov 27, 2011

Fiecare are o inimă însetată

Nu toţi oamenii sunt buni, nu toţi sunt pe placul nostru, nu ne putem înţelege cu toată lumea, dar cât de bine ar fi dacă am reuşi în mai mare măsură să-i înţelegem pe ceilalţi. Probabil că formula cea mai bună pentru o lume a înţelegerii este aceea în care ne dăm seama că toţi ceilalţi oameni îşi doresc cam aceleaşi lucruri pe care ni le dorim şi noi. Fireşte că nu au totdeauna aceleaşi mijloace, posibilităţi sau opţiuni. Fireşte că, prin urmare, comportamentele lor diferă. Dar asta nu-i face structural sau fundamental răi, ci dimpotrivă, îi face să semene mai mult cu noi înşine, în diversele noastre ipostaze.

Oamenii nu sunt comportamentele lor
Foto: AnBu, un blog de fotografie
de o infinită delicateţe.
Poate că judecăm prea rapid şi fără posibilitatea recursului de cele mai multe ori. Dar oamenii nu sunt comportamentele lor. Toamna îmi oferă un plus de înţelegere când văd totul transformându-se. Azi sunt trist şi mâine voi fi vesel sau exaltat. Frunzele se usucă şi mor, dar oferă un spectacol de culoare incredibil. Melancolia e şi amară, dar şi aromată, iar furtuna furioasă o spulberă dar lasă în urmă aer proaspăt şi lumină bună. Pe natură nu ne supărăm, pe noi înşine ne înţelegem, de ce n-am fi înţelegători şi cu ceilalţi oameni?

Toţi îşi doresc să aibă destul şi să nu moară de foame. De aceea unii muncesc mult, alţii îşi folosesc talentul, alţii riscă în afaceri, iar unii care nu au reuşit nicicum încearcă, disperaţi, alte căi, care pot duce la probleme. Toţi îşi doresc să fie sănătoşi şi să nu se îmbolnăvească. De aceea, unii fac sport, în vreme ce alţii se feresc de sport, unii mănâncă salată şi alţii sarmale, unii ţin post şi alţii nu, situaţii diferite din care pot ieşi neînţelegeri. Toţi îşi doresc în cele din urmă să fie respectaţi şi iubiţi, să nu rămână singuri, drept care unii râd şi alţii plâng, unii sunt tiranici şi alţii submisivi, unii strigă şi alţii şoptesc, unii scriu poezii şi alţii conduc cu viteză, unii îşi scot ghimpii şi alţii îşi riscă liniştea, unii sunt ca dimineţile iernii şi alţii ca nopţile de vară... tot situaţii care ne apropie sau ne despart, după stările fiecăruia.

Numitorul comun este însă că toţi ne dorim cam aceleaşi lucruri şi că, pe calea asta, ne putem înţelege. Eu pe tine, tu pe mine. Sub fiecare înjurătură se ascunde un strigăt de ajutor, sub fiecare privire încruntată se ascunde dorinţa de duioşie, sub fiecare încordare a nervilor se ascunde o inimă însetată. Şi dacă toate acestea nu au, într-un moment sau altul, prea mult înţeles, ar fi bine să ajungem măcar la înţelegerea că politeţea nu dă greş niciodată.


Nov 25, 2011

Din lumea arborilor seculari

Un om obişnuit se poate aştepta astăzi să trăiască până la 73 de ani. Dacă locuieşte în România. În India, speranţa de viaţă este sub 65 de ani în prezent, deşi a urcat în ultimii zeci de ani cu o rată mai mare decât în lumea occidentală. În 1960, indienii trăiau în medie până la 42 de ani, faţă de 65 cât se trăia la noi, adică un pic mai mult decât ei în ziua de azi.

Fotografia de mai jos pune în lumină - lumina apusului de soare! - mai bine decât toate cifrele aceste diferenţe, pentru că ea nu surprinde un baobab, nici altfel de arbore secular care nu există prin părţile noastre, ci... o femeie, de la periferia oraşului indian Agartala, cărând pe cap nişte paie.

Foto: Jayanta Dey/Reuters

Nov 24, 2011

Balet clasic

Unele fotografii sunt geniale şi pure şi simple.  Această imagine, recentă, are un aer de vis pentru că inversează perspectiva scenei, e ca şi cum, metaforic, ai vedea spectacolul propriei tale minţi. Sala e goală, nimeni în afara acestei conştiinţe nu are acces la taina dansului. 

Foto: EPA/ Javier Cebollada

În fotografie, prima balerină a Academiei de Teatru şi Balet din Minsk, Olga Geiko, în timpul unei repetiţii pentru „Lacul lebedelor”.



Nov 21, 2011

Lumina lumii

La început sunt luminile naturale. Mai întâi se află lumina divină, cea făcută de Dumnezeu înainte de a face soarele şi de a face ziua şi noaptea. Mai avem apoi lumina fizică, cea alcătuită din fotoni, şi lumina spiritului sau a raţionalităţii. Dacă lumina fizică e în seama ştiinţei, de lumina divină se ocupă teologia, iar filozofia are în seamă lumina spiritului. De fapt, ultimele două discipline şi-au inventat singure conceptele respective de lumină. Numai fizica a luat în studiu lumina aşa cum a găsit-o, gata făcută.

Nu se vorbeşte însă de o lumină a dragostei naturale, a bios-ului, a lumii. Aceasta nu intră în nicio schemă dintre cele amintite şi, deseori, e asociată mai degrabă cu partea întunecată a vieţii. Poate din pricină că omul a învăţat să producă lumină artificială, care, fiind de o calitate redusă, spălăceşte sacralitatea luminilor pure. Omul a dat însă şi nobleţe luminii, inventând laserul. Acesta produce raze atât de puternice, de curate, încât, la propriu, el învinge luminile anterioare.

Principiul laserului prezintă şi o asemănare spectaculoasă cu intimitatea, în următorul sens. O rază obişnuită de lumină se distribuie succesiv între oglinzile unui sistem, amplificându-se la fiecare reflecţie, până când dobândeşte capacitatea rară şi fără precedent de a izbucni în afară sub forma unui fascicol paralel. La fel, luminile naturale se reflectă de la un suflet la altul, amplificându-se până când izbucnirea în univers a unei raze copleşitor de intense, care poate tăia şi trece prin ziduri, capătă numele de iubire. Şi această lumină e atât de intensă, încât lumina fizică trebuie stinsă.


Din nou despre educaţie


Kurt Vonnegut

Nov 12, 2011

Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân
cu supunere
al DVoastre servitor
M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.

Nov 11, 2011

Un gest memorabil

Este vorba despre una dintre cele mai favorabile dimineţi pe care le-am trăit, sub influenţa unui gest, pe cât de simplu, dacă stai să te gândeşti, pe atât de memorabil. Cât timp ne-am făcut veacul pe plaiuri britanice, alături de colegii de la University of Birmingham, am avut câteva evenimente mari, speciale şi numărabile pe degetele unei mâini. De pildă, unul dintre ele a fost excursia de studiu din Maroc. Altul a fost aşa-numita petrecere românească.

Petrecerea românească a însemnat un adevărat dezmăţ în casa în care locuiam noi, pe aleea Paganel nr. 52. Sufrageria, bucătăria, holurile şi terasa exterioară au fost transformate, de către zeci de prieteni veseli, veniţi de pe patru continente, într-o uluitoare scenă demnă de talentul lui Sergiu Nicolaescu pentru filmări de massă. În urma lor şi a noastră au rămas munţi de ambalaje de la toate genurile de băutură şi gustări, sticle, pahare, farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă, doze, scrumiere normale, improvizate sau vărsate, hârtii, mobilă, ţoale, perne, dopuri, smocuri, PET-uri, şireturi, fireturi, acareturi... un dezastru de mari dimensiuni.

Regula noastră săptămânală era să dereticăm sâmbăta. Ne împărţeam casa şi rezolvam serviciul de curăţenie la modul milităresc, simplu, masculin. De data asta însă făcusem curat cu o zi înainte pentru petrecere, muncisem la pregătiri ca nişte gospodine sârguincioase şi petrecusem ca nişte gazde implicate şi exaltate. Eram obosiţi. Eram praf (termen tehnic). Când muzica s-a oprit, am mers la culcare cu apăsarea îngrozitoare că duminică, la trezire, va trebui să ne zdruncinăm creierele mahmure întru cosmetizarea locuinţei.

Când m-am trezit a doua zi, aş fi dat orice să nu trebuiască să mă dau jos din pat. Mă durea totul. Ştiam şi că, oricât ne-am fi străduit, era imposibil să mai apucăm să ne şi dregem un pic în acea zi dedicată chinului de a aduce câmpul de luptă înapoi la stadiul de casă. Mi-am făcut planul ambiţios de a păşi cu multă luare-aminte peste "cadavrele" din ajun, cu scopul de a-mi pregăti o cafea şi o ţigară de încurajare (în Anglia şi ţigările trebuia să fie pregătite, căci fumam tutun vărsat).

Când am ieşit însă din dormitor, n-o să uit niciodată - probabil a fost singura dată în viaţă când am avut sentimentul că ori sunt la camera ascunsă, ori că m-am trezit dintr-un vis istoric, ori cine ştie ce magie din cărţile pentru copii s-a petrecut, căci toată casa era impecabil de curată şi aranjată. Nimeni nu ar fi crezut că în acel loc avusese loc o petrecere vreodată. Am văzut mai apoi, pe terasă, în locul pentru gunoi, şi cei câţiva saci negri, din cei de 120 kg., plini cu rămăşiţele a ceea ce avea să se cheme The Romanian Party.

Au trecut aproape cinci ani de-atunci, dar nici până în ziua de azi nu mi s-au estompat nici acel sentiment incredibil de uşurare, de răsfăţ, de eliberare, şi nici recunoştinţa pentru gestul remarcabil al lui Adi Lupuţ, care s-a trezit la 6 dimineaţa şi a muncit singur trei ore şi jumătate şi nu oricum, ci fără să facă niciun zgomot, astfel încât noi am putut dormi boiereşte până către miezul zilei. Nu ştiu dacă i-am spus-o vreodată chiar lui, altora îmi amintesc că le-am relatat-o, ca pe o poveste morală, dar ieri m-am întâlnit din nou cu acest drag prieten al meu şi nu puteam să nu-mi amintesc. El e posibil s-o fi uitat, oricum.

Morala vine de acolo că acest gest cu greu poate fi răsplătit, nu neapărat din punctul de vedere al unui efort pe măsură, ci în sensul producerii unei satisfacţii comparabile. Dar important e că am învăţat cât de scumpe sunt unele fapte şi mai ales că îmi doresc şi eu odată să-i pot lăsa cuiva în suflet o dimineaţă pe care să n-o uite. Ce gust de duminică a avut cafeaua aia!


Nov 8, 2011

Pariez pe viaţa asta

Un argument filozofic în favoarea credinţei că Dumnezeu există (subliniez: în favoarea credinţei, nu a existenţei) este celebrul pariu, pe propria viaţă: dacă mizez pe faptul că există Dumnezeu şi el totuşi nu există, nu am pierdut nimic; dacă însă mizez pe faptul că El nu există şi se dovedeşte că există, atunci am pierdut totul. Aşadar e pur şi simplu rentabil să consideri că, după ce vei muri, vei ajunge în faţa unui judecător suprem, care va hotărî modul în care îţi vei petrece eternitatea.

Mărturisesc că argumentul acesta nu m-a impresionat niciodată. Mai mult decât un artificiu al inteligenţei nu mi s-a părut. Însă atunci când vine vorba de a-ţi paria viaţa, nu mă pot opri să mă întreb ce pariezi de fapt. O maimuţă, dintre acelea cu care noi ştim (ştiinţa vine de la a şti) că avem strămoşi comuni, se trezeşte de dimineaţă, aproape toată ziua umblă după mâncare, după caz se ocupă să-şi hrănească puii, iar timpul liber care-i rămâne şi-l petrece în compania celorlalte maimuţe, în special se scarpină una pe alta pe spate şi se caută de păduchi. Şi tot aşa, de mii şi mii de ani.

În linii mari, asta e şi viaţa noastră, cu evoluţia ei cu tot. Muncim cea mai mare parte a zilei, iar timpul liber ni-l petrecem atârnând unii pe lângă alţii. Faptul că, în lumea occidentală, păduchii au fost, în general, eradicaţi nu face diferenţa: s-a inventat în schimb televizorul. Deci, când ar fi de pariat o viaţă, ăsta e genul de chestie pe care-l pariezi.

Şi abia în această privinţă mă simt impresionat şi cutremurat, căci vremea acestei vieţi, aşa cum e ea, ar putea fi singura şi unica vreme în care să putem explora universul, în care să putem descoperi lumea şi pe noi înşine, în care să putem iubi şi în care să ne putem minuna de tainele care se ascund în noi şi în afara noastră. Astfel, miza pariului pare să fie cu totul alta şi cu mult mai valoroasă.

Astfel, cu miza unei numai singure vieţi la dispoziţie, sunt tentat să pariez mai inteligent, mai puţin riscant. În pariul contra existenţei lui Dumnezeu, câştigul avut în vedere este o iluzie, ceva ce n-am avut niciodată şi care, în cele din urmă, nici nu se compară cu ce am la dispoziţei în această viaţă. Pierderea avută în vedere, aşa cum am arătat, nu depăşeşte mediocritatea cuminte a primatelor.

Eu pariez aşadar că după viaţa asta nu mai urmează nimic! Dacă va urma, atunci nu voi fi pierdut. Îmi vor rămâne conştiinţa, viaţa, acelaşi simţ al curiozităţii şi aventurii, emoţiile, misterele, îndoielile şi descoperirile mele.  Dacă însă, la sfârşit, se va stinge lumina pentru totdeauna, atunci înseamnă că... asta a fost. Şi gata.  Abia atunci am pierdut totul, după ce am avut totul şi o singură şansă. Pariez deci pe individ, pe natură, pe cunoaştere, pe risipă, pe suflet, pe gratuitate, pe creaţie şi pe mister.


Post Scriptum. Pariul pe credinţa în Dumnezeu este ideea francezului Blaise Pascal, matematician, gânditor raţionalist şi mistic de ocazie. Tot un scriitor de limbă franceză, existenţialist de data asta, Albert Camus, spunea, mai aproape de vremurile noastre, că păcatul cel mai mare pe care-l putem comite în această lume este de "a spera într-o altă viaţă, ignorând  grandoarea implacabilă a acestei vieţi".


Nov 6, 2011

Măi fată nebună şi drăgălaşă

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău
                                                                                                Emin

Scrisoare a lui Mihai Eminescu adresată Veronicăi Micle în august 1882.


Oct 29, 2011

Slăbiciune a slăbiciunilor

Am arătat în mai multe rânduri că unul dintre cele mai importante elemente de management personal este recunoaşterea şi valorificarea slăbiciunilor. În mod tradiţional, nu doar atunci când este vorba de interviuri de angajare sau de analize SWOT, tendinţa este mai întâi de a ascunde sau de a masca punctele slabe, fie că e vorba de o persoană, un proiect, o instituţie. Apoi, dacă totuşi acestea nu pot fi mascate sau ignorate, încercarea este de minimalizare a lor. Cum le facem, adică, să nu conteze.

Această atitudine faţă de punctele slabe este însă total contraproductivă. La nivel personal, a renega o slăbiciune este o ofensă adusă personalităţii mai dăunătoare chiar decât nerecunoaşterea unui avantaj. Aceasta, probabil, se întâmplă din pricină că slăbiciunile noastre, idiosincraziile, problemele, dificultăţile noastre dor mai tare decât talentele şi abilităţile noastre.

Slăbiciunile pot şi trebuie transformate în puncte forte, dar pentru asta ele trebuie mai întâi recunoscute. O poveste din China ilustrează cu multă delicateţe acest fapt, arătându-ne totodată cât de importantă este nu numai atenţia faţă de propriile noastre slăbiciuni, ci şi grija faţă de ale celorlalţi.

Se spune că o femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.

Timp de doi ani, asta s-a întâmplat zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simtea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit! Într-o zi i-a vorbit femeii lângă izvor: "Mă simt atât de ruşinat pentru că nu sunt suficient de bun să aduc toată apa acasă! Crăpătura aceasta a mea face ca apa să se scurgă pe tot drumul! Nu sunt în stare de nimic."

Bãtrâna a zâmbit: "Tu ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltã nu? Am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa."


Oct 23, 2011

Când se va sfârşi acest miraj

Există pe lume oameni realişti. Ei consideră că toate scopurile noastre trebuie să ţină cont de condiţiile obiective ale lumii. Ei consideră că tot ce-ţi propui trebuie să poţi realiza. Ei au agende. Aceşti oameni au renunţat la dorinţe, care sunt subiective, numindu-le obiective. Obiectivele sunt scopuri realiste. Realul este tot ce nu este subiectiv. Pentru realişti, ceea ce nu este obiectiv este un miraj, o nălucă, o deşertăciune.

Eu cred că e foarte bine să fie cineva realist. Acest om nu-şi va propune niciodată lucruri imposibile, nu-şi va face vise deşarte, nu va spera la luna de pe cer. Va refuza orice miraj. Nu va avea dorinţe, ci doar planuri. Le va atrage şi altora atenţia, de câte ori sunt tentaţi să viseze, că realitatea nu permite prea mari divagaţii. Cred că e bine să nu te laşi înfrânt de idealuri.

Totuși, dacă toţi am fi fost realişti, ar fi existat cel puţin două probleme cât se poate de reale. Mai întâi, nu am fi realizat niciodată nimic. Rămânând lipiţi de posibilităţile prezentului, nu am fi îndrăznit să construim nimic pentru mâine. Mai apoi, ne-am fi certat întruna pe subiectul a cui realitate este cea reală. Aceste dificultăţi ar putea fi eliminate cu un singur gest intelectual, simplu: recunoaşterea experienţei subiective ca făcând parte din realitate.

Și dacă acestea nu ar reprezenta încă impedimente serioase, mi-ar plăcea să consemnez că istoria întreagă nu este altceva decât un miraj. Partea realistă a evenimentelor nu se consemnează. Ceea ce merge conform planului nu prea interesează pe nimeni, pentru că poveștile toate sunt odisei, cineva trebuie să se transforme, să sufere, dacă nu o schimbare, măcar o emoție dintre cele miraculoase.

Am putea accepta existența ca pe o permanentă încercare de siluire a vieții de către mecanismele intelectului. Am putea să ne lăsăm violați de propriile agende. Am putea, de teama rănilor, să refuzăm euforia aventurii. Dar propria noastră ființare este și ea un miraj, iar când el se va sfârși, vom afla probabil că, odată cu el, dispare și restul realității. Liniștea rațiunii ascunde în spatele recii sale cortine de realitate întrebarea înspăimântătoare: ce miracole au rămas ascunse între orele agendei?

Pășind pe fierbintele nisip al vieții, un călător se încăpățânează să creadă că va atinge cândva vedenia de la orizont. Nu știu care va fi sfârșitul poveștii, dar nimic nu e mai limpede decât aceea că mirajul va continua să pulseze în inima lui pentru totdeauna. I se vede în ochi.


Oct 10, 2011

De ce nu iubesc femeile

Am fost întotdeauna fericit şi mândru că sunt bărbat şi în continuare mă simt la fel. Nu e niciun dar mai folositor pe care mi l-ar fi putut face natura. Fac parte, printr-o calitate de naştere, dintr-o categorie privilegiată, un soi de Brahman al civilizaţiei occidentale.

Şi mi-am dat seama, recent, că, la mândria de a fi bărbat, se adaugă şi o oarecare lipsă de consideraţie pentru femei, pe care nu le iubesc din următoarele motive:

Mai întâi pentru că nu pot. Dacă s-ar putea face o comparaţie cât de cât rezonabilă între capacitatea de a iubi a unui bărbat şi cea a unei femei, sentimentele noastre ar fi neglijabile.

Implicarea emoţională de care sunt în stare bărbaţii, luându-i în calcul şi pe artişti, şi pe schizofrenici, dar şi pe tot restul, nu pare, comparativ cu cea a femeilor, mai mult decât o glumă. Deseori amară.

Apoi, sunt risipitoare într-un mod de-a dreptul prostesc. Sunt în stare să arunce mărgăritarele inimilor lor în troaca porcilor şi, de obicei, asta şi fac. 

Intenţiile bune şi zâmbetele lor cel mai adesea nu cer nimic în schimb. Nu cer nimic pentru vocile lor care au puterea de a alina răni insuportabile. 

Nu cer nimic pentru aspectul lor mereu îngrijit – orice femeie din lume e aranjată cu o anume emoţie, spre deosebire de bărbaţi, care se îngrijesc cu orgoliu. 

Oferind căldura mâinilor şi inimilor lor, rareori se aşteaptă la acelaşi lucru, iar dacă se aşteaptă, renunţă repede, adaptându-se pieţei.

Alt motiv: muncesc ca nişte sclave. Dacă bărbaţii ar fi capabili de muncă în aceeaşi măsură, lumea ar fi arătat, de multă vreme, altfel. Există o mulţime de studii şi statistici în acest sens, nu insist.

Motivul cel mai greu pentru a nu le iubi pe femei este că se dăruiesc prea ieftin. Staţi: nu în sensul preţului, ci în sensul reciprocităţii. Nu ne cer, practic, mai nimic. 

Pretenţiile lor la felul nostru de-a fi sunt minime. Noi putem fi proşti (şi suntem), putem fi bolnavi (oho! şi ce ne mai dor toate), putem fi săraci (excepţiile sunt notorii şi confirmă regula) şi putem fi urâţi ca nişte maimuţe bătrâne, ele ne iubesc. 

Nu vor decât să fim acolo. Le înjurăm, le dispreţuim, le umilim, ne iubesc în continuare. Să fim lângă ele, asta e cam tot ce ne pretind. Şi nu suntem.

Cum aş putea să le iubesc? Cu bărbaţi sau fără, cele mai multe dintre ele rămân singure, în realitate, până la sfârşit. Le poţi vedea asta în ochi, dar cine se uită? 

Acuzate deseori de materialism, cele mai multe dintre ele trăiesc toată viaţa fără să aibă nimic. Şi continuă să zâmbească.

Oct 8, 2011

Dimineaţa târziu

Uitasem ce înseamnă lenea, adevărata şi dulcea lene a unei dimineţi răcoroase, când ai putea să sari din pat şi să rezolvi o mulţime de probleme, dar, în schimb, preferi să te simţi din nou ca un copil mic-micuţ. 

Te întinzi, te mototoleşti, te cuibăreşti, te răsfeţi, îţi asculţi somnul plimbându-se de colo colo prin corp, ca un norişor pe un cer rozaliu de octombrie. 

E o regăsire care te trece din lumea unor vise într-o lume a altor vise...

De pe vremea când eram mici şi taţii noştri erau tineri şi mari şi cei mai puternici, nu că acum n-ar mai fi, dar atunci eram perfect protejaţi de absolut orice... 

De pe vremea când primeam cadouri, nu că acum n-am mai primi, dar atunci aşteptarea şi emoţiile erau fabuloase... 

De pe vremea când furam dulceaţă din borcanele bunicii, nu că acum n-am mai fura, dar atunci era o aventură de dimensiuni legendare... 

De pe vremea când zăpezile erau până la streaşină şi era pace în lume şi fiecare zi era ziua noastră şi ne imaginam ce isprăvi vom face când vom creşte...

Uitasem ce înseamnă un strop de vis într-un ocean de realităţi. Dacă atunci când eram copil şi îmi imaginam într-o astfel de dimineaţă vitejii cavalereşti şi isprăvi de poveste mi-ar fi spus cineva că îmi trăiesc chiar atunci unul dintre visele maturităţii, nu aş fi înţeles. 

Uitasem să mai uit, din când în când, de lume. Uitasem... dar nu, cred că abia acum am înţeles ce înseamnă să auzi dimineaţa ca pe clinchetul unui râs delicios, s-o simţi ca pe un alint, un dor, un basm, o reverie.

Oct 4, 2011

Să iubeşti ca o adolescentă

singura dragoste adevărată pe care am trăit-o e de când aveam 13 ani
şi am cunoscut un băiat de la blocul din faţă
care a plecat la bucureşti şi nu l-am mai văzut niciodată
şi mă duceam la el la etaj
şi atingeam clanţa uşii
pentru că ştiam că pe-acolo
trecuse el
adică, în principiu,
asta e
Monica Cebuc

Aceasta este o poezie. Dar daţi-mi voie să explic.

Există poeţi mari, profesionişti, geniali, maeştri ai metaforei şi limbajului, dar ei nu ar fi cu siguranţă toate acestea dacă noi, cei care suntem ocupaţi doar să trăim, nu am recunoaşte în scrisul lor propriile noastre emoţii. Căci ce e şi cu arta asta? Ei scriu poezii, de fapt, pentru a suplini anumite carenţe de sensibilitate, pentru a umple nişte goluri din existenţă.

Dacă ne-am construi viaţa ca pe o casă din cărămidă, atunci mortarul care le-ar lega ar fi făcut din emoţii. Or, noi nu avem timp de emoţii. Suntem prea ocupaţi de planuri de construcţie, de acoperiş, de pereţi... Totul însă se prăbuşeşte fără emoţii. Şi atunci apar artiştii, ca să fabrice mortar.

Există însă şi oameni pentru care viaţa nu are sens dacă nu e emoţionantă, zemoasă, savuroasă. Pentru aceşti artişti ai existenţei simple, cronica pură a unui fapt de viaţă poate întrece în sensibilitate şi gust multe dintre creaţiile profesioniste ale literaturii. Ce încântare să descoperi aşa ceva în viaţa de zi cu zi! 

Aceasta este o poezie. E simplu să fii artist, dar e greu să fii simplu.

Sep 21, 2011

O vizită în atelierul culturii noastre

Am început acest blog cu povestea referitoare la Academia Olympia. Impresionant mi s-a părut modelul educativ excepţional, construit parcă în ciuda stilului universitar scrobit, conformist, în majoritate mediocru, dar, în acelaşi timp, am adorat ideea acestui modus vivendi: un cutremur liber al ideilor, pentru a folosi o expresie eminesciană. Aşa se face cultură autentică, din bucuria de a discuta mari idei frază cu frază, propoziţie cu propoziţie, vorbă cu vorbă.

Descopăr astăzi un alt triunghi intelectual, teribil de asemănător, de asemenea anvergură încât momentele lor împreună trebuie să fi fost astrale, pur şi simplu. Imaginaţi-vă o secundă, vă rog frumos, trei mari clasici ai literaturii, făcând gazetărie şi citindu-şi sau chiar declamându-şi textele, pentru ca, mai apoi, să se piardă în dicuţii pe marginea lor. Eminescu, Slavici şi Caragiale în redacţia ziarului "Timpul" - cum de nu s-a oprit Planeta în loc să tragă cu urechea la discuţiile lor?!

Se spune că nu poţi gusta adevărata esenţă a muzicii savurând-o doar la concert, ci mai degrabă ea se simte la repetiţii. La fel o piesă de teatru. La fel, presupun, dă seamă de marea artă plastică mai degrabă atelierul decât expoziţia. Ei bine, am găsit la Ioan Slavici o mică fereastră de text, prin care am putut arunca o scurtă, dar fascinată privire, în atelierul culturii române:

„Luaserăm adecă Eminescu şi eu încă de la Viena obiceiul de-a citi împreună tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi, cât şi ceea ce scria el însuşi.

Citea mai întâi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seama despre «impresiunea generală ». Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzând din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi ţara, discuţiuni vii şi variate, care nu se mai puteau sfârşi [ ... ]

— Manuscript! striga băiatul din zeţărie, ivindu-se în prag. Eminescu lua la goană pe imbecilul soios care îndrăznea să turbure prin prezenţa lui discuţiunile.
— Bine — ziceam eu — dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.
— Dă-o dracului gazeta! întâmpina Caragiale Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui.

Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă.”

Sep 16, 2011

Izvoare şi cascade

Este imposibil să nu observi la un moment dat că sunt oameni care par predispuşi să sufere din dragoste şi sunt, pe de altă parte, oameni care se bucură mai degrabă de ea, suferinţa pentru aceştia din urmă nefiind decât accidentală. În ce constă diferenţa dintre cele două tipuri?

Mai întâi, e destul de limpede că fiecăruia i-ar conveni să se afle în cea de-a doua categorie. Din pricină că toţi căutăm plăcerea şi dorim să evităm durerea, a doua categorie sună mai profitabil.

Însă, ca peste tot în natură, funcţionează şi aici o lege a compensaţiei. Primii, cei predispuşi să sufere, sunt categoria atractorilor de iubire. Aceştia sunt adevărate aspiratoare de emoţii, ei sunt pentru sentimentele celorlalţi ceea ce este cascada pentru râu. I-am putea numi tornade afective.

Linia generală de conduită a acestei prime categorii constă în dorinţa de a primi, acum, mult, tot. Pentru ei iubirea se defineşte prin ceea ce primesc de la ceilalţi. Întrebarea lor fundamentală este: cum să fac să primesc mai multă dragoste?

E uşor de înţeles de ce uneori, când dragostea pur şi simplu nu se află prin preajmă, întrebarea lor rămâne suspendată, ca un gând husserlian (aceasta a fost o metaforă filozofică, a nu se lua în seamă).

În fiecare dintre noi se află simultan câte ceva din aceste două categorii, la fel cum fiecare suntem, în diferite grade, extrovertiţi şi introvertiţi, stabili şi labili şi aşa mai departe. Prin urmare, în fiecare dintre noi, cu foarte mici excepţii probabile, s-a născut şi întrebarea: cum să fac să dăruiesc mai multă dragoste?

Aceasta ne face membri ai clubului celor care inundă lumea cu dragoste. Aceştia sunt adevărate caleidoscoape de emoţii, ei sunt pentru sentimentele celorlalţi ceea ce este izvorul pentru râu.

Dacă ar exista o formulă, numai una, care să ajute pe oricine, în orice situaţie, să treacă peste un moment greu sufletesc, atunci ar fi concentrarea totală pe a dărui emoţii bune.

Dacă aş putea să construiesc eu această formulă, i-aş spune: trebuie să iubeşti!
Iubeşte când ţi-e frică!
Iubeşte când doare!
Iubeşte când ai vrea să fugi!
Iubeşte când ţi se pare nedrept!
Iubeşte când ţi-e bine şi îţi va fi bine oricum!
Şi nu uita că a primi cu iubire ceea ce ţi se oferă este tot un mod de a dărui iubire.

Sep 12, 2011

Cetatea Râşnov


Fotografii luate cu telefonul în prima zi de luni a lui septembrie. Detaliile care urmează mi s-au părut, la faţa locului, fermecătoare.

Sep 11, 2011

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)
Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic
Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.
Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.
Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!


Sep 10, 2011

Ca într-o scoică

E foarte simplu: un fir de nisip, atât de fin şi de mărunt încât nu s-ar putea observa, pătrunde în carapacea unei scoici. Şi ea îl înveleşte, cu grijă, în ceea ce ajunge să fie, în cele din urmă, o perlă. E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani.

Carapacea poate fi oricât de solidă. E acolo să protejeze, nimic să nu rănească şi să nu tulbure viaţa fără peripeţii şi excepţii. Mişcările apei sunt însă impredictibile. Valurile mai mari, de la sfârşitul verii bunăoară, pot provoca, în adâncul mării, mişcări ameţitoare. Într-un vârtej ciudat şi miraculos ceva se întâmplă, ca o mângâiere venită de nicăieri...

În liniştea care urmează, acea atingere se estompează uşor şi, în locul ei, apare ceva mult mai intens. Carapacea pare întreagă, valurile s-au potolit, totul e la fel de predictibil în jur ca întotdeauna. A fost un miraj. Pentru o clipă a părut că lumea va urma să se schimbe, să se transforme... Începe să doară.

E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani. La suprafaţă nimic nu dezvăluie tainele din adâncuri. Valurile şi nisipurile sunt calme din nou. Însă dedesubt, sub infinitul de linişte al mării, sub nesfârşita ei pace, în cel mai tăinuit punct al universului, ceva ca un urlet surd şi sfâşietor încearcă, fără speranţă, să spună lumii că...

Pot trece ani. Uneori secretul rămâne ascuns pentru totdeauna, deşi eu cred că forţa lui ar putea produce cutremure devastatoare şi uragane cumplite dacă ar izbucni. Cochilia rămâne întreagă. Dar când tot delirul se sfârşeşte, ea nu mai foloseşte la nimic. Renunţând la luptă, scoica se deschide cu ultimul gest al existenţei sale, lăsându-ne să vedem dintr-o dată mărturia acestui destin.

În uimitoarele culori ale perlei se poate zări atunci lumina culeasă cu disperare în tot acest timp, rând pe rând, noapte de noapte, de la fiecare stea răsărită acolo, în larg, de la fiecare închipuit firuţ de nisip strălucitor pe cerul infinit de adânc al mării.


Sep 2, 2011

Timpul pentru iubire

Există o vârstă la care iubirea înseamnă situaţie de urgenţă. Orice secundă de aşteptare se eternizează cu dureri violente. Este o stare de necesitate de dimensiuni planetare, căci mai degrabă ai sacrifica lumea cu totul decât să înduri acele secunde, care uneori se fac minute întregi, care se coagulează în ciorchini monstruoşi care, la rândul lor, alcătuiesc insuportabile nopţi de mii şi mii de bătăi chinuitoare de inimă.

Aceasta este însă şi vârsta la care măsurile se iau brusc, fără posibilitate de recurs, iar grelele apăsări ale iubirii sunt rezolvate tumultuos. Şi exact la fel precum furtuna lasă în urmă o linişte de cleştar, iubirea trece şi ne lasă în urma ei un pic mai înţelepţi.

Şi apoi mai există o vârstă la care pasiunea devine conştientă de caracterul său valoros şi excepţional. Gustul copleşitor al mierii se schimbă pentru aroma fermecătoare a condimentelor fine, aduse de la capătul lumii pe corăbii misterioase. În doze mici, de o intensitate rară şi fără precedent, iubirea îşi capătă sensul nu prin risipire, ci, din contră, prin persistenţă.

Florile expansive şi delicate ale primelor iubiri, cu toată închipuita lor tragedie şi cu toată culoarea lor de act definitiv de viaţă, se usucă repede în albumele memoriei, în vreme ce arborii exotici şi zvâcnind de sevă ai celeilalte iubiri răcoresc şi magnetizează simţurile şi mintea cu umbră halucinogenă şi parfumuri subtile de lemn viu şi fructe pârguite.

„O, atât de mult te iubesc, încât nu mai pot aştepta nicio clipă”,  pare a spune vijelia spectaculoasă a dimineţii. „Iar eu atât de mult te iubesc, încât te-aş aştepta o veşnicie”, îi răspunde, cu ecou de munte, amiaza strălucitoare şi fierbinte. Şi ce ciudată vreme este aceea când ambele vârste ale iubirii se petrec simultan!



There was an error in this gadget