Feb 28, 2011

Sărutul cu ochii deschişi

Eu cred că sărutul cu ochii deschişi e mincinos. Nu poţi fi simultan spectator şi actor al sărutului. Am văzut astăzi pe cineva sărutând pe altcineva în acest fel şi scena mi s-a părut încărcată de fals, de înşelătorie. Cred că aş prefera chiar înşelătoria sinceră, dacă îmi este permis oximoronul. Dar dacă am fost şi eu vreodată sărutat cu ochii deschişi? Nu am de unde să ştiu, căci pentru asta ar fi trebuit să deschid ochii.

Feb 24, 2011

De Dragobete



Farmecul începuturilor

La început era Cuvântul, spune evanghelistul Ioan, în cel mai celebru început de scriere al tuturor vremurilor. Îmi plac bunele începuturi, dar nu ca prevestiri, pentru mine startul e mai emoţionant decât finişul întrucât are calitatea de a conţine în el toate posibilităţile. În special mă atrage începutul cărţilor. Când citeşti filozofie, eşti obligat să-i acorzi începutului toată atenţia, pentru că, de obicei, filozofii încep prin a-şi enunţa teza pe care mai apoi o argumentează. Dacă pierzi începutul, e ca şi cum ai pierde tema unei piese muzicale, rămâi cu variaţiunile. În literatură e un pic altfel. E mai greu.

Cum începi o poveste când nu dispui de „A fost odată...”? Păi începi prin situarea în spaţiu, ca în Ion

Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul ba în dreapta, ba în stânga până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoe până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, ca în Arhipelagul Gulag

Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei.

Poţi începe prin situarea în cadrul unui spaţiu şi a unei culturi, ca în 12 scaune

În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cît se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încîntătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atît de indrăgostiţi de secretara comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încît acest lucru o împiedica să strîngă cotizaţiile.

...sau prin situarea în cadrul unui timp şi a unei culturi, ca în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

Sunt 18 secole şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru...

...sau prin situarea în cadrul unui timp, unui spaţiu şi a unei culturi, ca în Cei trei muschetari

În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle.

Poţi începe prin situarea într-un spaţiu, o cultură şi un non-timp, ca într-Un veac de singurătate

Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, un non-timp şi o non-cultură, ca în De veghe în lanul de secară

Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întîmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea.

...sau ca în Aşteptându-l pe Godot

ESTRAGON: Nimic de făcut.
VLADIMIR: Şi eu încep să cred la fel.


Poţi foarte bine să începi printr-o situare într-un timp, spaţiu şi cultură şi atmosferă vagi, numai sugerate, pentru a le întregi mai apoi, ca în Groapa

Peste rufe fâlfâia seara.

Mulţi încep cu personajul principal situat în timp şi spaţiu, ca de pildă în Fraţii Karamazov sau în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau ca în Alchimistul

Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în faţa unei vechi biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia creştea acum un sicomor uriaş. Hotărî să petreacă noaptea aici.

...iar unii, asemenea filozofilor, încep cu o teză, ca în Ana Karenina

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.

...sau cu o teză încadrată în timp, spaţiu şi cultură, ca în Moromeţii

În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.

Marile începuturi! Nu le poţi epuiza niciodată, pentru că ele, prin definiţie, nu au sfârşit. Şi ce început mai inepuizabil şi mai fără sfârşit ne-am putea imagina, decât cel al primei părţi din Amintiri din Copilărie

Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş …

...decât începutul celei de-a doua părţi ale aceleiaşi capodopere, fraza de aur a literaturii române

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!


...?!

Dans

Am început nişte cursuri de dans, minime, pentru începători. Pentru a nu fi nevoit să dau mai multe explicaţii, redau acest mic dialog.

CN/D...                    Mihai
CN/...                      cum a fost la curs?
Mihai Cuza/DG...     da
Mihai Cuza/DG...     567
CN/...                      adica????
Mihai Cuza/DG...     123...567
Mihai Cuza/DG...     toata noaptea am visat 567, quick quick slow
CN/...                      ;))))
Mihai Cuza/DG...     salsa cubana
CN/...                      super tare
CN/...                      e cea mai frumoasa si cea mai ritmata
CN/...                      ti-a placut?
Mihai Cuza/DG...     cam da, recunoscu el cu jumatate de voce
CN/...                      si cealalta jumatate ce zice??
Mihai Cuza/DG...     pai, fata, in mod normal nu recunosc
CN/...                      ;))


Fapte, nu vorbe!

Îndemnul de a judeca oamenii după fapte, nu după vorbe, are două înţelesuri care, cred eu, sunt la fel de importante.

Înţelesul principal este că faptele unui om sunt mai importante decât vorbele lui. Mai precis, zicala atrage atenţia asupra celor cu vorbă dulce şi fără acoperire în fapte, cum ar fi, bunăoară, politicienii sau escrocii (scuzaţi repetiţia). De asemenea, cineva poate să fie nu tocmai dulce la vorbă, dar faptele să-l arate ca pe un om cu suflet mare.

Al doilea înţeles este că trebuie să judeci pe baza faptelor, adică a lucrurilor sigure, cunoscute, iar nu pe baza vorbelor, a informaţiilor dubitabile. Într-adevăr, prea des se întâmplă să ne formăm păreri despre oameni pe baza vorbelor care se spun despre ei, fără a cunoaşte, efectiv, faptele. Când Isus îndeamnă: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2), trimiterea este mai degrabă către acest al doilea înţeles.

Foarte interesant: judecăţile emise pe baza faptelor, despre oameni, sunt deseori blânde şi înţelegătoare, căci ori nu putem cunoaşte toate faptele, ori, cunoscându-le, ajungem să empatizăm şi să înţelegem omul respectiv. În mod contrar, judecăţile pe baza vorbelor sunt cel mai adesea intransigente, căci folosesc etichete morale azvârlite de dragul sentinţei.

PS: Am auzit de multe ori sintagma "justiţia e oarbă" în sensul că împarte judecăţile orbeşte, la întâmplare. În realitare, ea se referă la calitatea unei judecăţi de a fi imparţială, de a lua în calcul exclusiv faptele. În lumea noastră, ar fi trebuit doamna Justiţie să aibă vată în urechi, pentru a nu se lua după vorbe, iar ochii să-i fie liberi, spre a vedea faptele. Antichitatea greco-romană însă avea o înţelegere despre lume în care cele văzute erau considerate mărunţişuri ale lumii trecătoare, în vreme ce adevărurile perene erau purtate de concept, de noţiune, în cele din urmă de vorbe.

Feb 22, 2011

Artă pentru artă

Nu e mare lucru să devii poet,
Nici nu este cazul să munceşti din greu,
Uită-te, de pildă, la condeiul meu
Cum aşează versuri sigur şi concret:

Cum la prozodie am ţinut mereu
Scriu o poezie-n formă de sonet,
Rimă-mbrăţişată tandru şi discret
Pe un ritm din ăsta, care e troheu.

După două strofe trecem la terţete,
Metrul e de doişpe, că şi el se schimbă,
Rima se-mbârligă ca şiretu-n ghete...

În sfârşit, artistul pleacă şi se plimbă,
Gustul său poetic, cu succes la fete,
S-ar simţi pe limbă chiar în altă limbă.

Mihai Cuza
1 octombrie 1999

Pe fond nervos

Ideile influenţează materia. Nu e nici o magie, e un lucru cert şi uşor de demonstrat. Cine nu crede, n-are decât să-şi mişte un deget dinadins şi va observa că, la comanda gândului abstract, degetul material se mişcă. Mai mult decât atât, gândurile noastre ne pot umple de boli. Recunoaştem asta atunci când ne îmbolnăvim "pe fond nervos".

Pe fond nervos = din cauze psihice. Afecţiunile psihice pot aşadar genera suferinţe fizice. Mai concret, depresia, stresul sau stările nevrotice tulbură sistemul atât de tare încât dezechilibrul mental reverberează în corp. Acestea fiind constatate, cred că e destul de jenant să faci naibii vreo boală pe fond nervos. Măcar fă-o că n-ai mâncat sănătos sau că ai băut rece decât din cauză că eşti cu capul!

Mi se pare de o mie de ori mai rezonabil să sufăr de stomac, dar cu mintea limpede, decât să se ştie că am luat-o razna aşa de rău încât mi s-a perforat duodenul. Dacă am ulcer, va să zică, aş cam da vina pe helicobacter pylori mai degrabă decât pe psihoza maniaco-depresivă.

Cu toate acestea, nu am contenit să remarc satisfacţia cu care majoritatea celor cu boli cronice, mai ales, se laudă că le-au făcut pe fond nervos. Ca să nu devin, la rândul meu, nervos cu nervii, încerc, cu calm, să-mi explic ciudatul fenomen.

De ce e mai profitabil ca boala ta să fie pe fond nervos? Deoarece asta înseamnă că:
1. nu e vina ta, ci
2. e vina celorlalţi, din jurul tău
3. pentru care tu te sacrifici, fără să te mai poţi îngriji de tine,
4. drept care meriţi să fii admirat(ă) pentru devotamentul, dăruirea şi calităţile rare şi fără precedent care te-au dus, în mod fatal, la boală pe fond nervos.

QED

Poate că medicii ar trebui să impună un termen mai propriu şi mai precis, cum ar fi pe fond nevrotic sau psihotic. Astfel, nu ar mai tentaţi să se mintă singuri toţi eroii societăţii noastre, împovăraţi de eroism până la patologic.

Manifest pentru educaţie

Matematica e şi un mod de a vedea lumea, literatura e şi un mod de cunoaştere, muzica este un limbaj special, biologia este taina unei evoluţii şi evoluţia unei taine, istoria - un joc cu variante şi probabilităţi... dar de unde să ştiu eu toate astea? Am făcut şcoală în România şi am îngrămădit în cap o sumedenie de cunoştinţe. 

Având o inteligenţă mult peste medie şi o excepţională educaţie de-acasă, am fost salvat de la cretinizare, dar nu am avut totuşi şansa, pe care şcoala ar fi fost obligată să mi-o dea, de a excela pe măsura capacităţilor mele într-un domeniu. Mi-a oferit posibilitatea de a-mi face prieteni, dreptul de a mă pretinde intelectual (ca atâţi idioţi) şi şansa unică de a citi cele mai stupide scribălituri imaginabile: manualele pe care le-am avut. Prostie la tom! Cunoştinţe seci, stoarse de toată seva, de toate vitaminele, fierte în zeama amară a preciziei didactice, expurgaţii insipide în limbaj administrativ. 

Autoritatea mea de a face astfel de remarci tăioase este dată de studiile de specialitate, de lecturile extensive şi intensive în domeniu, de experienţa de elev şi de profesor în România, dar şi de experienţa unui an de studiu în Anglia. Ca profesor, am avut un succes vecin cu împlinirea personală şi cea mai fastă perioadă a vieţii profesionale. Secretul? Alături de carisma de rigoare, trei principii. Iată-le:

Primul principiu: profesorul e în serviciul elevilor.
Al doilea principiu: nimic nu e important dacă nu e important pentru elev.
Al treilea principiu: a educa înseamnă a scoate de la elev, nu a-i băga în cap.

Totuşi, cineva care gândeşte aşa nu poate rezista în învăţământ. Întâi e vorba de bani. Cine cumpără cărţi la metrul cub şi cerneală la litru are nevoie de un salariu cumsecade. Apoi, e vorba de sistem. Distanţa dintre ce vrea şcoala şi ce au nevoie copiii este atât de mare... atât de mare... Trăim în ţara în care peste jumătate din populaţie nu are duş sau cadă în locuinţă. Ce să aibă în cap? Derivate parţiale? 

Profesorii nu ştiu să asculte, majoritatea văd în elevi obiecte. Copiii au mult mai multă nevoie să fie ascultaţi decât cadrele. În schimb, cadrele uzează la maximum de puterea administrativă cu care au fost investiţi pentru a sili elevul să tacă, să se teamă de greşeală, să se simtă nimicit, pentru a nu fi ele silite să adapteze educaţia la nevoile lui. Cum să nu izbunească frustrarea elevilor?

Am avut la un moment dat o clasă de şcoală profesională. Toţi băieţi. La ştiinţe umaniste nu aveam nici programă pentru ei. Facem cultură civică, asta e bună şi pot să le spun o mulţime de poveşti. Nu am predat ca de obicei. Erau clar mai timizi şi mai timoraţi decât alţii. La orele la care aveau profesoare, făceau o gălăgie teribilă, se dădeau crocanţi şi tot restul. Diagnostic: copii fără siguranţă sau certitudini şi care se simt neînsemnaţi, nebăgaţi în seamă. Tratament: lasă-i pe ei să vorbească mai mult, să dea exemplele lor, nu-i forţa să scrie, nu-i speria cu nimic, fă din oră un atelier, un spaţiu safe pentru gândire liberă. Am avut câteva ore relaxate, iar ei, inteligenţi, pricepeau repede.

Am hotărât că le voi da note pentru o lucrare scrisă cu subiect simplu, care să le permită să scrie orice. Mai mult de jumătate dintre ei nu a scris nimic. Nimic, rien, nada. Asta nu mi s-a mai părut altceva decât rea-voinţă. Au luat multe note de 3, care ştiam oricum că nu-i afectează. Mai mult decât nesimţirea aceasta m-a enervat intervenţia dirigintei lor, care mi-a spus că am fost prea dur cu ei şi că am făcut o greşeală. Ei, poftim!

Ora următoare. Scoateţi imediat câte-o foaie de hârtie, trei subiecte: De ce vin la şcoală? Ce-mi place la şcoală? Ce nu-mi place la şcoală? Au scris toată ora. Seara în care am citit foile alea a fost una dintre cele mai triste. Răspunsurile arătau cam aşa: vin l-a şcoală casă învăţ... îmi place că profesori sânt buni şi nu mă bate... acasă tot timpul tata (mama) bea şi m-ă bate şi ieu vreau să fac lecţi dar nu pot că stau sub pat toată seara ca să nu mă găsească şi să mă bată etc.

Iată-mă ca cadru didactic, negru în cerul gurii, dând note de 3 şi fiind eu inteligent şi deştept faţă de cine... Iată-mă o rotiţă şi pe mine în marele sistem de cretinizare a naţiunii, cu toată bunăvoinţa mea. Adevărul e că nu-i ascultasem. 

Acum băieţii aceia au vârsta pe care o aveam eu când i-am cunoscut. Nu-mi fac iluzii că ar fi ieşit din ei oameni de seamă. Ştiu însă că toţi au citit cel puţin o carte şi că prima carte din viaţa lor au citit-o cu bucurie, cu entuziasm, pe parcursul unui semestru. Ora următoare chestionarului am verificat ipoteza că niciunul dintre ei nu citise vreo carte vreodată şi i-am rugat să aducă câte-o carte. A durat ceva timp până toţi au făcut rost de cărţi. Apoi, la fiecare oră, discutam cu fiecare în parte despre ce-au mai citit. Nu am fost pentru ei nici psiholog, nici consilier, nu-i treaba mea, dar i-am lăsat cu câte-o carte în minte pe care garantez că au citit-o cu plăcere.

De ce nu scriseseră în lucrare: de frică să nu scrie greşit. Şcoala îi învăţase că dacă ai o opinie a ta, greşeşti.


Doreai sau nu, 
trebuia să îngrămădeşti în cap toată materia de examen.
Albert Einstein

My education was dismal. 
I went to a series of schools for mentally disturbed teachers.
Woody Allen

Lăsaţi copiii să vină la mine.
Isus

Feb 18, 2011

Cândva am scris manele

Iubiţii mei, cândva am scris manele. Da, da, manele. Pe vremea aceea, nu ştiam ce este maneaua (această modernă modalitate a mmmmuzicii), dar făceam versuri cu uşurinţa cu care, în zilele noastre, guvernanţii fac bani, ziariştii spume şi maneliştii păduchi. Noroc că nu mi le mai amintesc. Totuşi, o astfel de creaţie a rămas scrisă pe o pagină ruptă dintr-o agendă şi a fost recuperată acum, după 16 sau 17 ani. Iat-o:

Fiară să fi fost...

Fiară să fi fost, n-ai fi putut
să-mi faci atâta rău cât mi-ai făcut,
eşti egoistă, crudă şi eşti rea,
să ştiu că mori-napoi nu te-aş mai vrea
dar chin şi-amar acum e viaţa mea
că te-am pierdut.

Cât te-am iubit mă ştie Dumnezeu
şi cât a îndurat sufletul meu,
că m-am zbătut din greu să-ţi fie bine
şi-am suportat când s-a lovit în tine,
iar tu îţi baţi acuma joc de mine…
de ce tot eu?

De ce în mine să loveşti,
să pleci şi să mă părăseşti
pe mine, cel ce te-am iubit
ce pentru tine am trăit?
Loveşte-n cei ce te-au lovit,
salbatico ce eşti!

Îmi pare lumea fără rost
sunt singur, fără adăpost,
într-una plâng că te-am pierdut,
că joc de mine ţi-ai bătut
şi-atâta rău să-mi faci n-ai fi putut
nici fiară să fi fost...


Dincolo de talentul năucitor, de vizibila influenţă coşbuciană, ca să spun aşa, suferinţa sfâşietoare a poetului transpare din aceste versuri cu chip însângerat de sălbăticiune flămândă. În realitate, era vorba despre o "comandă specială", adică poezie care trebuia să pară scrisă de altcineva, pentru altcineva. Iar "fiara" nu era, de fapt, decât un ieduţ gingaş, care, e drept, uneori nu păpa toată supica, dar care îşi dorea atunci, demult, o dragoste ca în marile filme. Adolescenţi!

Mulţumesc, Corina, că ai păstrat-o, într-adevăr, sunt amintiri superbe.

Pompierul

Sir Ken Robinson este probabil cel mai mare specialist al lumii la ora actuală în domeniul educaţiei şi poate fi văzut într-unele din selecţiile video de pe acest blog.


Cea mai recentă dintre lucrările sale se intitulează "Elementul" şi se referă la felul în care descoperirea pasiunii personale schimbă totul. Profesorul Robinson crede că misiunea din viaţa fiecăruia are două caracteristici. Pe de o parte este ceva la care ne pricepem, suntem buni sau talentaţi. Pe de altă parte, este ceva ce ne place să facem atât de mult, încât ne putem pierde simţul trecerii timpului. Aşadar, elementul este locul în care talentul natural întâlneşte pasiunea personală.


Pauză de gândire. Sunt oare în elementul meu?


Poveştile din carte au protagonişti celebri, precum Paul McCartney, Meg Ryan şi Nadia Comăneci. În legătură cu destinele lor şi ale multor altora, Sir Robinson identifică acele circumstanţe critice ale descoperirii elementului fiecăruia şi încearcă încă o dată să arate importanţa vitală a reformării sistemelor de educaţie.


E limpede că educaţia ar trebui "umanizată" un pic. Lumea s-a schimbat atât de mult în ultimii ani, încât sistemul de educaţie nu-i mai răspunde la cerinţe. Sutele de mii de licenţiaţi fără serviciu sunt poate cea mai grăitoare probă.

Soluţia: Creativitatea trebuie să ocupe în educaţie un loc cel puţin la fel de important precum ştiinţa de carte! Abilităţile academice sunt, de bună seamă, de apreciat, dar nu chiar în măsura în care să fie ignorate toate celelalte abilităţi omeneşti.


Nu este vorba doar de o necesitate a timpurilor noastre, aş completa eu, ci o normă a dezvoltării fireşti a omului. Şcolile din antichitate sunt o dovadă. Exemple mai recente sunt, de asemenea, la îndemână.


Ei bine, abia acum urmează ce e mai interesant, faza cu pompierul.


Sir Ken Robinson povesteşte că, la o şedinţă de autografe oferite chiar pe această carte, a apărut în faţa lui un bărbat care i-a spus numele, iar Robinson l-a întrebat cu ce se ocupă. Pompier, bineînţeles. Cum a ajuns să vrea să fie pompier? Toată viaţa şi-a dorit să fie pompier. Într-o vreme în care idealul oricărui elev era să ajungă la colegiu, spune pompierul, lui i-a fost destul de greu, în şcoala primară, să apară în faţa instanţelor didactice.

Unul dintre profesori i-a spus chiar, în faţa clasei, că e atât de prost încât n-o să reuşească nimic în viaţă.


A fost atât de umilitor momentul încât nu l-a uitat niciodată. Am trecut şi eu prin situaţii, de departe mai uşoare decât aceasta, pe care nu le-am uitat. Omul nostru a ajuns pompier cum a vrut. Cu doar câteva luni înainte de momentul povestirii, amărâtul ăsta, "prostul" de pompier, făcându-şi treaba lui de pompier, i-a salvat viaţa exact acelui profesor. Şi soţiei. Amândoi au avut nevoie de manevre de resuscitare.


Pauză de gândire.


Probabil acum nu-l mai consideră chiar atât de prost, cu toate că abilităţile academice nu i-au crescut între timp.

Feb 17, 2011

Aniversare

Astăzi împlinim 10 (zece) ani de la căsătorie. Un fleac.

Feb 16, 2011

Fiecare are o inimă însetată

Iată cele trei tipuri de teorii morale: 
  • Oamenii sunt fundamental buni, comportamentele lor însă pot fi bune sau rele.
  • Oamenii sunt buni sau răi, în funcţie de comportamentele lor.
  • Oamenii sunt fundamental răi, în afară de mine.
Eu cred în prima dintre acestea şi argumentez după cum urmează: omul pe care îl cunoşti bine nu are cum să fie altfel decât bun.

Cât de bine trebuie să cunoşti pe cineva pentru a putea decreta că este un om bun sau rău? Putem fi de acord că a cunoaşte pe cineva presupune un timp considerabil petrecut împreună. Noi avem tendinţa să punem mult prea repede eticheta de om rău, câteodată doar pe baza unei singure informaţii. Şi mai avem tendinţa să nu petrecem prea mult timp în preajma celor pe care îi considerăm răi. 

Iată un exemplu: politicianul acela pe care îl urăşti... cel care e vinovat de toate... ştii tu care este, dar cât de bine îl cunoşti? Mulţi au tendinţa să gândească aşa: "Ei, lasă, că ştiu suficient despre el ca să pot da verdictul cel drept şi adevărat". Aceasta este eroarea fundamentală de atribuire manifestată la nivel moral. 

Alt exemplu: imaginează-ţi că s-ar dovedi că omul pe care îl cunoşti cel mai bine (deci e bun pe cale de consecinţă, căci dacă nu ar fi, nu ai fi ajuns să-l cunoşti bine) e acuzat de o faptă rea. Una din două: ori negi posibilitatea unei astfel de fapte, ori, dacă e dovedită, susţii că a procedat bine şi corect, că a avut dreptate sau n-a avut încotro. 

De asemenea, nu e prea lesne admisibil că oamenii nu au nicio substanţă, identitate sau educaţie morală, că sunt buni sau răi în funcţie de cum se comportă în momentul de faţă. Aceasta ar însemna desfiinţarea oricărei morale. Oamenii nu sunt comportamentele lor! 

Comportamentele pot fi, într-adevăr, bune sau rele, în funcţie de alegerile pe care oamenii le au la dispoziţie într-o anumită situaţie. Oamenii însă sunt buni. Nu doar că sunt buni, dar ei doresc cam aceleaşi lucruri şi cam din aceleaşi motive. Aşadar când cineva pare rău doar atunci când ceilalţi nu încearcă să-l înţeleagă. A-l înţelege înseamnă a-i judeca acţiunile pornind de la premisa că-şi doreşte cam ce ne dorim toţi şi încearcă să obţină prin mijloacele sale specifice. 

Fiecare are o inimă însetată, se spune. A considera că oamenii sunt fundamental buni, comportamentele lor însă pot fi bune sau rele înseamnă, în acelaşi timp, a spera că educaţia are un sens. 

Comportamentele pot fi modelate. Un terapeut american spunea: "Dacă te opui cu bună ştiinţă ideii că dorinţele tale sunt mai importante decât ale altora, înseamnă că practici Înţelegerea". Această înţelegere este logica moralei.

Feb 15, 2011

Limbajul de precizie

Programare neuro-lingvistică: metamodelul.


Generalizăm, omitem şi distorsionăm realităţile pentru a le aşeza mai repede pe "hartă". Presupoziţia NLP care spune că harta nu e teritoriul are în vedere aceste generalizări, omisiuni şi distorsiuni. Ele ies la iveală în limbaj. Ascultându-i pe ceilalţi vei putea observa, imediat, felul în care realităţile lor sunt generalizate, omise sau distorsionate (repet de 3 ori ca să se fixeze!).


Un tablou al acestor nepotriviri dintre modul în care ne reprezentăm realitatea şi realitate poartă, în NLP, numele de meta-model. Meta-modelul se leagă de numele unor terapeuţi sau cercetători precum Richard Bandler,  John GrinderMilton EricksonVirginia SatirNoam Chomsky, Alfred Korzybski


Dacă merită ceva reţinut şi însuşit bine din NLP este acest meta-model al exprimării precise. Se foloseşte pentru a clarifica zonele gri din exprimarea celorlalţi şi din propria exprimare. Se foloseşte, de asemenea, pentru a curăţa limbajul interior de neclarităţi care se pot dovedi dăunătoare.


NB Fiecare ţine mult la harta lui, la greşelile sale de logică (despre care voi scrie mult în postările viitoare), la modul său de a percepe lumea. De aceea, "provocările" aduse de meta-model se cer a fi făcute cu grijă, pot stârni furie.


Iată câteva exemple de limbaj care denotă generalizăriomisiuni şi distorsiuni (asta e de fapt a 3-a repetare) alături de posibile provocări. 

Generalizări

Niciunul nu mă ascultă.      
(cuantificator universal)
Niciunul? Cine anume nu te ascultă?
Nimeni nu mă înţelege.     
(cuantificator universal)
Chiar nimeni? Cine crezi că nu te înţelege, mai precis? 
De fiecare dată faci la fel.      
(cuantificator universal)
De fiecare dată? Fără excepţii?
Nu înţeleg nimic.              
(cuantificator universal)
Chiar nimic? Ce anume nu înţelegi? 
Mereu mi se întâmplă la fel.        
(cuantificator universal)
Mereu? Tot timpul? Fără excepţii?
Trebuie să fac asta.            
Ar trebui să încep de mâine.
(operatori modali)
Chiar trebuie? Ce se întâmplă dacă n-o faci?
E necesar să înţelegi.            
(operatori modali)
Care sunt consecinţele dacă nu înţeleg?
Nu pot să mă hotărăsc.            
(operatori modali)
Cum ar fi dacă ai putea? Dacă te-ai hotărî, cum ai face-o?
Aş putea să o las pe mâine.         
(operatori modali)
Ce se poate întâmpla dacă n-o laşi pe mâine?

Omisiuni

Nu mă simt bine.              
(omisiune simplă)
Ce simţi? Cum anume te simţi? Faţă de ce nu te simţi bine?
E deranjant.               
(omisiune simplă)
Pentru cine e deranjant? Cum anume? Ce te deranjează de fapt? 
Mă înşeală.           
Îşi bate joc de mine.
Mă ignoră.
(verbe nespecificate)
Cum anume? Ce face mai exact? Ce ţi-ai dori să (nu) facă? 
E greu. E simplu.          
E cel mai interesant.
L-am făcut mai bine.
(comparative nespecificate)
În comparaţie cu ce? Faţă de ce?
Ăştia nu se satură de furat.        
Nesimţiţi sunt unii!
(index referenţial nespecificat)
Cine anume? Care dintre ei?
Televizorul te poate prosti.          
(index referenţial nespecificat)
Pe mine?
Toată lumea are să-mi ceară ceva.       
(index referenţial nespecificat)
Cine anume ţi-a cerut?
E greşit să crezi asta.          
E bine să faci aşa.
(performativ pierdut)
Cine spune? Conform cu opinia cui?

Distorsiuni

Nu mă înţeleg nici cu el.   
(presupoziţie)
Cu cine altcineva nu te înţelegi?
După ce te aşezi îţi spun.   
(presupoziţie)
Mă aşez?
Mă enervează. Mă enervezi.    
(cauză-efect)
Cum anume te determin să te enervezi? Cum te face asta să-ţi schimbi starea?
Nu mă mai iubeşti.          
Crezi despre mine că sunt urât.
Doar la tine te-ai gândit.
(citirea minţii)
De unde ştii? Cum ştii ce simt/ cred/ gândesc eu?
.
În ultima vreme e fără chef. Are pe altcineva. 
(echivalenţa complexă)
Cum decurge lipsa chefului din faptul că are pe altcineva? 
Relaţia noastră nu prea funcţionează.     
E o organizaţie slabă din punctul de vedere al comunicării.
(nominalizări)
Cum ar trebui să relaţionăm/ comunicăm?

Feb 13, 2011

Puterea în două cuvinte

Democraţia originală, din Grecia Antică, însemna că, dacă tu erai un cetăţean al Atenei, la o şedinţă a "parlamentului" (eklesia), ori erai prezent în persoană şi puteai vota, ori aveai câţiva prieteni apropiaţi în care aveai încredere că susţin deciziile juste. 

La fiecare 10 cetăţeni, unul era prezent la adunarea naţională, iar prezenţa aceasta se făcea prin rotaţie.

Această aşa-numită democraţie directă, spre deosebire de democraţiile reprezentative de azi, avea toate şansele să se numească pe drept "a poporului". 

Votul, o dată la 4 sau 5 ani, nu e de ajuns. Se fac legi în vremea asta! Ia du-te acum la Parlament şi spune-ţi părerea. Ia du-te şi roagă-i măcar să-ţi spună ce au de gând în ceea ce te priveşte...

Numai două cuvinte din limba grecă veche erau suficiente pentru a descrie puterea poporului (democraţia) în sensul cel pur al cuvântului: 
  • isonomia, egalitatea în faţa legii, şi 
  • isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări.
Cu egalitatea în faţa legii hai să admitem că suntem în regulă. Ce facem însă cu dreptul nostru de a fi auziţi acolo, în clădirea aia mare?


Dimineaţa examenului

Îmi amintesc de stresul dinaintea examenelor...

 Dimineaţa, cel mai greu de suportat, pe drum către examen, nu era apăsarea viitoarei execuţii, ci nepăsarea oamenilor normali, care, ca orice oameni, mergeau fiecare la treburile lui, fără să le pese că un biet suflet tremură ca puiul din povestirea lui Brătescu-Voineşti în aşteptarea răstignirii pe crucea academică.

Astăzi, de fiecare dată când, presat numai de obişnuitele şi zilnicele griji, observ câte-un tremurat de suflet pe drumul fără întoarcere către locul de examen, mă opresc din alte cugetări şi fac loc unui vag şi ceţos sentiment de milă fraternă şi indulgentă, în amintirea bunelor vremuri de demult.

Feb 12, 2011

De Valentine's

Casă de idei

Casă de idei, iubito, ţie
îţi aşez în jur şi, cam pieziş,
voi deschide, drept acoperiş,
un volum micuţ de poezie

Şi aştern din vise un covor,
din cuvinte calde masa noastră
şi din rugăciuni îţi fac fereastră
şi un scrin din amintiri şi dor.

Construiesc pereţii dintr-un gând
şi aşez pe ei tablouri mici
ca atunci când ochii îţi ridici
să te vezi în arta lor râzând.

Vom avea în jur şi o grădină
cultivată din dorinţa ta
şi în care, cât vom exista,
vom planta mlădiţe de lumină.

Cu sentimentale materiale
casă de idei îţi construiesc
şi voi fi, ceresc şi pământesc,
Arhitectul fanteziei tale.

Mihai Cuza,
ianuarie 2001

Feb 9, 2011

Între dreptate şi mama, o aleg pe mama

Aşa ar fi spus scriitorul şi filozoful Albert Camus: "între dreptate şi mama, eu o aleg pe mama!" Îmi place mult expresia şi am meditat deseori asupra ei. Umanitatea şi omenirea sunt generalităţi, am putea spune chiar abstracţiuni în comparaţie cu concretul fiinţelor care ne sunt dragi. Însă filozofia se hrăneşte cu abstracţiuni, nu cu fiinţe concrete.

O fiinţă concretă este şi fiul lui Dumnezeu. Dacă Tatăl l-ar fi ales pe El în defavoarea omenirii întregi? Nu merge. Oricât de generală ar fi omenirea şi oricât de abstractă umanitatea, ele sunt mai mult şi mai întâi faţă de oamenii individuali. Prin urmare, Camus nu putea să fi spus în realitate una ca asta, indiferent cât de poetic sună.

Mergând pe firul naraţiunii, am aflat că, în vremea războiului din Algeria, ţara lui de baştină, Camus a ţinut o prelegere în faţa unor studenţi francezi. Rămăşiţele acelei prelegeri, puse cap la cap, par să reconstituie celebra frază sub o formă diferită, mai puţin spectaculoasă, dar cel puţin autentică, atât în literă, cât şi în spirit. În realitate deci, fraza scriitorului ar fi sunat cam aşa: "În aceste zile, mai multe tramvaie din Alger au fost bombardate în numele unui război drept. Într-unul dintre aceste tramvaie ar putea fi mama mea. Dacă aceasta este ceea ce dumneavoastră numiţi dreptate, eu o aleg pe mama."

Feb 8, 2011

Oportuniştii

Animal Planet a difuzat un documentar care le prezintă pe cele mai "oportuniste" vietăţi. Definiţia lor e de animale care depind sau profită de efortul altora pentru a trăi.

Aşa de pildă un varan, ditamai şopârla, pentru a-şi depune ouăle la răcoare, distruge cu o nesimţire strigătoare la cer o movilă de nisip de câteva tone, clădită cu efort piramidal de nişte amărâte de găinuşe exotice.
O vulpe polară, simpatică de fel, aleargă toată iarna aceea de 6 luni după marele urs alb, ca să prindă de la ospăţul acestuia nişte resturi mestecate şi congelate de măruntaie de focă.
Pe primul loc în topul oportuniştilor e tenia, tenacele vierme care depinde în întregime de intestinul viu al unui om pentru a trăi. Ouăle ei efectuează un vast circuit natural de la canal într-un lac sau mare de unde o pasăre le culege şi le leapădă pe o câmpie de unde o vită le paşte şi, din carnea acesteia, cu noroc (pentru ele) ajung iarăşi în om. Bleax!
Imaginea de mai sus a fost, iniţial, a unei tenii reale, dar a fost modificată, la cererea acelora care au considerat-o prea scârboasă; imaginaţi-vă totuşi o tenie adevărată!
Era cât pe-aci să mă îngreţoşez. Dă, te rog, pe alt canal! Iată o emisiune de monden. Ia uite-i pe oamenii ăştia care ne vorbesc cu ton atotştiutor... ce-au produs ei? Aha, vorbesc despre alţii care mai fac una, alta, şi care nu sunt la emisiune, normal, pentru că au treabă. Ăştia n-au. Şi atunci mi-am dat seama că oportunismul cu adevărat disgraţios se află pe celelalte canale de televiziune. Dă, te rog, la tenie înapoi!

Eponimi

În marile culturi din antichitate anul purta numele unui magistrat, care era, în Atena, primul dintre cei nouă arhonţi ai cetăţii, iar în Roma, unul dintre cei doi consuli. Aceştia se numeau eponimi, de la vorbele greceşti însemnând a da (a dărui) numele.

Să ne amintim, la repezeală, de cuvinte pe care le folosim zilnic şi care provin de la numele unora precum:


  • Étienne de Silhouette - ministru de finanţe francez, intrat în disgraţie după o serie de impuneri suplimentare (1759) ca urmare a căderii creditelor. Portretul public i-a fost înnegrit de oamenii revoltaţi şi, de aici, silueta.
  • Hekademos - Lui îi aparţineau grădinile în care Platon şi-a deschis celebra şcoală, Academia din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
  • Adolf Dassler - prescurtat: Adidas. Un adidas, doi adidaşi.
  • Abu Abdullah Muhammad bin Musa al-Khwarizmi - Cuvântul algoritm se trage direct de la numele lui al-Khwarizmi, iar cuvântull algebră provine de la titlul cărţii sale Hisab o jabr o muqabele.
  • François Mansart - Mansarda.
  • Joseph Jacques Césaire Joffre - Celebra prăjitură.
  • Amerigo Vespucci - Continentele.
  • André Marié Ampére - Amperul. Nu mai e nevoie să ne referim şi la celelalte unităţi de măsură precum joule, ohm, watt, newton etc.
  • Gaius Iulius Caesar - Cezarul, ţarul, dar şi luna iulie.
  • Joseph-Armand Bombardier - Preferatul meu: bomba, în sens de armă, îşi trage numele de la avioanele domnului Bombardier, mai degrabă decât bombardierele de la bombă!
  • George-Étienne Cartier - Om de stat canadian, părinte al Confederaţiei, a dat numele unui district electoral în Quebec. Cartierul de locuinţe îşi trage numele de la el. Nicio legătură cu celebra familie de bijutieri.

Feb 7, 2011

Întrebările telefonului

Ce este mai rău decât să te trezeşti de dimineaţă cu telefonul descărcat?
Să-l uiţi acasă (ca prostul).

Şi ce este mai rău decât să-l uiţi acasă?
Să îl uiţi exact în ziua în care ai de făcut drumuri prin oraş şi trebuie să te coordonezi (şi la propriu şi la figurat).

Şi mai rău decât asta?
Să fi avut de dat un telefon pe care nu l-ai dat (tot de prost) şi acum nu te mai crede nimeni că nu eşti şi neserios (deoarece eşti).

Şi ce poate fi mai rău şi mai rău decât toate acestea?
Să te întorci acasă şi să nu ai niciun apel pierdut.
Şi, pe deasupra, să constaţi că nici pe blogul tău nu a intrat nimeni.

Ce e bine în toată chestia? Că sunt acasă, că am sirop de tuse şi lămâi, că mai e un pic din ziua de azi şi pot scrie această impresie în linişte, fără să intru nici măcar eu la mine pe blog, căci iau exemplu de la lume şi nu mă mai interesez.

De filozofi numai de bine

Multe glume se spun pe seama filozofilor, aceştia fiind ironizaţi pentru:

1) ideile întortocheate şi inutile:

Prima lege a Filozofiei: Pentru fiecare filozof există un alt filozof care susţine exact contrariul.
A doua lege a Filozofiei: Ambii se înşeală.

2) pasiunea exagerată pentru idei:

Juristul, economistul şi filozoful dezbat tema: amantă sau nevastă.
Juristul: Conform articolului 304 Cod Penal, adulterul constituie infracţiune, deci rezoluţia mea este: nevastă.
Economistul: De oricâţi bani te-ar toca o amantă, nevasta te toacă de şi mai mulţi, aşadar calculul meu este: amantă.
Filosoful: Nevastă şi amantă în acelaşi timp. Argumentul este că nevasta te crede la amantă, amanta te crede la nevastă şi poţi, în vremea asta, să mai treci pe la bibliotecă.


Profesorul Elliott Sober de la Departamentul de Filosofie de la Universitatea din Wisconsin-Madison, consideră că aceasta este cea mai bună glumă despre filozofie:

Un băiat este pe cale să meargă la prima sa întâlnire şi este îngrijorat că nu va avea subiecte de discuţie. Îi cere sfatul tatălui său. Tatăl răspunde: “Fiul meu, există trei subiecte care nu dau greş: mâncare, familie şi filozofie”.
Cu un pahar de suc în faţă, băiatul şi fata se holbează unul la altul fără a spune nimic.
Situaţia devine penibilă şi el îşi aduce aminte de sfatul tatălui şi abordează primul subiect: “Iti plac cartofii cu omletă?” Ea răspunde: “Nu”: Şi tăcerea se aşterne din nou.
După câteva minute şi mai inconfortabile, băiatul se gândeşte la sugestia tatălui său şi abordează al doilea punct de pe listă: “Ai un frate?”. Din nou, fata răspunde: “Nu”: Şi liniştea devine iarăşi stânjenitoare...
Băiatul joacă ultima sa carte, filozofia: “Dacă ai fi avut un frate, i-ar fi plăcut cartofii cu omletă?”

Eu cred că băiatul avea stofă de filozof. Dacă fata ar fi apreciat acest aspect ar mai fi aflat şi cum o fac filozofii:
Filozofii o fac mai adânc.
Filozofii o fac temeinic.
Filozofii o fac nemijlocit.
Filozofii o fac a posteriori.
Filozofii o fac sistematic.
Filozofii o fac consecvent.
Filozofii o fac dintr-o raţiune pură.
Filozofii se gândesc la cum o fac.
Filozofii se întreabă de ce-au făcut-o.





În fine, din seria glumelor cu schimbatul becului, preferata mea e tot cu filozofi.

- De câţi filozofi e nevoie pentru a schimba un bec?
- Doi: Unul ca să-l schimbe şi unul ca să nu-l schimbe.

Feb 5, 2011

Eroarea fundamentală

Facem erori de gândire tot timpul. Dacă minţile noastre ar funcţiona perfect, atunci probabil norocul ar fi singurul ingredient al reţetelor de succes. Deducem că ghinionul ar fi singura cauză a eşecului. De vreme ce nu gândim corect, ghinionul e silit să împartă provocarea dezastrelor cu erorile de gândire.

Nu am spus erori de logică şi nici greşeli. Logica reglementează noţiunile, judecăţile şi raţionamentele care sunt, în general, destul de complicate. Sunt, în orice caz, atât de complicate încât rareori poţi găsi o pagină de ziar fără o eroare de logică. Zi de zi, facem erori mult mai simple de-atât. Acestea nu sunt neapărat greşeli, pentru că adesea nu pot fi raportate la ceva "corect". Sunt erori în măsura în care distorsionează realitatea şi pot produce rele.

Prima sursă a erorilor poate fi tocmai modul în care ne explicăm eşecul: e de vină mai mult ghinionul sau mai mult erorile de gândire? Eroarea fundamentală constă în tendinţa de a pune eşecul nostru mai mult pe seama ghinionului (circumstanţelor) şi a explica eşecul altora mai mult prin vina de a nu fi gândit corect. Ai voie să zâmbeşti dacă ai recunoscut propria ta tendinţă. Toţi suntem aşa (fără excepţii?). Ar putea fi excepţii cei cu personalitate multiplă, care dau vina pe ei înşişi crezând că sunt alţii. Alte excepţii ar putea fi nişte maeştri care au interiorizat perfect aserţiunea că oamenii nu sunt defecţi, că ei iau cele mai bune decizii în funcţie de opţiunile pe care le au la-ndemână. Dar nu excepţiile ne interesează, ci regula.

De regulă, nu întârziem decât din vina altora. Ceilalţi care întârzie sunt leneşi şi incapabili să se organizeze. De regulă, nu ne agăţăm hainele şi nu ne stropim, nu dăm faliment şi nu ardem friptura, nu suntem părăsiţi de parteneri şi nu avem accidente din vina noastră. Când toate astea li se întâmplă altora, nu înţelegem cum de au putut fi aşa de ignoranţi.

Cu cât suntem mai atenţi la felul în care oamenii judecă, dar mai ales la felul în care noi înşine judecăm, cu atât vom depista mai des această tendinţă. Eu o observ la mine zilnic. Fireşte, nu recunosc decât foarte rar, dar încerc pe cât posibil să fiu cinstit cu mine.

O altă eroare a subiectivităţii (egocentrismul) este tendinţa de a supraevalua propriul rol şi de a-l subevalua pe al celorlalţi într-un demers comun. Cunoşti pe cineva fără de care treaba de la birou nu ar fi niciodată terminată, sau fără de care toţi din casă ar trăi în mizerie, sau pe cineva care singur se ocupă de toate sarcinile dificile? Toţi ştim. Intim!

Aşa e natura observaţiei. Cunoaştem ceva mai bine eforturile noastre decât pe ale celorlalţi. Şi, hai să recunoaştem că suntem de neînlocuit, indiferent ce-ar zice lumea! Nu-i aşa că într-un loc din care tu lipseşti nici nu ţi-ar veni să stai?

Feb 4, 2011

Frumuseţea

- 5 elemente subliminale -


Frumuseţea interioară este ceva care se vede
nu rămâne pe dinăuntru, 
fiind deci exterioară în aceeaşi măsură în care este frumuseţe. 


Oamenilor le plac oamenii care se simt bine, iar o stare favorabilă este întotdeauna vizibilă şi contribuie la aspectul plăcut. Te simţi bine, arăţi mai bine. Există oameni care sunt frumoşi si când sunt trişti, însă la ei e vorba de lipsa încrâncenării, de o tristeţe senină, în toate cazurile. Aşadar, nu există frumuseţe interioară, tot ce e frumos se vede, iar oamenii îşi schimbă aspectul după cum se simt.

Nu există absolut nimic spiritual în asta, ci doar 5 elemente de aspect, exterioare, fireşte, care se schimbă în funcţie de stare. Totuşi, cine doreşte să afişeze acea "frumuseţe interioară" pe care o apreciem atât de mult cu toţii, o poate face pe loc. Condiţia numărul 1 este cunoaşterea elementelor acestei aşa-numite frumuseţi interioare. Condiţia numărul 2 este un strop de self-awareness şi, poate, un scurt exerciţiu.

De asemenea, orice machiaj reuşit trebuie să ţină cont de aceste 5 elemente, pentru că scopul machiajului nu este decât de a le falsifica. Nu poţi falsifica ceea ce nu cunoşti foarte bine.

1. Culoarea feţei - la câtă plăcere poţi rezista

Culoarea feţei, dată de nivelul dilatării capilarelor, nu de bronz. Cu cât ne simţim mai confortabil, cu atât alimentarea cu sânge este mai bună, la nivelul feţei. Doamnele ştiu că roşul în obraji face bine, însă foarte puţine ştiu să-l falsifice prin machiaj, pentru că faţa nu se colorează doar pe alocuri. Or, să mă ierte cinstita faţa dumneavoastră, dar fond de ten + chestie de-aia roşie se potriveşte cu Moş Crăciun, nu cu frumuseţea interioară. Pudra, de asemenea, compromite cu totul aspectul sănătos al unui chip oxigenat, pentru că o faţă de plastic nu e expresivă. Mult mai bun este un uşor masaj al feţei, pentru tonus. Frumuseţea interioară va apărea ca prin minune.

2. Buza inferioară - seninătatea spiritului

Aceeaşi relaxare confortabilă şi plăcută face ca buza de jos să aibă un aspect destins. Dimensiunea şi ridurile buzei inferioare sunt elementele care contează. Lasă moale buza. Verifică apoi în oglindă diferenţa de aspect, care va fi absolut remarcabilă. Doamnele ştiu asta când nu pleacă fără un lip-stick (cel puţin). Culmea e că şi domnii ştiu să fie suspicioşi atunci când rujul e "refăcut" prea des. De ce? Pentru că nimic nu strică rujul mai tare decât crisparea şi ridarea buzei inferioare. Experimenteză şi invers: uită-te în oglindă şi strânge buza, să vezi în ce hal te aduce.

3. Ochii - cât de mult te interesează de mine
Aspectul ochilor e foarte greu de falsificat şi de aici nebunia de a umple cu fard pleoapele. Aspectul de inner-beauty al ochilor e dat, pe de o parte, de dilatarea pupilelor, iar pe de altă parte de nivelul de concentrare a privirii. Dilatarea pupilelor nu poate fi falsificată prea uşor prin voinţă. Dar ghici ce: nici prin machiaj. Se poate totuşi, dacă încerci să aspiri, efectiv, cu privirea persoana sau persoanele cu care comunici. Soarbe-i din ochi! Relaxarea şi plăcerea de a privi sunt importante. Cu cât privirea e mai puţin concentrată, mai de-focusată, cu atât ochii transmit mai multă pace interioară. Prin urmare, cel mai uşor se obţine frumuseţea "din interior" a ochilor privind ca-şi-cum am visa cu ochii deschişi, "prin" interlocutor.

4. Tonusul feţei - lumina lăuntrică

O relaxare prea mare face faţa să se scurgă. Nu vrem asta. Dimpotrivă, ceea ce lumea numeşte lumină sau strălucire a feţei provine din activitatea muşchilor feţei. Ne dorim un chip expresiv, luminos. Aceasta este şmecheria cea mai importantă a frumuseţii interioare şi cel mai uşor de falsificat prin talent actoricesc. Te concentrezi în special asupra mişcărilor expresive ale sprâncenelor şi pomeţilor pentru a transmite vibraţia unei stări de spirit care va fi interpretată de ceilalţi drept căldură a fiinţei tale lăuntrice. Un truc minunat: chicoteala! Formează-ţi o expresie a feţei ca şi cum te-ai abţine să izbucneşti în râs. Cere un pic de exerciţiu, dar vei străluci!Machiajul nu îşi poate propune să suplinească lipsa de tonus a feţei. Liftingul facial, da. Nu e însă mai bine să faci lifting facial natural, zi de zi, în mod natural? Un uşor zâmbet, cu ridicarea aproape insesizabilă a pomeţilor şi sprâncenelor, te umple de viaţă.

5. Respiraţia - sufletul care se vede

O respiraţie profundă e mai sexy decât una superficială, punct. Rolul respiraţiei nu trebuie nicidecum subestimat, la urma urmei ea este expresia directă a sufletului. Înainte de era industrială, pentru toate culturile omeneşti, suflul şi sufletul au însemnat acelaşi lucru. Dumnezeu a dat suflare de viaţă omului. Respiraţia este cea care te însufleţeşte. Respirând adânc şi egal te arăţi inspirat, spre deosebire de expirat. Iar modulaţiile vocii, care reprezintă o jumătate din "frumuseţea interioară" capătă forţă expresivă numai atunci când respiraţia e plină, profundă, intensă. Deşi puţini sunt cei care pot urmări conştient tipul de respiraţie al oamenilor, toată lumea sesizează, subconştient, starea legată de modul în care respiri. În preajma cuiva care te cunoaşte bine e suficient să respiri doar un pic mai repede, mai alert, decât ai face-o normal, ca să provoci o uşoară alarmă de genul: "ce nu-i în regulă cu tine, ce s-a întâmplat?".

Stăpânirea acestor 5 elemente reprezintă nu doar secretul frumuseţii interioare, ci şi modul cel mai simplu de a-ţi schimba starea în care te afli şi, totodată, de a onora, printr-o atitudine frumoasă, prezenţa altor oameni împrejurul tău.
There was an error in this gadget