Feb 24, 2011

Fapte, nu vorbe!

Îndemnul de a judeca oamenii după fapte, nu după vorbe, are două înţelesuri care, cred eu, sunt la fel de importante.

Înţelesul principal este că faptele unui om sunt mai importante decât vorbele lui. Mai precis, zicala atrage atenţia asupra celor cu vorbă dulce şi fără acoperire în fapte, cum ar fi, bunăoară, politicienii sau escrocii (scuzaţi repetiţia). De asemenea, cineva poate să fie nu tocmai dulce la vorbă, dar faptele să-l arate ca pe un om cu suflet mare.

Al doilea înţeles este că trebuie să judeci pe baza faptelor, adică a lucrurilor sigure, cunoscute, iar nu pe baza vorbelor, a informaţiilor dubitabile. Într-adevăr, prea des se întâmplă să ne formăm păreri despre oameni pe baza vorbelor care se spun despre ei, fără a cunoaşte, efectiv, faptele. Când Isus îndeamnă: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2), trimiterea este mai degrabă către acest al doilea înţeles.

Foarte interesant: judecăţile emise pe baza faptelor, despre oameni, sunt deseori blânde şi înţelegătoare, căci ori nu putem cunoaşte toate faptele, ori, cunoscându-le, ajungem să empatizăm şi să înţelegem omul respectiv. În mod contrar, judecăţile pe baza vorbelor sunt cel mai adesea intransigente, căci folosesc etichete morale azvârlite de dragul sentinţei.

PS: Am auzit de multe ori sintagma "justiţia e oarbă" în sensul că împarte judecăţile orbeşte, la întâmplare. În realitare, ea se referă la calitatea unei judecăţi de a fi imparţială, de a lua în calcul exclusiv faptele. În lumea noastră, ar fi trebuit doamna Justiţie să aibă vată în urechi, pentru a nu se lua după vorbe, iar ochii să-i fie liberi, spre a vedea faptele. Antichitatea greco-romană însă avea o înţelegere despre lume în care cele văzute erau considerate mărunţişuri ale lumii trecătoare, în vreme ce adevărurile perene erau purtate de concept, de noţiune, în cele din urmă de vorbe.
There was an error in this gadget