Feb 24, 2011

Farmecul începuturilor

La început era Cuvântul, spune evanghelistul Ioan, în cel mai celebru început de scriere al tuturor vremurilor. Îmi plac bunele începuturi, dar nu ca prevestiri, pentru mine startul e mai emoţionant decât finişul întrucât are calitatea de a conţine în el toate posibilităţile. În special mă atrage începutul cărţilor. Când citeşti filozofie, eşti obligat să-i acorzi începutului toată atenţia, pentru că, de obicei, filozofii încep prin a-şi enunţa teza pe care mai apoi o argumentează. Dacă pierzi începutul, e ca şi cum ai pierde tema unei piese muzicale, rămâi cu variaţiunile. În literatură e un pic altfel. E mai greu.

Cum începi o poveste când nu dispui de „A fost odată...”? Păi începi prin situarea în spaţiu, ca în Ion

Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul ba în dreapta, ba în stânga până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoe până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, ca în Arhipelagul Gulag

Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei.

Poţi începe prin situarea în cadrul unui spaţiu şi a unei culturi, ca în 12 scaune

În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cît se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încîntătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atît de indrăgostiţi de secretara comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încît acest lucru o împiedica să strîngă cotizaţiile.

...sau prin situarea în cadrul unui timp şi a unei culturi, ca în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

Sunt 18 secole şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru...

...sau prin situarea în cadrul unui timp, unui spaţiu şi a unei culturi, ca în Cei trei muschetari

În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle.

Poţi începe prin situarea într-un spaţiu, o cultură şi un non-timp, ca într-Un veac de singurătate

Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

...sau prin situarea într-un non-spaţiu, un non-timp şi o non-cultură, ca în De veghe în lanul de secară

Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întîmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea.

...sau ca în Aşteptându-l pe Godot

ESTRAGON: Nimic de făcut.
VLADIMIR: Şi eu încep să cred la fel.


Poţi foarte bine să începi printr-o situare într-un timp, spaţiu şi cultură şi atmosferă vagi, numai sugerate, pentru a le întregi mai apoi, ca în Groapa

Peste rufe fâlfâia seara.

Mulţi încep cu personajul principal situat în timp şi spaţiu, ca de pildă în Fraţii Karamazov sau în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau ca în Alchimistul

Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în faţa unei vechi biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia creştea acum un sicomor uriaş. Hotărî să petreacă noaptea aici.

...iar unii, asemenea filozofilor, încep cu o teză, ca în Ana Karenina

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.

...sau cu o teză încadrată în timp, spaţiu şi cultură, ca în Moromeţii

În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.

Marile începuturi! Nu le poţi epuiza niciodată, pentru că ele, prin definiţie, nu au sfârşit. Şi ce început mai inepuizabil şi mai fără sfârşit ne-am putea imagina, decât cel al primei părţi din Amintiri din Copilărie

Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş …

...decât începutul celei de-a doua părţi ale aceleiaşi capodopere, fraza de aur a literaturii române

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!


...?!
There was an error in this gadget