Dec 10, 2013

Iubirea ține cont de dimensiuni

Iubim la scară din ce în ce mai mică.

În Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, gigantesc. Frumuseţea şi divinitatea erau deopotrivă enorme. Oamenii Iliadei şi ai Vechiului Testament sunt uriaşi.

Renaşterea aduce iubirea la dimensiuni umane. Iubim omul ca om, pentru el însuşi. Omul este nucleul lumii și măsura tuturor lucrurilor.

Secolele de după Iluminism, parcă odată cu apariţia ştiinţei, au aşezat-o sub microscop: iubim chestiile mici şi, adeseori, marile pasiuni se compară cu mila faţă de animăluţe. Iubim ceea ce ne este inferior ca statură.

Crescând puterea omului, probabil, devenind din nucleu - nuclear, el a început să se uite în jos, către făpturile neajutorate. Mărimea a devenit trufie, slăbiciunea a devenit sensibilitate, emoție, iubire.

Astfel, s-a ajuns de la o cultură în care lucrurile mici și vulnerabile erau demne doar de dispreț, la o cultură a disprețului pentru tot ce este gigantic, exagerat, imperial.

Până și pe Dumnezeu, obișnuiam să-L căutăm în ceruri, iar acum Îl căutăm în energia particulelor elementare.



There was an error in this gadget