Mar 31, 2011

Miezul vieţii

Eu cred că vârsta-cheie a vieţii noastre este adolescenţa. Ne pregătim să devenim adolescenţi, apoi, pentru o foarte scurtă perioadă chiar suntem, ca, după aceea, să pregătim alţi adolescenţi.

Adolescenţa este cea mai fericită şi mai nefericită perioadă a vieţii. E fericită când privim în urmă către ea, dar este nefericită când o trăim propriu-zis. Testele psihologice îi indică pe adolescenţi ca fiind cei mai nefericiţi dintre oameni după felul în care se consideră fiecare. La aceeaşi autoevaluare, bătrânii sunt cei mai fericiţi.

Probabil că felul în care ne percepem locul în lume este factorul determinant al fericirii. Adolescenţii nu-şi găsesc locul şi îl caută cu disperare. Aceasta e condiţia umană pură. Acesta este existenţialismul la lucru. Aceasta este filozofia în mişcare.

Ne găsim locul abia atunci când avem noi înşine de pregătit o lume pentru următoarea generaţie de adolescenţi. În mod sigur nu ne va ieşi cum trebuie şi ei nu se vor recunoaşte în ea. Dar, cu toate astea, eu cred că datoria noastră cea mai de preţ este să încercăm. Aşa merge lumea mai departe.

Să facem cultură pentru tineri, administraţie pentru tineri, infrastructură, proiecte, concepte, ecologie pentru tinerii care urmează. Să ne implicăm pe cât se poate în frământarea lor. Să fim în miezul vieţii. Asta e tot.

Ceea ce vine după aceea este pacea bătrâneţii, când vom fi suficient de împăcaţi cu mersul lumii pentru a ne considera mai fericiţi.

Mar 30, 2011

Primim la redacţie: scrisoarea unui pârnăiaş

Am primit pe adresa noastră, dintr-o regretabilă greşeală, comisă ori de serviciul poştal, ori de expeditor, această scrisoare pe care o publicăm, cu intervenţiile redacţionale de rigoare asupra textului, în speranţa că destinatara o va citi, totuşi, pe această cale.

"Dragă mamă,

Ţi-am scris până acum 20 de scrisori, dar mi le rup gardienii că de ce îi înjur în ele. Sper ca pe asta să nu o mai rupă ai dracu dobitoci, mânca-mi-ar, că pe asta după ce o scriu, o înghit.

Ştii cât de mult îţi doreai să fiu fetiţă? E, de două săptămâni ţi s-a împlinit visul. Stau în celulă cu doi colegi. Cel din faţa mea e înalt, iar pe cel din spate nu-l văd.

Mâncarea arată foarte bine. De trei ori pe zi ne aduc poze cu ea. Fideaua din supă e aşa de tare încât un coleg s-a spânzurat cu ea. Masa de prânz se compune din: tăblie, patru picioare şi cuie, iar masa de seară din… După care ne culcăm.

Eu când primesc bătaie nu pot să dorm. Ştii ce zgomot face muchia toporului peste dinţi!?

Voi ieşi din pârnaie chiar de ziua mea. Îţi vine să crezi că voi sărbători cea de-a 98-a aniversare în familie?

Ieri am avut un schimb de experienţe cu colegii noştri din Jilava. Adică gardienii lor ne-au bătut pe noi, iar ai noştri pe ei. După aia am încins un fotbal. Eu am fost mingea.

Pe unii îi bat în cap până când înnebunesc. Şi pe mine m-au bătut, dar am scăpat. Acum stau bine mersi în trenul de pe cerul subacvatic şi îmi ling penele, că aşa fac rinocerii când miorlăie, nu?

Duşuri fac numai seara. În rest facem robineţi, chiuvete, capace de WC. Baie facem zilnic, iar de Revelion ne-au dat şi apă.

Am pregătit şi o piesă de teatru. Gardienii sunt boierii, iar noi toţi Gheorghe Doja.

Mă pregătesc să evadez şi m-am apucat de săpat un tunel. Aşa că spune-mi unde ţi-a dat statul teren, ca să ştiu unde să ies.

Când vine un coleg nou, îl mângâiem, îi rupem folia protectoare de la cacao şi îi spunem: -Amigo! Şi eşti ca noi.

Mai spune şi tu când trimiţi pânze de bomfaier în chifle. La câte am înghiţit, evadam din 10 puşcării.

Uneori mă gândesc la nevastă-mea. Acum mă apucă doru de ea. Au, bă Dorule, nu mă mai strânge aşa tare, ce dracu'.

Gardienii sunt de treabă. Îmi dau tot ce trimiţi tu în pachet. Dar nu îmi mai trimite atâta bătaie.

Ieri s-a lăsat frigul. Directorul închisorii a luat măsuri să luăm zece perechi de bocanci fiecare. În gură.

Cu drag,
Copilaşu’ tău"

Viaţa ca test

La 11 martie 2011 în Pacific, nu departe de orașul Sendai de pe coasta de est a Japoniei, a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 8,9, cel mai mare cutremur măsurat vreodată în Japonia. Seismul a fost urmat de un tsunami distrugător. În urma seismului, a fost declarată stare de urgență nucleară în Japonia din cauza unor probleme la centralele nucleare Fukushima I și Fukushima II. Au murit peste 28.000 de oameni și aproape 50.000 de case au fost distruse. Pierderile au fost estimate la cca 210 miliarde de dolari americani în prima jumătate a anului 2011. Cutremurul a fost atât de puternic încât a mutat Japonia din loc cu 2,4 metri și a micșorat ziua cu 1,8 microsecunde din pricina accelerării imprimate mișcării de rotație a Pământului și a cauzat deplasarea axei de rotație a planetei cu 10 cm.

La noi, în România, s-a vorbit extensiv despre o pedeapsă divină aplicată japonezilor necredincioși.

Mi se pare o nebunie ideea pedepsei divine la adresa Japoniei sau japonezilor. În general, nu pot crede într-un Dumnezeu care omoară copii pentru a le pedepsi părinţii.

Cred însă că viaţa ne testează în fiecare clipă nivelul de implicare, de angajament. Angajamentul faţă de viaţă! Aceasta înseamnă dorinţa constantă şi consistentă de a creşte, de a merge şi a duce mai departe.

În acest înţeles, japonezii sunt un exemplu. Cultura lor, care nu a fost influenţată substanţial, de-a lungul mileniilor, de alte culturi, a păstrat ca formă fundamentală a înţelegerii lumii şi vieţii ideea de dezvoltare din aproape în aproape.

Angajamentul faţă de îmbunătăţirea constantă şi fără sfârşit este basso obstinato-ul acestei culturi care, iată, se dovedeşte viabilă şi fiabilă chiar şi în faţa unor catastrofe de mari proporţii.

 

Mar 24, 2011

Disciplina personală, capacitatea de a iubi

Cum să exersezi disciplina? „Bunicii noştri ar fi fost mult mai bine pregătiţi să răspundă la această întrebare. Recomandările lor erau să te scoli dimineaţa devreme, să nu-ţi permiţi niciun lux inutil, să munceşti din greu.

Acest tip de disciplină avea dezavantaje evidente. Era rigidă şi autoritară, centrată pe virtuţile sobrietăţii şi austerităţii şi era, în multe privinţe, ostilă vieţii... Iar ca reacţie la acest tip de disciplină, a apărut o tendinţă crescândă de a fi suspicioşi faţă de orice fel de disciplină şi de a fi de o indulgenţă indisciplinată în timpul liber din afara vieţii rutinizate impuse în timpul celor 8 ore de muncă.

Să te scoli la oră fixă, să dedici zi de zi un anumit timp unor activităţi ca meditaţia, lectura, muzica, plimbarea, să nu-ţi permiţi sau să iţi permiţi doar în anumite limite activităţi evazive ca lectura unor romane poliţiste, să nu mănânci prea mult, să nu bei prea mult, sunt câteva dintre regulile evidente şi rudimentare.

Este esenţial totuşi ca disciplina să nu fie practicată ca o regulă impusă din exterior, ci să devină expresia propriei tale voinţe, să fie resimţită ca o plăcere, iar cu timpul să te obişnuieşti cu un anumit tip de comportament care să-ţi lipsească dacă nu-l mai urmezi. Unul din aspectele nefericite ale concepţiei noastre occidentale despre disciplină este că practicarea sa este considerată chinuitoare: dacă nu ar fi chinuitoare, nu ar putea fi considerată “bună”.

Orientul a recunoscut de multă vreme că tot ceea ce este bun pentru om - pentru trupul şi pentru sufletul lui - trebuie să fie totodată plăcut, chiar dacă la început trebuie învinsă o oarecare rezistenţă. Concentrarea este cu mult mai greu de practicat în cultura noastră, în care pare că totul acţionează împotriva capacităţii de concentrare.

Cel mai important pas în deprinderea concentrării este să înveţi să stai singur cu tine însuţi, fără să citeşti, fără să asculţi radio, fără să fumezi sau să bei. Într-adevăr, să fii în stare să te concentrezi înseamnă să fii în stare să fii singur cu tine însuţi, iar capacitatea aceasta este tocmai o condiţie a capacităţii de a iubi. Dacă sunt ataşat unei alte persoane pentru că nu pot sta singur pe picioarele mele, această persoană îmi salvează poate viaţa, dar relaţia cu ea nu este o relaţie de iubire. În mod paradoxal, capacitatea de a fi singur este condiţia capacităţii de a iubi.

Oricine încearcă să fie singur cu sine însuşi va descoperi cât de dificil este să o faci. Va începe prin a se simţi neliniştit, agitat, sau îl va cuprinde chiar o considerabilă anxietate. Va fi tentat să îşi explice raţional lipsa de disponibilitate pentru a continua exerciţiul acesta, spunându-şi că nu are nici un rost, că este o prostie, că îi răpeşte prea mult timp etc. Va constata, de asemenea, că îi vin în minte tot felul de gânduri care îl iau în posesie. Se va surprinde gândindu-se la planurile pentru restul zilei sau la dificultăţile legate de vreun lucru pe care îl are de facut sau se va gândi unde să meargă seara sau tot felul de alte lucruri care îi vor invada mintea şi nu-i vor permite să şi-o golească.

Ar putea fi util să facă nişte exerciţii foarte simple ca, de pildă, să stea într-o poziţie relaxată (nici trândavă, nici rigidă), să-şi închidă ochii şi să vadă un ecran alb în faţa ochilor, să înlăture toate imaginile şi gândurile ce intervin, apoi să-şi urmărească respiraţia; nu să se gândească la ea, nici să o forţeze, ci să o urmărească doar, şi astfel să o simtă, apoi să îşi simtă eul.

Eul = eu însumi, centru al puterilor mele, acela ce creează propria mea lume. Ar fi bine de făcut un asemenea exerciţiu de concentrare în fiecare dimineaţă, timp de cel puţin douăzeci de minute (dacă se poate, mai mult) şi în fiecare seară înainte de culcare."

Erich Fromm
„Arta de a iubi”

Mar 21, 2011

Super-articulaţii. Pavel Ţaţulin

Acest specialist în educaţia fizică, maestru al sportului şi fost ofiţer în Armata Roşie, este, după opinia mea, autoritatea cea mai de luat în seamă în domeniul antrenamentului pentru forţă funcţională (ca pentru militari, spre deosebire de forţa culturistului, de exemplu, care nu foloseşte în multe situaţii ale vieţii) şi flexibilitate.

Dintre programele sale, acesta, privitor la articulaţii, consider că este fundamental. Nu toate, ci numai câteva, poate două, poate trei exerciţii dintre cele prezentate aici de Pavel, pot cu adevărat să îmbunătăţească starea de bine, sănătatea, tonusul şi, eventual, să reducă disconfortul fizic produs de activităţile şi inactivităţile noastre zilnice.

 

Cel mai bogat

Sunt cel mai bogat din bogaţii în viaţă
Şi viaţa, zâmbind, tot mai mult îmi împarte,
A mea este lumea şi lumea mă-nvaţă
Că nu pot pleca nicăieri mai departe.

Sisifi ale propriilor inimi ne suntem
Comorile noastre-s mai mult decât noi,
La umbra ce-o-ntind devenim amănunte
Şi-un munte vedem într-un biet muşuroi.

Sunt cel mai bogat din bogaţii în viaţă
Şi nu pot pleca nicăieri mai departe,
Ce greu îmi e sufletul azi dimineaţă...
Apucă Tu, Doamne, de cealaltă parte!


Mar 20, 2011

O casă din vis

Face parte dintre obiectivele mele mari, actualizate la fiecare deceniu. Este vorba despre o casă de piatră dintr-o localitate  cu tradiţie, dintr-o zonă fără iarnă, pe o străduţă în cel mai bun caz pietruită, cu felinar şi/sau flori. În trei cuvinte: vechi, cald, civilizat. Cam astea sunt elementele de bază, iată şi câteva imagini ca de exemplu:



Caragiale. Matei Caragiale!

Un fragment excepţional din "Craii":

"Se deschise vorba despre Curtea-Veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească în urâţenia ei, de decor ticăloşiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sânge ţigănesc.

Îl întrebai dacă nu în nestatornicia domnilor şi în teama de năvăliri trebuie căutată pricina că nu s-a durat şi la noi măreţ şi trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voievozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moşii curţi bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al nostru care n-a dat civilizaţiei nimic. Îi căşună apoi pe Brâncoveanu şi, smulgându-i cuca domnească, scufa de prinţ al sfintei-împărăţii, cununa de comite maghiar şi lanţul sfântului Andrei al Rusiei, în câteva trăsuri ni-l zugrăvi ca pe un bulibaşă mehenghi, vânzător şi slugarnic - un suflet de rob. Că se molipsise şi dânsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi ce au bântuit la puternicii timpului său era adevărat, dar de la nenorocitul acesta atât de bogat şi care a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi ce-a rămas? Ce lasă după el: stâlpii de la Hurez, pridvorul de la Mogoşoaia, Potlogii, ce?... - şi cu asemenea marda opăcită şi pocăltită îndrăznim să ne mai lăudăm? Ar trebui să se isprăvească odată pentru totdeauna cu istoriile astea că e mai mare ruşinea!

Ieşirea aceasta nu ne surprinse. Paşadia, privind şi judecând cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverşunarea până la a fi de rea-credinţă. Ura ce mocnea într-însul neadormită, se învolta şi se învolbura atunci vajnică, uriaşă, încingându-l ca un jăratic, avântându-l ca un talaz. Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acel trecut, vedeniei căruia pana mea datora o minunată tâmplă de icoane ce migălisem în tinereţe cu o osârdie aproape cucernică. Nu fu nici nevoie deoarece Paşadia, singur, reveni întrucâtva asupra severei sale păreri.
- E ciudat totuşi, mărturisi el, deşi ca artă le găsesc mai prejos chiar decât amintirea lor istorică, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În faţa celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mişcat, mişcat adânc.
- Eu unul te înţeleg, îi zise Pirgu, pentru că şi dumneata eşti o ruină, o ruină venerabilă, nu însă din cele bine păstrate."

  


Mar 16, 2011

Corectitudinea politică

Avertisment: în conformitate cu normele corectitudinii politice, atragem atenţia că textul care urmează conţine cuvântul "căcat", care ar putea fi considerat ofensator de către unele persoane.

O frumoasă legendă urbană spune că, în SUA (unii spun Australia, alţii UK), se organizează o competiţie pentru cele mai adecvate definiţii ale unor termeni contemporani. Pentru competiţia din 2010, termenul de definit a fost “corectitudinea politică”.

Câştigătorul a dat următoarea definiţie: “Corectitudinea politică este o doctrină, cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care susţine aserţiunea că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.”

Notez faptul că minunatul concept nu are legătură cu politica, ci cu aşa-numitele politici. Este vorba despre o serie de interdicţii, legale sau cutumiare, menite să protejeze regulile de bună convieţuire în societate. Astfel, corectitudinea politică impune neproliferarea de atitudini, mesaje sau gesturi care pot insulta anumiţi oameni din pricina ocupaţiei lor, a sexului sau orientării sexuale, naţionalităţii, rasei, culturii, credinţelor religioase, dizabilităţilor ori vârstei, în general a apartenenţei la o minoritate.

Un bun exemplu la zi este cazul lui Csibi Barna, care a găsit de cuviinţă să-l "spânzure" pe Avram Iancu. Gestul său nu este politic incorect, după opinia mea, pentru că el nu a jignit o minoritate, ci însăşi naţiunea care îl îngăduie, prin profanarea imaginii şi memoriei unui geniu şi erou al acesteia. Gestul său este o infracţiune. Corectitudinea politică este atitudinea celor care se feresc să atragă atenţia asupra caracterului de crimă al actelor acestui minoritar, tocmai din cauză că este un minoritar. E adevărat că, în acest domeniu, legea este vagă. Dar opinia publică? Apărat cumva de handicapul naţionalităţii, idiotul, în public, nu mai poate fi numit idiot, scursura nu mai poate fi numită scursură, criminalul nu mai poate fi extirpat din organismul social, dintre oamenii care sunt capabili să convieţuiască firesc.

Acesta este paradoxul corectitudinii politice, că trebuie să-l vorbeşti pe mizerabil în termeni avocăţeşti, de ca şi cum căcatul ar avea vreun capăt pur.

O singură frază

O singură frază ar trebui să-mi fie de ajuns pentru a-ţi spune ce sentiment port faţă de această inexpugnabilă distanţă dintre noi pe care o număr câteodată în kilometri, alteori în zile, uneori într-un număr nesfârşit de traverse de cale ferată, montate parcă anume pentru a zgâria inimile călătorilor spre idealuri neştiute, dar care se poate măsura şi în respiraţii, aşa cum se măsoară, dealtfel, vieţile noastre lăsate pe pământ să zvâcnească în şipotele, foşnetele, umbrele şi luminile, sugrumările şi strigătele lumii acesteia, căreia nu noi îi construim principiile arhitecturale, ci mereu şi mereu altcineva, de ca şi cum nu ar fi cazul să ne responsabilizăm în nici un fel, de ca şi cum fascicolul nostru de însuşiri permanente, specificaţiile noastre eidetice, ar fi date dintru început, în contradicţie cu principala şi cea dintâi responsabilitate pe care o avem, aceea de a respira, pur și simplu, de a ne respira unul pe celălalt, ca frunzele, ca apele, ca munţii uriaşi şi fără de timp, ca timpul subţire şi fără de sentimente, ca dragostea uimitoare şi imprecisă fără de glasul care doreşte mereu să te poarte şi să te descrie în cele mai fine şi infinitezimale detalii ale alcătuirii trupului, aurei, inimii şi gândurilor tale în care mi-aş dori, cel mai adesea, să mă aflu şi eu, singuratic şi îndepărtat, cu mintea răscolind după tainele naturii şi oamenilor, cu sufletul tânjind după o pace pe care probabil nu voi găsi-o niciodată în freamătul zilelor fără conţinut în care te zăresc, paradoxal, printre imaginile, sunetele, parfumurile şi atingerile fantomatice ale prezentului acestuia neîndurător care ne conţine, în vreme ce emoţiile noastre reflectă pe ecranul holografic al imaginaţiei momente din trecut şi din viitor, cele ce au fost şi cele ce ar fi putut să fie, acele clipe fantastice pe care le facem să existe mai mult decât le-a fost lor dat să existe şi care acum, cu îndrăzneala divină a miracolelor, îmi prefac realitatea în vis şi visul în dorinţă, pe măsură ce mă cufund mai adânc în iluzia că acum am putea fi totuşi alături şi te-aş putea simţi în braţele mele încolăcite în poziția în care ar putea cânta la o vioară de eter, şi te-aş putea îmbrăca în sărutări, ca într-un sari cu sute de straturi ușoare ca aerul proaspăt al dimineţilor de vară, ţi-aş putea gusta respiraţia mustind de dorinţă, în timp ce tinereţea pe care încă o purtăm în noi ar surâde complice deasupra dragostei noastre, ca fantoma unui luceafăr pe care un poet vechi l-a imaginat în ultimele momente ale lucidității sale, întrezărind, parcă, peste timp, ce distanță va veni să se despartă și ce simțim în privința ei.

Dar nu-mi ajunge o singură frază. Mă pot, astfel, opri la un singur cuvânt, o picătură de vorbire pentru un ocean întreg de... dor.

Ceva rar

Foarte interesant cum lucrurile capătă valoare în funcţie de cum se găsesc de uşor. Sunt absolut convins că băştinaşii „păcăliţi” de Columb (care le-a dat cioburi de sticlă pe aur curat) s-au lăudat şi ei cu păcăleala pe care le-au tras-o feţelor palide.

În Grecia antică, cei înstăriţi purtau haine de postav, iar săracii - din piele. Un coleg de-al meu, înnebunit după banane din vremea în care nu se găseau, s-a „vindecat” atunci când le-a avut la discreţie: şi-a cumpărat 20 de kg. Şi nu i-a mai fost poftă de ele.


Tot în perioada în care nu se găseau nici de unele, să fi fost prin 1987 sau 88, colegul meu Adi aka Gogo aka Colega îmi povestea această chestie, pe care nu pot s-o uit: „Am văzut într-un film, zice, de la americani, s-a dus unul să-şi cumpere mere. Bine, că la ei nu e aprozar ca la noi şi nici coadă. E o mare tarabă cu toate fructele, inclusiv banane şi portocale şi altele pe care nici nu le ştii. Şi câte mere crezi că şi-a luat? Două. Nu două kile, două mere. Păi la ăia dacă te duci ca la noi şi le ceri 10 kile de mere spun că ai venit de la foame. Şi deci cere două mere şi vânzătorul i le dă într-o punguţă uite atâta de mică, exact cât să-i intre alea, cu mâner şi cu inscripţie pe ea. La noi toate pungile sunt astea de 1 leu, mari ca la neamul prost. Am murit când am văzut punguţa aia. Şi tipul, după ce a mâncat merele, a aruncat-o. Să am eu o punguţă atât de mică... păi aruncam merele şi păstram punguţa!” 

Valoarea (economică): accesul la rarităţi!
Cu cât înaintez în vârstă, timpul e mai valoros.

Mar 14, 2011

Panică de cutremur

Au început mass-media cu schemele anticutremur, din cauză că lumea e conectată la ştirile despre Japonia. Într-adevăr, există o regulă a presei referitoare la proximitatea evenimentelor. Cu cât e mai apropiat, în timp şi spaţiu, cu atât un eveniment e mai interesant.

Prin urmare, hai să facem cutremurul japonez mai interesant, vorbind despre un posibil cutremur de 8 grade în România. Mie mi s-ar părea mai interesant să vedem ce facem cu productivitatea. Are cineva idee care este diferenţa de dezvoltare economică dintre noi şi japonezi? În vreme ce noi avem un PIB pe locuitor în jur de 8.500 de dolari pe an, japonezii au în jur de 40.000 de dolari pe an. La banii ăştia, e mai relaxată orice discuţie.

Mar 11, 2011

De ce vorbim

Am aflat recent, dintr-o prezentare a unui specialist în domeniul comunicării, că bărbaţii şi femeile folosesc limbajul nu doar diferit, ci în scopuri diferite. E neapărat de ştiut aşa ceva, zic eu, pentru a putea înţelege şi adapta mesaje vorbite.

Foarte pe scurt: bărbaţii vorbesc pentru a transmite informaţii, femeile pentru a răsplăti sau pedepsi. În alţi termeni, interacţiune cognitivă vs. interacţiune emoţională.

Ce urmează de aici? Toate problemele. El nu înţelege de ce ea i s-ar adresa, dacă nu pentru o serie de informaţii sau solicitări de informaţii. Ea nu înţelege de ce el nu ascultă nimic din ce ea îi spune. El nu înţelege de ce ea, când se supără, nu mai vorbeşte cu el, deşi abia atunci limbajul este cu adevărat relevant pentru rezolvarea situaţiei. Ea nu înţelege de ce el pare să ascundă ceea ce simte cu adevărat şi aşa mai departe.

Sună cunoscut ?

Mar 10, 2011

Întrebări grele

Acum un an, băiatul meu mă întreba dacă la învierea morţilor, în "veacul ce va să vie", cei care au murit bătrâni vor fi bătrâni şi cei tineri, tineri, ori se va stabili o vârstă pentru toţi. L-am întrebat şi eu pe tatăl meu, care l-a întrebat şi el pe tatăl lui. În cele din urmă am ajuns la concluzia că întrebarea nu e bună.

Alta acum: m-a întrebat cu cine s-a însurat Cain pentru a face copii mai departe. Am luat-o metodic. După ce Adam şi cu femeia lui au fost izgoniţi din Grădina Edenului, Adam a numit-o pe femeie Eva (viaţă), din pricină că ea este mama tuturor celor ce au urmat. Apoi, i-au făcut pe Cain şi Abel. După moartea acestuia din urmă, Cain a cunoscut pe femeia sa. Pur şi simplu. Din paragraful invocat anterior (Facerea 3, 20), reiese că, în cel mai bun caz, era sora lui. De zic cel mai bun caz? Pentru că eu cred că, în vremurile vechi, femeia nu era, de fapt, considerată om. De aceea nu se consemnează nici în paragrafele şi capitolele următoare naşterea vreunei persoane de sex feminin. Cain îl naşte pe Enoh, care îl naşte pe Irad şi urmează Maleleil, Matusal, Lameh. Acesta din urmă şi-a luat două femei. De unde le-a luat? Probabil de unde a luat-o şi Cain. Umblau prin lume, printre oameni.

Nu vreau să intru în mai multe detalii. Ceva mai la vale se face totuşi distincţia dintre oameni şi fiii lui Dumnezeu şi se vorbeşte de femeile oamenilor pe care fiii respectivi le-au considerat bune de neveste, de ca şi cum ar fi fost din altă specie sau aşa ceva. Mai cred că vechiul şi nobilul text a suferit, în timp, mari mutaţii, intervenţii, deformări, de bună seamă că au existat pasaje pierdute. Ceea ce contează este că întrebarea a pornit de la un copil nedumerit care, cu mintea inocentă, nu poate accepta inacceptabilul. Sunt convins că se face o greşeală imensă din predarea unor chestiuni teologice pe post de adevăruri istorico-biologice. În acest fel, se atentează şi la credinţă şi la raţiune, simultan.

Plecară cărţile din casă


Romulus Vulpescu a fost nevoit să-şi vândă din cărţi. 


Ştiu cum e să trebuiască să-ţi vinzi din cărţi, cât e de dureroasă şi de ameţitoare despărţirea de aceste obiecte vii. Nu mi-am imaginat însă niciodată cum ar fi pentru un cărturar aceeaşi situaţie.

I-am cunoscut pe soţii Vulpescu, la ei acasă. O casă a cărţilor din toate punctele de vedere. Pentru aceşti oameni excepţionali, cărţile nu sunt prieteni doar în sensul de a petrece multă vreme plăcută în compania lor, ci şi în acela că poartă gândurile confraţilor scriitori. Mai mult, ele sunt materializarea întregii lor îndeletniciri. Scopul lucrului. Chiar şi atunci când nu este vorba de cărţile scrise de ei, pot fi cele de care operele lor au tânjit să se apropie. Când din ele nu rămâne decât niţeluş praf, ce mai poate scriitorul să creadă despre propria menire? În loc să dispere, poetul îşi intuieşte cea din urmă instanţă în copleşitoarele emoţii păstrate de praful care a rămas după plecarea cărţilor. Iată toată această dramă sub forma unui tulburător sonet al maestrului:

Plecară cărţile din casă 
pornind pe ultimul lor drum,
iar stinsul filelor parfum 
şir de-ncăperi golite lasă.

De raft, şi-o gioarsă de volum 
se-agaţă şi nu vrea să iasă;
absenţa cărţilor apasă 
ca un banal regret postum.

Confraţii ce-mi veghează visul 
sînt strămutaţi în empireu,
şi-acum constat la rîndul meu
cît de zadarnic mi-a fost scrisul.

Măcar sper, destrămat în moarte,
să mă prefac în colb de carte.

Romulus Vulpescu
martie 2011

Psihologie de înaltă clasă


EFIMIŢA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic şi eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul... (stând la gânduri şi iar îndoindu-se) Da' bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?
LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumeşti cu omul! Se-ntâmplă... (cu tonul unei teorii sigure) că fiincă de ce? o să mă-ntrebi... Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă.
EFIMIŢA: Comedie, soro! (minunându-se) Aşa o fi!
LEONIDA: Bunioară şi la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica... Hai să ne culcăm: noapte bună, Miţule.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea

 Ion Luca Caragiale

Mar 8, 2011

Din ce suntem făcuţi

Acum am aflat şi eu, mi-a spus Ana. Noi suntem făcuţi din apă, praf de stele şi dragoste.

Mi-a şi explicat de unde ştie. Mai întâi, zice, am văzut la "Corpul uman" că suntem până aici (la umeri) făcuţi din apă. Tu mi-ai spus că în noi se află praf de stele şi am auzit mulţi oameni care spun că oamenii se fac din dragoste. Clar!

Deci suntem apă, praf de stele şi dragoste. Ţin minte asta.

Mar 5, 2011

Goana după autentic - despre filmele din 2010

După opinia mea umilă, cel mai bun film din 2010 este Inception. Un film cu o poveste remarcabilă şi memorabilă, un film despre tainele minţii, făcut cu multă minte şi cu mijloace de performanţă. Oscarurile au răsplătit această performanţă, pe drept.

The King's Speech, The Fighter, The Social Network şi 127 Hours sunt filmele care au ieşit în evidenţă cel mai bine la Oscaruri şi le-am văzut şi am constatat că toate au în comun ceea ce aş numi goana după autentic. La fel cum în supermarket e o goană după bio-logic, în film e o goană după bio-grafic, după poveşti adevărate. 

The King's Speech se distinge între ele şi ce anume face diferenţa: exemplul de dezvoltare personală al unui semi-handicapat. Filmul ne arată tuturor că putem fi nişte idioţi şi totuşi să ne ridicăm la nivelul celor mai înalte aşteptări sociale, dacă avem motivaţia corectă şi ajutor profesionist. Aceasta e reţeta Forrest Gump. Filmul are o distribuţie de aur şi a câştigat competiţia autenticităţii la capitolul atmosferei.  

The Fighter se distinge, pentru mine personal, prin cel mai bun actor al lui 2010, care a fost Christian Bale. Este tot un exemplu de reuşită, dar cumva cu rolurile inversate: campionul este profesionistul şi cel care îl ajută este idiotul de frati-su, un rol minu-minu-minunat!

127 Hours e mai interesant ca ştire decât ca film, dacă ştii despre ce-i vorba nu prea mai merită să-l vezi. E cam la nivelul lui Hurt Locker, acea producţie mediocră care a fost premiată anul trecut. 

The Social Network nu se ridică la potenţialul subiectului, mi s-a părut slab ca film şi ar fi slab şi ca documentar. Am aflat din el două amănunte pe care nu le ştiam despre istoria Facebook şi atât. E posibil să-şi fi dorit succesul tot după reţeta Forrest Gump, arătând că Mark Zuckerberg nu este mai mult decât un norocos ordinar, niţel autist şi niţel plagiator. Nu prea ţine.

La toate acestea se adaugă Black Swan, care nu doar că nu mi-a plăcut: m-a oripilat. Nu l-aş recomanda decât unor tinere depresive şi fără perspective. Scena când îşi jupoaie pieliţa de la unghie până la jumătatea degetului este infinit mai dezgustătoare decât cea din 127 Hours când tipul îşi taie mâna. Cred că lebăda va cădea curând şi în audienţe, pentru că este o făcătură, un film umflat de reclamă, dar prost în esenţă, exact ca şi Eat, Pray, Love, care s-a dovedit, în cele din urmă, o ţeapă.  Totuşi, Black Swan păstrează demnitatea filmului clasic prin aceea că nu redă un caz real, ci este o muncă de creaţie. Slabă, dar creaţie.

Un film care mi s-a părut excepţional prin melanjul dintre istorie şi poveste este Robin Hood. Mi-a plăcut absolut totul la acest film şi, în topul meu personal, vine pe locul al doilea după Inception. Povestea este în primul rând splendidă, iar apoi urmează actorii, dialogurile, atmosfera medievală. Un film... de legendă.

Am aşteptări mari de la True Grit şi de la Toy Story 3, pe care le-am păstrat pour la bon bouche. La Alice in Wonderland nu am de gând să mă uit.

Care este cel mai bun

Update: Am văzut şi True Grit. Nu m-a înşelat simţul cultural: este un film excelent. Pe ce pune mâna Spielberg iese bine.

Am văzut The King’s Speech, cel mai premiat film la ultimele Oscaruri. Dacă îmi pun încrederea în criticii de film şi îmi doresc să-l văd pe următorul film ca valoare din 2010, care ar fi acela oare? Cred că este remake-ul True Grit, care nu a luat niciun Oscar. De ce? Răspunsul are legătură cu mitologia şi cu sportul.

A existat în Antichitate un erou care, spre deosebire de concurenţii olimpici specilizaţi pe o singură probă, era priceput şi la săritura în lungime, şi la aruncarea suliţei şi a discului, la alergare, la luptă, dar la niciuna dintre acestea nu era cel mai bun. Numele lui era Peleu şi, pentru el, prietenul său Iason, liderul argonauţilor, se spune că a inventat o probă specială care să cuprindă toate cele cinci discipline: pentatlonul.

True Grit, Jeff BridgesTrue Grit, în analogie, deşi nu a câştigat la nicio categorie, a fost filmul cu cele mai multe nominalizări. Este o matematică a campionatului, s-ar putea spune, care decide că nu meciurile directe sunt decisive, ci performanţa de ansmblu. Aplicată la Oscaruri, această matematică ar ţine cont de nominalizări, iar când există un film care se detaşează clar la acest capitol trebuie lut în seamă, chiar dacă întâmplarea face să nu fi câştigat niciun premiu.

Peleu n-a fost doar un erou şi un super sportiv, a fost şi tatăl lui Achile şi soţul zeiţei Thetis. La nunta lor s-a întâmplat acel incident memorabil, cu mărul zeiţei Eris, Discordia, care a născut, practic, toată intriga Iliadei. Şi uite ce m-am gândit: poate că aşa este cu fiecare dintre noi. Poate că nu trebuie să fim neapărat cei mai buni din lume, ci e destul, probabil, să fim rezonabil de buni la toate capitolele vieţii noastre.

Mar 3, 2011

Responsabilitate la superlativ

Iată un dialog excepţional, din Henri Barbusse. Responsabilul se dovedeşte extrem de responsabil, iar noi suntem nişte mici copii, care habar nu au cum se discută marile responsabilităţi şi cum se face politica de anvergură.

STALIN: Cum staţi cu semănatul? 
RESPONSABILUL: Cu semănatul, tov. Stalin, am făcut mobilizarea. 
STALIN: Da, şi? 
RESPONSABILUL: Am pus problema energic! 
STALIN: Bun, şi? 
RESPONSABILUL: Se preconizează o schimbare favorabilă, tov. Stalin, în curînd se va produce o schimbare favorabilă! 
STALIN: Adică? 
RESPONSABILUL: Se lucrează cu abnegaţie la ample proiecte de ameliorare! 
STALIN: Bine, bine, dar pîn-la urmă, care este stadiul semănăturilor la voi? 
RESPONSABILUL: Cu semănatul, deocamdată, nu am realizat nimic, tov. Stalin"

Mar 2, 2011

O veche şi frumoasă legendă

Un om îşi repriveşte viaţa, pe care o vede sub forma unor urme pe nisip.

Alături de urmele paşilor săi, el vede şi urma paşilor lui Dumnezeu. Dar iată că pe o bucată de drum e doar un singur rînd de urme.

Omul întreabă:
-De ce, Doamne, tocmai aici, cînd mi-a fost greu, m-ai lăsat singur, căci văd numai un rînd de paşi?
-E numai un rînd de urme, fiule, pentru că acolo te-am dus Eu pe braţe!

Bărbaţii...

De ce oare noi, bărbaţii, rezistăm la durerea provocată de lovitura de pumn, dar nu rezistăm la un fleac de injecţie? De ce nu ne e frică de război, dar ne e frică de dentist? Oare am prefera să ni se scoată măselele cu bâta? (Întreb de măsele, pentru că de puncte negre nici nu poate fi vorba. Bleax!)

Ce vor bărbaţii: bărbaţilor le place să fie cum sunt. Dar cum sunt? Răspuns: aşa cum sunt! E bine aşa! Adică în niciun caz altfel!

Şi să nu li se pomenească de latura lor feminină şi cu cine a inventat teoria asta mirobolantă.

Şi încă ceva: chestia cu abdomenul plat, cu pătrăţele, nu e deloc masculină!

PS, la actualitatea zilei: Cazul Moni dovedeşte că poţi să faci din rahat bici, iar cazul reciproc, Iri, dovedeşte că se poate şi invers.
There was an error in this gadget