Sep 26, 2012

Darśana. De la Cuza la Cuza

Peste câteva zeci de ani de-acum încolo, copiii mei ar putea avea nepoţi. Nepoţilor le vor spune poveşti, cum obişnuiesc cei mai mulţi dintre bunici. Dacă aşa vor sta lucrurile, şi sper din toată inima aşa să fie, le vor putea spune şi o poveste adevărată despre ceea ce hinduşii numesc, cu un cuvânt antic de origine sanscrită, darśana - viziune.

Este vorba, în fond, despre vedere, dar nu orice fel de vedere. Este vederea însoţită de sentimentul miraculosului, al sacrului, ca atunci când priveşti un templu, reprezentarea unei zeităţi sau chipul unei persoane venerate. Trenurile arhipline cu indienii care nu doreau decât să-l privească pe Mahatma Gandhi se explică prin această credinţă că, privind în ochii cuiva, captezi o parte din sufletul său.

Astfel, bunici fiind la rândul lor, prichindeii mei vor putea să-şi amintească şi să le povestească nepoţilor lor că l-au cunoscut şi au discutat şi s-au jucat cu străbunicul lor. Lucru rar. Darśana! Au fost la el acasă şi au stat de vorbă. Au fost la plimbare împreună. S-au uitat în ochii lui! 

Mai departe, se întâmplă că acest minunat străbunic, în considerabila perioadă dintre 1963 şi 1982, a condus o revistă de prestigiu, în care se găsea multă literatură de calitate şi la care au colaborat aproape toate numele importante ale vieţii culturale şi, în special, publicistice româneşti din acea vreme. Printre aceştia s-a aflat, în ultimii ani ai vieţii sale îndelungate, Tudor Arghezi.

Şi iată deci că străbunicul acestor viitori bunici povestitori de vechi întâmplări a avut ocazia să discute cu Arghezi. Darśana! A fost la el acasă, la Mărţişor, şi au stat de vorbă. S-a uitat în ochii lui! Erau anii 1965-1966. Lucru rar şi cât se poate de important, nu numai din pricină că Tudor Arghezi este unul dintre geniile de prim calibru ale culturii române, ci şi pentru că marele oltean, după origine, a fost, de fapt, născut şi crescut în Bucureşti. Clasele primare le-a urmat la şcoala “Petrache Poenaru”. 

Ei bine, în acel timp, trebuia să fie anul 1888, poetul povestea că, trecând în plimbare pe bătrânul Pod al Mogoşoaiei, care de numai zece ani, de la intrarea triumfătoare în Capitală a Armatei după Războiul de independenţă fusese rebotezat Calea Victoriei, l-a văzut pe Eminescu!

Aflat la capătul unei vieţi atât de scurte şi intense, bolnav, Eminescu se ocupa în acea vreme, printre altele, de gramatica limbii sanscrite: darśana! Şi Arghezi l-a privit în ochi. Poate că, într-un fel ciudat, în universul incredibil din privirea celui mai mare poet român, se ridica, în acele timpuri, şi amintirea întâlnirii cu cel mai mare domnitor român. 

Tot ce se poate, pentru că, în seara de Anul Nou care urma să aducă anul 1870, fiind student la Viena, împreună cu alţi colegi români, Mihai Eminescu i-a trecut pragul lui Alexandru Ioan Cuza, care se afla în exil de trei ani, după abdicarea din 1866, şi locuia în Döbling, districtul 19 al capitalei austriece. Ce moment astral! Darśana! Eminescu a stat de vorbă cu el. L-a colindat. Au stat de vorbă. S-a uitat în ochii lui...

PS Cândva în timpul anului său de suferinţă, pe spatele unui bilet de loterie, Bunicul a însemnat acest gând:

"Pe scândurica mea... nici nu ştiu ce s-a întâmplat, nici nu cred că are importanţă. Mijlocul mi-e înţepenit, orice mişcare îmi pricinuieşte zvâcnete usturătoare, fulgerări de durere. Nu pot să fac nimic. Sunt un leş condamnat să aibă un strop de vitregă luciditate. O, câte aveam de făcut! Ce rost mai are? Nu spulberă moartea fumul trufiei, nu risipeşte ea inexorabil orgoliile gloriei? Ce rămâne după noi e (mai) important nu pentru noi, ci pentru cei de după noi, ştiu ei ce trebuie să găsească şi cum să găsească, [...] când vor reuşi să găsească".

Grigore Cuza (1930 - 2012). Ultima fotografie.

There was an error in this gadget