Mar 16, 2011

O singură frază

O singură frază ar trebui să-mi fie de ajuns pentru a-ţi spune ce sentiment port faţă de această inexpugnabilă distanţă dintre noi pe care o număr câteodată în kilometri, alteori în zile, uneori într-un număr nesfârşit de traverse de cale ferată, montate parcă anume pentru a zgâria inimile călătorilor spre idealuri neştiute, dar care se poate măsura şi în respiraţii, aşa cum se măsoară, dealtfel, vieţile noastre lăsate pe pământ să zvâcnească în şipotele, foşnetele, umbrele şi luminile, sugrumările şi strigătele lumii acesteia, căreia nu noi îi construim principiile arhitecturale, ci mereu şi mereu altcineva, de ca şi cum nu ar fi cazul să ne responsabilizăm în nici un fel, de ca şi cum fascicolul nostru de însuşiri permanente, specificaţiile noastre eidetice, ar fi date dintru început, în contradicţie cu principala şi cea dintâi responsabilitate pe care o avem, aceea de a respira, pur și simplu, de a ne respira unul pe celălalt, ca frunzele, ca apele, ca munţii uriaşi şi fără de timp, ca timpul subţire şi fără de sentimente, ca dragostea uimitoare şi imprecisă fără de glasul care doreşte mereu să te poarte şi să te descrie în cele mai fine şi infinitezimale detalii ale alcătuirii trupului, aurei, inimii şi gândurilor tale în care mi-aş dori, cel mai adesea, să mă aflu şi eu, singuratic şi îndepărtat, cu mintea răscolind după tainele naturii şi oamenilor, cu sufletul tânjind după o pace pe care probabil nu voi găsi-o niciodată în freamătul zilelor fără conţinut în care te zăresc, paradoxal, printre imaginile, sunetele, parfumurile şi atingerile fantomatice ale prezentului acestuia neîndurător care ne conţine, în vreme ce emoţiile noastre reflectă pe ecranul holografic al imaginaţiei momente din trecut şi din viitor, cele ce au fost şi cele ce ar fi putut să fie, acele clipe fantastice pe care le facem să existe mai mult decât le-a fost lor dat să existe şi care acum, cu îndrăzneala divină a miracolelor, îmi prefac realitatea în vis şi visul în dorinţă, pe măsură ce mă cufund mai adânc în iluzia că acum am putea fi totuşi alături şi te-aş putea simţi în braţele mele încolăcite în poziția în care ar putea cânta la o vioară de eter, şi te-aş putea îmbrăca în sărutări, ca într-un sari cu sute de straturi ușoare ca aerul proaspăt al dimineţilor de vară, ţi-aş putea gusta respiraţia mustind de dorinţă, în timp ce tinereţea pe care încă o purtăm în noi ar surâde complice deasupra dragostei noastre, ca fantoma unui luceafăr pe care un poet vechi l-a imaginat în ultimele momente ale lucidității sale, întrezărind, parcă, peste timp, ce distanță va veni să se despartă și ce simțim în privința ei.

Dar nu-mi ajunge o singură frază. Mă pot, astfel, opri la un singur cuvânt, o picătură de vorbire pentru un ocean întreg de... dor.

There was an error in this gadget