Jun 9, 2014

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.

Instrumentul cunoaşterii este aşadar un filtru prin care noi privim lumea. Acest filtru are două „cadrane”: sensibilitatea şi intelectul. Cadranele nu sunt nişte chestii transcendente (asupra cărora nu putem avea nicio experienţă), ci sunt transcendentale (sunt condiţiile oricărei experienţe).

Condiţiile sensibilităţii sunt spaţiul şi timpul. Noi nu putem cunoaşte ceva fără spaţiu şi timp.  Dacă în afara spaţiului şi timpului este ceva, acel ceva (lucrul în sine) ne rămâne pe veci străin. Condiţiile intelectului, pe de altă parte, sunt categoriile. Din punctul de vedere intelectual, toate fenomenele se definesc din perspectiva cantităţii, calităţii, relaţiei şi modalităţii.

Cu totul, sunt 12 categorii, fiecare grupă menţionată conţinând 3 categorii anume. Nu e foarte greu de priceput toată această încurcătură. Avem însă o alegorie care o face şi mai clară. S-o notăm ca fiind alegoria păianjenului, ceea ce înseamnă că asemănăm omul cu un păianjen în felul următor: arahnida stă pe o pânză cu 12 fire (categoriile) şi are 12 picioruşe, fiecare pe un fir. Când o insectă atinge pânza, simte vibraţia şi pleacă direct spre ea s-o înhaţe. Păianjenul vom spune că nu are niciun simţ în afara picioruşelor lui. Insecta care atinge plasa e un fenomen (din grecescul phaenomenon, însemnând ceea ce apare, ce se dezvăluie sau iese la iveală). Înainte de a atinge plasa, asemeni tuturor celor ce nu o ating, este un lucru-în-sine, despre care păianjenul nu poate şti nimic. Ca să se descurce cu insecta, după ce a sesizat-o, păianjenul se orientează în spaţiu şi timp. Ştie bunăoară că vibraţia s-a produs acum, spre stânga.

Ceea ce e mai interesant, este că păianjenul nu ştie despre insectă că e insectă: ştie doar că e mâncare. Ştie doar că e ceva care i-a mişcat firele. Păianjenul, ca şi omul, are doar o cunoaştere formală a lucrurilor.

Lucrurile au formă şi conţinut. Forma lor este răspunsul la întrebarea „cum?” şi se răspunde aşa: e unu sau multiplu, există sau nu există, e limitat sau infinit, e necesar sau contingent, e cauză sau efect..., mă rog, toate categoriile, luate în parte. Forma lucrurilor o putem aşadar cunoaşte a priori, cu ajutorul acestor categorii cu care intelectul nostru e înzestrat din fabricaţie. Conţinutul lucrurilor este răspunsul la întrebarea ce? Şi se răspunde: lucrul în sine. Conţinutul nu-l putem cunoaşte.

Omul în centrul lumii, Kant în al filozofării

La fel cum Copernic a răsturnat viziunea din astronomie spunând că Soarele e în centrul lumii, Kant a răsturnat viziunea din filozofie, spunând că omul, cu mintea lui, e în centrul lumii. Ideea lui era că, între subiect (eul) şi obiect (lumea), mai e ceva: transcendentalul sau condiţiile cunoaşterii.

Transcendentalul este tot obiect şi îl putem deci cunoaşte. Aşa se explică posibilitatea judecăţilor sintetice a priori! Putem desface carcasa de la maşinăria de gândit şi să aflăm lucruri noi despre propriul angrenaj cognitiv.

Datorită faptului că Immanuel Kant a fost un idealist, dar nu unul ca Platon, teoretizând un transcendent, ci un transcendental, filozofiei sale i s-a spus şi „idealism transcendental”. Pentru că toate lucrurile despre care noi putem vorbi sunt pasibile de o cercetare raţională, adică de o critică, filozofiei titanului de la Konigsberg i s-a mai spus „criticism”.

Morala

Pentru că omul cu mintea lui se află în centru lumii, legea morală este dictată tot de minte. În principiu, trebuie acceptat că omul este întotdeauna scop, niciodată miloc. Totul pentru om! 

Legea morală, conformă cu raţiunea, are următorul imperativ categoric: fiecare lucru pe care îl faci trebuie să se conformeze unui principiu (de ce faci ceea ce faci) pe care tu crezi că l-ai vrea şi că ar putea să devină o lege universală. Este aproape ca şi cum te-ai întreba: ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face ca mine? Şi dacă tu crezi că că se poate ca toţi să procedeze aşa şi ţi-ai dori asta, abia atunci fapta e conformă cu legea morală. 
There was an error in this gadget