May 30, 2011

Ulei pe pânză

Îmi plac culorile acestui artist: Marilena Murariu. Îmi plac şi temele sale, incluzând Elenele, prezentate necuviincios în continuarea acestei postări şi pentru care recomand vizualizarea pe tot ecranul, întrucât rezoluţia o permite. Superb!

May 26, 2011

Un atractor temporal straniu

Update: Sunt în întregime de acord cu ipotezele exprimate în acest articol. Concluzia, din nefericire, e falsă.

Pot ori să întârzii, ori să ajung prea devreme. Şcoala începe la ora 8 de dimineaţă. Dacă plec de-acasă între 7.00 şi 7.40, ajung cu Mircea la şcoală în intervalul dintre 8.10 şi 8.20. Asta arată că, undeva pe la jumătatea acestui interval de plecare, pe la 7.20 aşadar, e un vârf al mediei de trafic. Creşterea traficului într-un interval de 5-10 minute este suficient de mare pentru a mă întârzia 35-40 de minute. Dacă, în schimb, plec de-acasă înainte de ora 7, atunci ajung la şcoală în numai 15-20 de minute.

De-a lungul drumului dintre casa mea şi şcoală, s-au construit în ultimii 3 ani foarte multe locuinţe, fără a se lua nicio măsură pentru adaptarea la noile cerinţe de trafic. Astfel, graficul orar al transportului a făcut o „burtă” nepermis de mare.

Fireşte, cei care locuiesc, să spun aşa, în josul drumului, mai aproape de destinaţie, pleacă de acasă mai târziu şi astfel, din punctul de vedere al celui care vine de departe, o bună bucată de timp dispare pur şi simplu din graficul orar, acoperită fiind de această curbură a graficului timpului. Cu alte cuvinte, economia de timp dintr-un anume segment orar se compensează cu un plus de trafic „egal şi de sens opus”.

Atractorul temporal straniu este format aşadar din aceste două puncte orare de sosire, 7.15 (care înseamnă ca Mircea să aştepte trei sferturi de oră pe-afară) şi 8.15 (care înseamnă să întârzie), în jurul cărora se coagulează toţi timpii de sosire, indiferent la ce oră aş pleca.


PS1: "Atractor straniu" e un termen din fizică.

PS2: Noua mea Dacia Logan are 19 km. la bord, care includ drumul până acasă şi un tur inaugural al Domneştilor. E albă şi, mai ales, are cotieră! 

De pe vremuri adunate


Am febră mare şi halucinaţii
Şi visul meu e astăzi foarte trist
Şi versurile-nşir precum cârnaţii
În stilul cel mai suprarealist

Mi se năzare că-nfloreşte vâscul
Şi miezul iernii îmi pătrunde-n os,
O febră ca un fabulos crepuscul
Răstroarnă timpul meu de sus în jos

Aş stoarce luna ca pe o lămâie
Şi mi-aş turna din ziua ei pe gât
De raze bat pe cer soarele-n cuie
Şi cerul îl mototolesc urât

Visez la arbori ca la nişte linguri
Când aerul mănâncă CO2,
M-aşez şi eu la cina celor singuri
În zorii care se-mpletesc din ploi

Din febra mea doar umbra se alege
Că e vâscoasă ca un sloi de iarnă
Şi trec cu mintea dincolo de lege,
Acolo unde dorul se răstoarnă.

5 aprilie 2001

Îţi scriu de dragoste şi bine
Ţi-ador în cântec armonia
Mă-ntreb: din mine sau din tine
Îmi izvorăşte poezia?

Din amândoi deopotrivă
Şi totuşi tu nu ştii ce scriu
Sărutul tău în perspectivă
îmi face gândul străveziu

În zarea noastră optimistă
De noapte prefăcută-n zi
Nici gându-acesta nu există
Până când tu nu îl vei şti

Avem, iubind, acelaşi nume,
Ne-au botezat aceiaşi zei,
Suntem nişte idei de lume
Dar şi o lume de idei.

7 octombrie 1999

Coajă albă de jugastru
Vin să-ţi zic, iubita mea,
M-a lovit la epigastru
Ochiul tău de vânt albastru
Gingaş ca de catifea,
Al iubirii noastre castru.

Şi mă simt un fel de astru,
Un luceafăr sau o stea
Călare pe cal măiastru
Siderat ca un pilastru
Drept şi-nţepenit în şa
De argint şi alabastru.

Un sentimental cadastru
Îţi mai fac, iubita mea,
Ca în vreme de dezastru
Sunt sărac ca un sihastru
Însă vremea nu mi-e grea,
Nu am rublă sau piastru
Dar am ochil tău albastru,
Toată bogăţia mea –
Coajă albă de jugastru.

29 decembrie 1998


PS, astăzi, 26 mai 2011. Mi se pare distractivă acum această veche încercare de a pune laolaltă toate rimele lui albastru într-o singură poezie. Nu mă pot abţine de la un demers la fel de distractiv şi autoironic, de la distanţa maturităţii, fără ambiţii dar şi fără poezie: 

Frunză verde de-oleastru
Privind la cât eram de poetastru
pe vremea când priveam spre periastru
Şi-alunecam prin vers ca un sulastru
şerpuitor precum un comilastru
în mediu potrivit de salamastru,
Mai bine râd decât să pun emplastru
Pe versuri vechi, ca un contrapilastru
proptit cu spirit dur de criticastru
deştept ca orice acefalogastru
obişnuit s-apară des pe rastru,
şi dând un rotocol cu un balastru
să stăvilească rima cu zăgastru.

May 25, 2011

La expirarea inspiraţiei

Aveam 16 ani, eram în clasa a zecea, când am dat în biblioteca bunicului peste o „cărămidă de carte” scrisă de Petru Vintilă şi intitulată „Eminescu, roman cronologic”.  Înăuntru, viaţa poetului pe ore, pe minute. Şi m-am distrat eu atunci calculând data la care Eminescu avea exact aceeaşi vârstă cu mine. Am căutat data respectivă şi nu era consemnată, însă exact a doua zi, mâine pentru mine, cum ar fi venit, scria că Eminescu a compus poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, un adevărat imn pe care eu, la vremea respectivă, îl adoram ca sonoritate şi astăzi încă îl consider o culme a versului lozincard. Şi am fost cum nu se poate mai trist. Mi-am dat atunci seama cât sunt de înapoiat.

Aducându-mi aminte experienţa, încerc acum, fără a avea la îndemână cartea lui Petre Vintilă, să-mi dau seama cam pe unde era Eminescu la exact vârsta pe care o am eu acum. Era la Iaşi. Se întorsese din străinătate şi se îmbolnăvise. La vârsta mea de acum, Eminescu era terminat. În ziua când Eminescu avea precis vârsta mea din momentul când scriu aceste rânduri, lada lui cu manuscrise, care rămăsese la prietenii din Bucureşti, a fost mutată, spre mai bună păstrare, în casa lui Titu Maiorescu. În ea se conţinea întreaga operă a acestui tânăr, cea mai de preţ operă a unui roman de vreodată.

La 16 ani simţeam că nu am prea multă şansă de a face vreo ispravă pe lumea asta, dată fiind distanţa enormă, ca dezvoltare culturală, care simţeam că-mi lipseşte până la cota la care ar fi trebuit să fiu. Şi aveam tot drumul înainte! Acum sunt la vârsta la care m-aş mai putea compara cu o ladă de manuscrise. Între timp, n-am făcut nimic. Deja am expirat, va să zică. E un sfârşit… sau poate un început.   

May 24, 2011

Definiţia căldurii

Din pricină că numărul gradelor este invers proporţional cu cantitatea de textile, s-a ajuns la situaţia meteorologică în care numeroase femei demonstrează pe viu că reprezintă sexul frumos şi, în consecinţă, unii bărbaţii sunt siliţi să admită că reprezintă sexul tare.

Consideraţiuni administrative

Pare un text venit din viitor, dând seamă de vremurile pe care ţara noastră le străbate azi: „Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă. Banul «reprezentează» numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducând bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, vei ajunge să plăteşti o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce câştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce câştigă 2 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau în pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată.” Eminescu dixit! Bine că s-a ajuns la înţelegerea acestor lucruri la sfârşitul seolului al XIX-lea, ca să le uităm iarăşi la începutul secolului XXI. 

Tot Eminescu, mai departe (selecţiuni articolul "Ilustraţii administrative", apărut în "Timpul", în seria "Icoane vechi şi icoane nouă"): „Acuma, cumu-i omul, de se gândeşte mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor în tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-njgheabă Camera liberală.

Acum adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toţi din guvernul trecut, fie miniştri, fie funcţionari, a fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia lor.

De aceea, proces tuturora, iar funcţionarilor — destituire. Dacă unuia nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi daca are mai multă ştiinţă decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi [î]l reînfiinţezi când ţara e iar bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare.

May 20, 2011

Rugăciune de pace între părinţi

Cineva a căutat azi pe Google "rugăciune de pace între părinţi"! Ar putea fi un copil care, nemaiştiind ce să facă, din pricină că ai lui ori se ceartă, ori se lovesc, ori îl bat pe el, ori chiar vor să se despartă, a ajuns atât de disperat încât a vrut să apeleze la Dumnezeu. Dar, neştiind cum să-I ceară împăcare pentru ai lui, a căutat pe Internet o rugăciune. Şi aşa a ajuns pe "Management de Idei" unde, fireşte, nu a putut găsi nicio idee la chestiune.

Dacă e aşa, piticanie cu inimă mare, şi dacă te întorci la mine pe blog vreodată, să ştii că te compătimesc şi îmi pare foarte rău că nu e pace între ai tăi. Cred că important e tu să ştii că, indiferent ce ţi-ar spune unii sau alţii, la nervi sau supărare, nu ai nicio vină. Orice copil e o comoară şi orice părinte îşi iubeşte copilul şi-i vrea binele, chiar când nu ştie cum s-o arate.

Pentru că nu e vina ta, trebuie să-ţi spun că, din păcate, nici nu prea ai ce să faci. Nu ţine de tine. Nu e domeniul tău. Tu ai altele de făcut şi tocmai de aceea îmi e milă de tine, pentru că, de regulă, părinţii sunt aceia care se roagă şi nu dorm de grija copiilor. Or, când copilul se roagă pentru părinţi... e destul de trist.

Tu să înveţi bine, să-ţi hrăneşti sufletul şi mintea cu cărţi, asta e ce cred eu că trebuie să faci tu.

Şi, ca să te linişteşti un pic, îţi spun eu o rugăciune care s-ar putea să fie bună la ce îţi trebuie ţie: "Doamne Iisuse, Care iubeşti copiii şi care mi-ai dat viaţă prin părinţii mei, ajută-i pe ei, te rog frumos, să fie înţelegători şi blânzi, să se bucure de mine şi să fie sănătoşi şi fericiţi. Dă-le lor înţelepciune să facă ce e mai bine şi ajută-mă pe mine să îi înţeleg şi să nu judec faptele lor. Amin!"

Pentru tine, oricum, o să funcţioneze şi o să-ţi fie bine, chiar dacă nu te rogi în nu ştiu ce fel. Ştii de ce? Pentru că foarte mulţi părinţi au probleme pe lumea asta şi, probabil, ca tine, sunt milioane de alţi copii. Dar foarte puţini dintre aceştia au sufletul tău bun. Nu mulţi s-ar agita să găsească o rugăciune pentru pace între părinţi!

May 19, 2011

Poveste pentru Ana

Am avut surpriza frumoasă de a primi, din partea Claudiei Groza, această poveste dedicată fetiţei mele. Pe blogul "Poveştile Lizei", autoarea a lansat oferta rară şi fără precedent de a scrie poveşti personalizate.

Poveste pentru Ana

Această poveste este dedicată Anei, o fetiţă cochetă, veselă, iubitoare de poveşti şi foarte darnică. Da, da. Pe cuvânt! I-a pregătit un cadou chiar şi iepuraşului venit de Paşti în vizită la familia ei. Aşadar, să începem povestea.

Primăvara s-a strecurat tiptil tiptil din calendarul aşezat frumos în perete, direct în oraşul aglomerat. Bobocii au început să pocnească veseli, precum floricele de porumb în ceaun pe aragaz. Firele de iarbă, de un verde crud, au scos capetele curioase şi dornice de a se bucura de razele soarelui. Păsările au început să cânte din zori şi până-n noapte. Ziua şi-a întins aripile de lumină peste surata ei noapte, care îşi micşorează şederea pe pământ.

Într-o seară răcoroasă de primăvară, când umbra nopţii a coborât peste case, Ana asculta povestea Cenuşăresei. Închizând ochii, micuţa a început să viseze.
- Un bal, cu o rochie frumoasă şi pantofi de cristal… mi-ar plăcea şi mie.
- Draga mea copilă, orice vis poate deveni realitate, şopti Zâna Bunătăţii.
- Orice vis? întrebă mirată Ana.
- Orice vis, copilă frumoasă şi zâmbitoare! Eşti o fată minunată, iar pentru asta voi folosi chiar acum bagheta magică şi-ţi voi împlini visul.
Zâna preschimbă cămăşuţa de noapte într-o superbă rochie de culoare liliacului. Au urmat pantofii de cristal, cu un toc micuţ şi elegant. Părul Anei a fost prins într-un coc bogat, doar câteva bucle atârnau jucăuşe pe umerii albi precum spuma laptelui. Gâtul gingaş a fost împodobit cu un şirag de perle.
- Priveşte-te în oglinda aceasta, spuse zâna. Îţi place?
- Nu am cuvinte. Sunt impresionată.
Zâmbind, zâna a căutat o legumă pentru a o transforma în caleaşcă.  Nu găsea nimic care să o mulţumească, iar timpul trecea. Emoţiile puneau stăpânire pe bucuria celor două. Într-un final, într-o colţ al încăperii, a zărit o ridiche neagră, care se rostogolise când mama a vrut să-şi vindece fiica de tuse.
- Este ceea ce îmi trebuia, gândi cu voce tare zâna. O caleaşcă micuţă să meştereşti din această ridiche, ordonă cu voce caldă şi melodioasă, atingând-o uşor cu bagheta argintie! Am nevoie de patru boabe de piper pentru a avea cei mai mândri armăsari.
- Imediat, rosti copila, fugind spre bucătărie.
În câteva minute, totul era gata. Caleaşca micuţă, dar impresionant de frumoasă, era trasă în faţa casei. Armăsarii, de un negru intens, ce de-abia se zăreau în întunericul nopţii, dădeau nerăbdători din copite.
- Să mergem, Ana. Mai sunt câteva ceasuri până în zorii zilei. Vraja se va risipi atunci, zise zâna.
- Să mergem.
Balul era început. Rochii în culori vii îţi atrăgeau privirea ca un magnet.
- Dansezi? întrebă prinţul.
Micuţa copilă, timidă, se uită spre zâna care se ascunsese într-un colţ al sălii de bal. Când aceasta i-a făcut semn că totul este în regulă, Ana a acceptat.
A dansat atât de mult, încât nu a realizat că zorii se apropiau. Când a auzit primul cântat al cocoşului, fetiţa a căutat-o din priviri pe Zâna Bunătăţii.
- Este timpul să plec, şopti Ana, şi porni spre ieşire.
În caleaşcă, fetiţa întrebă:
- De ce m-ai ajutat să-mi împlinesc visul?
- Zâmbetul şi inima ta bună m-au determinat să te ajut să îţi împlineşti visul. Am văzut în Globul de Cristal ce frumos vorbeşti cu prietenii tăi, cât de mult îţi iubeşti părinţii şi ce harnică eşti. Felicitări, Ana!
- Te pot îmbrăţişa?
- Bineînţeles că poţi, draga mea copilă.

Dimineaţa a găsit-o pe micuţa Ana cu braţele strânse în jurul ei. Întinzându-se uşor, zâmbetul zglobiu şi diafan îşi făcu apariţia pe chipul luminos, de înger.
Ce vis frumooos am avut!
Însă, întorcând privirea, a observat pe pernă o baghetă strălucitoare. Lângă ea se afla un bilet: „Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin”.

Toate drepturile asupra textului aparţin autoarei Claudia Groza. 

May 18, 2011

Părinţi de părinţi

Azi în parc, o fetiţă plângea isteric, în vreme ce bunică-sa o bodogănea: "De ce le-ai aruncat? Ai avut nervi, să-ţi fie de bine! Eu nu-s maică-ta să te iau în braţe şi să te pup când faci rele". Vine şi o vecină. Bunica subliniază: "Maică-sa, când face prostii, o ia-n braţe şi-o pupă. Uite în ce hal e!"

Un băieţel se agaţă de maică-sa, câteva minute mai târziu, plângând şi urlând. Femeia rabdă ce rabdă, după care se întoarce şi-l zgâlţâie: "Ce-ai, copile? Eşti bolnav, te-ai dereglat? Numai două zile ai stat cu mă-ta mare!"

Mame şi fiice? Soacre şi nurori? Oricum, copiii sunt la mijloc. De aceea îmi place îndemnul: copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu pentru pentru părinţi, bunici, educatori etc.

Complezenţilor!

Au câteodată copiii nişte străbateri intelectuale care uimesc.
Întreabă Ana:
Dacă "de complezenţă" înseamnă "de formă", atunci o doamnă complezentă este o femeie cu forme, nu?
Daaa, iar un bărbat complezent este uite-aşa, în formă!

May 17, 2011

În căutarea sensului

De-am şti şi ce
şi cum,
şi când,
şi unde,
Tot am simţi
că viaţa totuşi e
mai mult decât un şir de amănunte
Şi-am vrea, într-un final, să ştim
De ce.

E pace
şi în inimă,
şi-n frunte
Când ştii de ce
Şi drumul e intens,
mereu în sus,
mereu spre vârf de munte,
mereu în căutarea unui sens.

Poveştile Lizei

Un blog dedicat copiilor (isteţi şi cuminţi): PovestileLizei. Vă rog să-l vizitaţi! Liza este numele de alint al unei prolifice şi pasionate autoare de poveşti, care e dispusă acum să facă efortul uriaş şi lăudabil de a scrie poveşti personalizate. Impresionant!

May 16, 2011

O cugetare savantă

În[1] această frază[2] se arată[3] faptul că lucrările[4] cu adevărat[5] înţelepte[6] nu au nevoie[7] de un aparat critic[8] pentru a fi[9] gustate[10] la valoarea[11] lor[12].


[1] Începutul frazei cu o prepoziţie, deşi pare menit să sublinieze perisabilitatea conţinutului, urmăreşte în realitate impunerea ei printre alte fraze nemuritoare cu aceeaşi caracteristică, precum: „La început era cuvântul” sau „Cu mâne zilele-ţi adaogi”.

[2] O frază care vorbeşte despre ea însăşi se numeşte autoreferenţială. De-a lungul timpului, autorefenţialitatea a creat numeroase paradoxe şi paralogisme, începând cu paradoxul mincinosului din Biblie şi continuând apoi cu cel al bărbierului din Sevilla, cel care nu se poate bărbieri singur, până la concepte disputabile ale logicii matematice precum cel de mulţime a tuturor mulţimilor, care a dus la paradoxul lui Russell.

[3] Impersonalul „se” este menit să sublinieze politeţea şi modestia autorului, care se plasează în spatele ideii sale, căreia i se subordonează şi o scoate în evidenţă, ca pe un dat mai degrabă decât ca pe un merit. Marile genii ale lumii au în comun credinţa sau impresia, după caz, că nu lor, personal, li se datorează propria creaţie, ci aceasta este cea care se dezvăluie cu ajutorul lor.

[4] Lucrările au aici înţelesul elaborărilor culturale, în special din domeniul filozofico-ştiinţific, unde canonul occidental a impus o desprindere abruptă de normele estetice ale fluidităţii textului.

[5] Se face precizarea „cu adevărat” pentru a sublinia diferenţa faţă de acele lucrări care sunt catalogate ca înţelepte numai din politeţe, ele fiind, de fapt, nişte năzbâtii fără pereche, care ar lăsa cu privirea încrucişată, după mai mult citit, pe oricare om de bun simţ.

[6] Înţelepciunea, numită de vechii greci „sofia”, a fost revendicată de biserica răsăriteană, prin numele agiei din Constantinopol, la multă vreme după ce Pitagora o refuzase fără îngâmfare, numindu-se „iubitor de înţelepciune”. Dar această înţelepciune a Antichităţii însemna, în acelaşi timp, o cunoaştere extinsă şi arta de a trăi bine, ceea ce înseamnă că tradiţia înţelepciunii occidentale nu ar trebui nicicum separată de idealurile vieţii cotidiene.

[7] Lipsa nevoilor e un atribut al înţelepciunii, dar şi al lucrărilor.

[8] Se înţelege prin aceasta toată sumedenia iresponsabilă de comentarii şi note de subsol care sufocă textul, precum o mulţime de buruieni tembele rămase din toamnă, sufocă o floare delicată de aprilie.

[9] A fi, verbul fundamental, care trimite cu gândul la Shakespeare, scena cu craniul, care aici e simbolul gândirii mistuitoare, până la epuizarea completă.

[10] Lucrările în sensul menţionat pot fi gustate numai în înţelesul estetic al cuvântului. Nici nu poate fi vorba aici despre un gust în înţelesul propriu.

[11] Valoarea, mai mică sau mai mare a unei lucrări, este subiectul studiilor axiologice, referitoare în principal la disputa dacă valoarea se află în obiect, în subiect, sau în relaţia dintre ele.

[12] Pronumele „lor” se referă în mod concret la lucrări, v. Nota 4.

May 10, 2011

Între plictiseală şi surescitare

Pe măsură ce bogăţia şi complexitatea sentimentelor omeneşti se dizolvă în cotidian, începem să trăim într-o lume care se polarizează din ce în ce mai pregnant între plictiseală şi surescitare.

Plictiseală la televizor, plictiseală pe net, plictiseală seara şi în timpul liber... Surescitare în trafic, la serviciu, surescitare la bancă, la cumpărături... Se pare că trăim la extremele reprezentate, pe de o parte, de stresul unor sarcini nepotrivite cu felul nostru de-a fi, cu abilităţile, deprinderile sau înclinaţiile noastre şi, pe de altă parte, de apatia unor activităţi care, în afară de un dolce far niente, nu ne oferă nici un fel de provocări.

Astfel, se creează în vieţile multora dintre noi un soi de cerc vicios: încercăm să eliberăm presiunea psihică produsă de dificultăţile vieţii prin in-activităţi, prin petrecere pasivă a timpului. Rezultatul este că, în loc de a găsi un sens în fiecare zi, ne zbatem ca peştele în plasă.

Ieşirea din acest cerc vicios ar putea fi găsirea unor activităţi în care să trebuiască să folosim capacităţile şi abilităţile noastre mai înalte. Confucius spunea ceva de genul: „fă ceea ce-ţi place şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta”. Pe criza asta, un astfel de sfat, care ar însemna să găseşti un serviciu croit după personalitatea ta, sună a ironie. Totuşi, un hobby, sau ceva asemănător, poate salva situaţia parţial.

Tot secretul este de a găsi acea activitate care te face să uiţi de trecerea timpului, care are sens prin sine şi care îţi foloseşte abilităţile (sau talentul). Dacă lucrul e prea uşor, precum privitul la o emisiune de divertisment, iar abilităţile solicitate sunt slabe, precum privitul în gol cu telecomanda în mână, apatia şi plictiseala se instalează devreme.

Dacă activitatea, chiar uşoară fiind, precum privitul la TV, solicită abilităţi mai dezvoltate, plictiseala devine relaxare, confort, control. De exemplu, într-un fel priveşte un film cineva ca mine şi altfel un critic de film. El îşi pune alte abilităţi în funcţiune şi obţine, fireşte, un alt nivel de satisfacţie.

Starea de plutire totuşi este atinsă atunci când activitatea se află la un grad de dificultate pe măsura unor abilităţi dezvoltate. Dificultatea trebuie să fie exact atât de mare încât oamenii obişnuiţi să n-o poată face. De fapt, toţi suntem obişnuiţi, dar din punctul de vedere al unei anumite abilităţi, toţi putem fi excepţionali. Ce ne lipseşte mai mult în ziua de astăzi este această dorinţă de ne dezvolta anumite abilităţi, de a friza excelenţa, fie şi într-un domeniu care nu pune pâine pe masă.

May 9, 2011

Magia lecturii

Iată câteva informaţii cu adevărat interesante şi folositoare. Pe cât de folositoare, pe atât de bine ascunse în texul care urmează.

Nu eşti obligat să citeşti tot textul, de la cap la coadă. Cele mai importante informaţii nu sunt, oricum, evidente. Ai putea să încerci să parcurgi acest articol mai încet sau, poate, mai repede, în funcţie de viteza ta obişnuită de lectură, pentru că doar tu poţi hotărî acum cât de bine vrei să te simţi citind.

Poate un text să fie plăcut în sine? Mă întreb dacă poţi să simţi chiar acum, la fel cum mulţi alţii pot simţi, plăcerea fizică produsă de simpla parcurgere a textului scris.

Vechii greci considerau lectura un exerciţiu fizic, perfect pentru refacere, la fel ca şi plimbarea. Plimbarea ochilor.

Ai putea observa, în timp ce continui să citeşti, felul în care mintea îşi doreşte să absoarbă mai repede sensul celor citite, mişcând ochii din ce în ce mai alert înainte... dar şi înapoi, pentru că textul nu curge neapărat ca timpul, într-o singură direcţie. El poate urca... şi coborî... ca respiraţia care devine din ce în ce mai relaxată pe măsură ce textul îşi face drum pe pagină, la fel cum ideea că te simţi foarte bine citind devine din ce în ce mai clară... în valurile colorate care se sparg la țărmul imaginaţiei.

Nu ştiu dacă vei prefera să te concentrezi exclusiv pe imaginile care îţi apar în minte atunci când citeşti sau dacă vei alege să îţi imaginezi şi alte situaţii. Eventual vei prefera să observi cât de mult te poţi lăsa absorbit de înţelesul cuvintelor care vor urma.

Acum îţi ţii respiraţia! Aşa se întâmplă de fiecare dată în secunda când începi un nou paragraf. Ai remarcat fără îndoială că nu citeşti cu atâta plăcere acest text doar cu ochii, ci şi cu suflul. Ţi-aş putea atrage atenţia că toată bucuria lecturii este parcurgerea calmă şi fluentă a frazelor, dar ai observat deja acest lucru, alături de împrejurarea că ţi-ai putea dori ca textul să nu se oprească aici, ci să ducă spre o concluzie pe care să o aştepţi zâmbind.

Într-adevăr, nu ştiu dacă zâmbeşti, dar e uşor să observi cum zâmbetul, alături de respiraţie, face parte din receptarea textului şi luminează mai bine imaginile mentale în timpul lecturii.

Ai putea remarca senzaţia de curiozitate, dacă se poate spune aşa, la nivelul intelectului, referitoare la felul în care ceea ce urmează să afli îţi va aduce sau nu un beneficiu concret.

Mintea şi corpul sunt un sistem. Nimeni nu poate şti cât de mult îţi place să citeşti ceva atât de diferit faţă de tot ce ai citit până acum, dar dacă simţi acum, în corpul tău, că lectura este departe de a fi un exerciţiu pur intelectual, atunci senzaţiile noi pe care le încerci sunt o dovadă. Poţi reciti fraza şi poţi, în acelaşi timp, să observi că textul e plăcut în sine.

Memoria şi imaginaţia folosesc aceleaşi părţi ale creierului. De aceea, vei ţine minte starea de bine pe care o simţi în acest moment fără să-ţi aminteşti cuvintele care au provocat-o cu sau fără voia ta. Eşti desigur capabil să te simţi de două ori mai bine chiar acum, nu pentru că aşa scrie, ci pentru aşa ai putea să-ţi doreşti, citind, înţelegând, asimilând.

Poţi să apreciezi cu adevărat starea de bine pe care propria minte încearcă să ţi-o declanșeze acum, dar încearcă numai să rezişti voinţei de a te simţi de două ori mai relaxat, în vreme ce respiraţia se linişteşte. Poate fi un text plăcut în sine? Depinde la ce te gândeşti, ce îţi imaginezi şi cu câtă lumină interioară îţi inunzi mintea clipă de clipă.

De-ar fi s-o iau de la-nceput

Nicio altă platitudine în mărturisirile publice ale diferitelor celebrităţi nu este mai pregnantă decât aceea că nu regretă nimic, iar dacă ar lua-o de la început, nu ar schimba nimic. Metafizica din spatele acestor clişee este nobilă şi greşită.


Eu nu le cred, mai întâi dintr-un punct de vedere logic: dacă ar putea cineva să prevadă viitorul ar trebui să fie prost să nu evite consecinţele nedorite, care nu pot lipsi din viaţa nimănui, prin acţiuni diferite. Similar, cu mintea de pe urmă, odată întors în trecut, e imposibil să nu eviţi anumite rele. Apoi, dintr-un punct de vedere practic: cine este atât de înţelept încât să facă întotdeauna alegerile corecte şi să nu rateze nicio oportunitate?

De-ar fi s-o iau de la început, aş da câţiva pumni în plus şi câteva tandreţuri - să le spunem aşa - în minus, aş citi şi aş scrie mai mult, aş face mai multă mişcare, aş cunoaşte mai multă lume şi, mai ales, aş avea mai multă răbdare cu toate.

Dincolo de aceste generalităţi, de-ar fi s-o iau de la început, aş face două schimbări mari:
  • în primul şi în primul rând aş face matematică. Mate! În liceu am urmat o clasă de matematică, dar am tratat-o superficial. Cu mintea de-acum, pot spune că, dacă e să existe un demers intelectual care să merite cu adevărat orice investiţie, de timp, de efort, de energie, acela este matematica.
  • în al doilea rând, n-aş fuma. Am fost, vreme de 15 ani, un fumător cu normă întreagă. N-am avut din asta niciun folos real, dar am suportat, şi cine ştie dacă voi mai suporta, consecinţe destul de supărătoare asupra capacităţii pulmonare, evidente mai ales pe vremea cât am făcut sport de performanţă.

May 7, 2011

Eminescu despre căsătorie şi sex

Mihai Eminescu, pe care puţini îl cunosc drept pasionatul ştiinţelor biologice şi sociale care a fost, era convins că pornirea omului de a "trişa" în lupta pentru supravieţuire, cu ajutorul spiritului său şi în contra tendinţelor naturale, se va întoarce, în cele din urmă, împotriva sa. Eminescu susţinea prevalenţa instinctelor. Supunerea acestora de către inteligenţă nu era considerată de el o faptă prea inteligentă.

Pentru el, familia era o modalitate pe care omul a descoperit-o pentru a se înmulţi într-un ritm mai alert decât dictează ritmul înscris în genele sale şi exprimat prin instinctul pur. Redau mai jos o parte din manuscrisul numerotat 2285 din Fragmentarium (am intervenit minim asupra textului, fără a-l modifica) cu frumoasa explicaţie a lui Eminescu.

Este de prisos să adaug că, personal, nu sunt de acord cu toată demonstraţia lui, observând că poligamii au, în realitate, mai mulţi copii, iar îmbătrânirea populaţiei se constată mai pregnant în mediul pe care el îl condamnă. Pe de altă parte, într-un alt context, tot poetul dezavuează acest "demon" instinctual pe care aici pare a-l lăuda: "Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van/ Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an?", se întreba în Scrisoarea IV. În orice caz, textul e excepţional de frumos, curajos, inteligent şi dă de gândit, atingând şi chestiunea educaţiei, şi pe aceea a alimentaţiei.

"Omul a tulburat istoria universală cu spiritul său. În loc de-a asculta glasul lăuntric al instinctelor sale naturale, el dimpotrivă, în lupta pentru stăpânirea naturii, şi-a îndreptat privirea spre viaţa istoriei universale. O dată desprins de condiţiile pe care natura i le-a dat, a început să fie nefericit - nefericit, plin de ură, cultivat, dar prost. În locul selecţiei naturale, el a introdus căsătoria, prin care poate aduce pe lume copii mulţi şi imbecili, atât de mulţi încât pământul, până la urmă, după ce [omu]l a rupt compromisul cu el, să nu-i mai poată întreţine. Iar din această înmulţire, atât de favorizată prin căsătorie, genul uman devine nu numai mai urât, dar şi mai slab, mai nevoiaş — degenerează. Dacă omul s-ar fi ţinut însă de instinctele sale originare, de exemplu de poligamie, nu s-ar fi înmulţit nici pe departe astfel. Pământul ar fi oferit, căci tot el a produs instinctele naturale, şi mijloacele pentru întreţinerea acestor creaturi legitime ale lui; pricinuindu-se însă prin legi raţionale o înmulţire de care pământul natural şi lipsit de raţiune nu s-a îngrijit, se va ajunge de bună seamă la aceea căci nu vor mai putea trăi deloc cu toţii. — Republică, socialism, comunism, toate acestea sunt forme ale înmulţirii progresive. Popoarele poligame se înmulţesc greu, au puţini copii, dar foarte frumoşi şi inteligenţi; populaţia pământului ar stagna; pământul ar fi populat cu puţine creaturi, dar pe cât cu putinţă fericite. [...]

Actul procreării este unul adevărat la poligami. Kief-ul oriental e starea sufletească deosebită în care mahomedanul se apropie de [femeia] sa fermecătoare. Apoi schimbarea femeilor face şi ea ca actul să nu devină ceva mecanic şi obişnuit, ci în genere cel mai dulce act de dragoste. Copiii rezultaţi din astfel de îmbrăţişări trebuie să fie frumoşi, bine conformaţi şi ageri la minte. Cum e în cazul căsătoriei? E rutină conjugală, fără dragoste şi fără ură; actul e animalic în cel mai rău sens al cuvântului, e o mişcare automată plăcută. De aici copii nerozi, produşi ca la fabrică, a căror hrană constă numai în carne sărată opărită, în cei 20 ani de studiu ce li se inoculează, fizic şi moral, cu ajutorul bătăii.

Şi lucrul e firesc. Pământul a dat condiţii pentru existenţă. Dacă omul, în viaţa sa ca popor, s-ar conforma firii sale pământene, el ar răsări din condiţiile [sale] ca floarea din pământ; dacă însă acordă raţiunii sale atâta valoare încât neglijează aceste instincte, cu care pământul l-a înzestrat spre a-i da un presentiment despre condiţiile vieţii sale, atunci compromisul e distrus şi pământul nu mai poate oferi ceea ce i se cere fără temei. Intelectul nu e decât o unealtă; nu trebuie însă să se încerce niciodată să se afle ceva din afară domeniului lui. El trebuie să clarifice instinctele date de natură şi să le înlesnească exteriorizarea; dacă însă vrea el însuşi să prescrie legi [naturii], atunci prescrie de obicei o ne-natură; el greşeşte mereu, pentru că nu-şi informează singurul [factor] pozitiv, instinctele, şi îşi construieşte aşa-numita istorie universală pe ruinele acestora. În timp ce condiţiile rămân aceleaşi, cei condiţionaţi nu mai sunt aceiaşi; aceştia din urmă sporesc, primele rămân aceleaşi; şi aflaţi în creştere continuă, ajung a depăşi condiţiile date ale existenţei lor şi vine moartea. Aceasta e moartea unui popor: înmulţirea lui. Această raţiune face din istorie un cerc veşnic, o creştere şi o cădere. Cu fiecare moarte a unui popor începe o ridicare, cu fiecare înmulţire a poporului — o decădere a acestuia".

May 5, 2011

Lăudaţi, lăudaţi şi vă bucuraţi

Am avut ocazia rară şi fără precedent, cu mai mulţi ani în urmă, să fiu coleg de cameră, la un hotel din străinătate, cu un recordman mondial, maestru emerit al sportului, campionul de pistol-viteză Iulian Raicea. Într-una din zilele cantonamentului nostru am avut o lungă discuţie în contradictoriu, în urma căreia eu am rămas cu senzaţia că talentul nemăsurat al lui Raicea, care avea pe atunci 20 de ani, nu e dublat neapărat de o gândire prea sănătoasă.

Concret, el susţinea că e mai bine să nu te antreneze nimeni decât să ai un antrenor care te ceartă, îţi vânează greşelile, te “taxează” pentru rezultatele mai proaste şi aşa mai departe. Eu susţineam, dimpotrivă, că rolul antrenorului este să-ţi ofere o imagine obiectivă asupra performanţei tale, să vadă cu ochiul experimentat ceea ce tu nu poţi observa şi să îţi dezvăluie problemele. El susţinea că antrenorul trebuie să se concentreze nu pe probleme, ci pe soluţiile tale, pe ceea ce deja ai valoros. Eu susţineam că rolul unui antrenor nu poate fi acela de a te lăuda. El susţinea, din contră, că exact acesta este rolul lui.

A trebuit să trec mult peste vârsta pe care o avea Raicea când gândea astfel şi a trebuit să am elevii mei şi copiii mei, să urmez cursuri în străinătate, să citesc zeci de cărţi numai pe această temă, a educaţiei, pentru a înţelege câtă dreptate putea să aibă campionul. Gândirea mea era cea bolnavă, infestată de fapt cu metodele medievale ale educaţiei.

May 4, 2011

Preţul minim al culturii

Timp de 6 luni de zile, cele 4000 de băi publice ale vechiului oraş Alexandria, din Egipt, au folosit drept combustibil pentru încălzirea apei papirusurile Marii Biblioteci, distruse din ordinul califului Omar. Preţul întregii înţelepciuni antice a fost căldura acelor ape.

Am crezut până de curând că acesta este preţul cel mai de jos al culturii. Apoi s-a întâmplat să auzim de profesori români duşi în Spania la cules de căpşuni. Acesta este preţul cel mai şi cel mai de jos al culturii, mi-am spus eu, gândindu-mă că, totuşi, băile publice ale Antichităţii erau un lux pe lângă condiţiile de supravieţuire ale unui intelectual român.

Şi apoi n-a mai fost nici Spania. Profesorii României trebuie să trăiască din salariul de profesor, redus, tăiat... Ăsta e abia preţul cel mai şi cel mai şi cel mai de jos al culturii. Un intelectual de elită nu poate da următoarei generaţii nimic, din simplul motiv că ar fi mai rentabil să dea foc, pur şi simplu, cărţilor.

May 2, 2011

Ce te faci când vei fi mare?

Redau un fragment din romanul lui J.D. Salinger "De veghe în lanul de secară". Trăim într-o vreme în care, în loc de a-şi face fiecare treaba la care se pricepe mai bine, mai degrabă oamenii sunt chemaţi să se adapteze diferitelor profesii, cu care rareori au prea multe în comun.

"― Nu mai înjura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pildă, spune-mi ce vrei să te faci? Om de ştiinţă, avocat, sau ce?
― Nu pot să mă fac om de ştiinţă. N-am nici un talent la ştiinţă.
― Atunci avocat... ca tata.
― Avocat! N-am nimic împotriva avocaţilor, dar nu mă tentează, i-am zis, adică-i o meserie frumoasă cînd îşi bat capul să scape cu viaţă oamenii nevinovaţi sau alte lucruri d-astea, dar de obicei cînd eşti avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, cîştigi o grămadă de bani şi joci golf şi bridge şi-ţi cumperi maşini şi bei Martini şi arăţi ca un om important. Şi pe urmă, chiar dacă salvezi vieţile oamenilor şi tot, de unde ştii că o faci fiindcă vrei într-adevăr să le salvezi, şi nu pentru că vrei să arăţi că eşti un avocat mare, pe care toată lumea, toţi reporterii îl bat pe umăr şi-l felicită la tribunal după ce se termină cîte un păcătos de proces, aşa cum se întîmplă în filmele alea împuţite! De unde ştii că nu eşti un mare dema­gog? Din nenorocire, n-ai de unde.

Nu prea sînt convins că Phoebe a înţeles ce voiam să spun. E încă mică: Dar măcar mă asculta. Şi cînd cineva te ascultă, tot e bine.
― Te omoară tata. Te omoară, mi-a zis.
Dar n-o ascultam. Mă gîndeam la altceva ― la ceva năstruşnic.
― Ştii ce mi-ar plăcea mie să fiu? am întrebat-o. Ştii ce-aş vrea să fiu, dacă aş putea s-aleg?
― Ce? Şi nu mai înjura.
― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea...
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E "Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară". Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.
Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorbă. Apoi, cînd în sfîrşit a vorbit, a spus doar atît:
― O să te omoare tata.
― Ei şi? Las' să mă omoare. Nu-mi pasă!"

May 1, 2011

Istoria religiilor

Această hartă dinamică a răspândirii în timp a marilor religii monoteiste e cunoscută, de câţiva ani, dar o împărtăşesc din pricină că eu m-am întors asupra ei de multe ori, dându-mi astfel seama că e folositoare nu doar la o primă vedere, ci chiar în calitate de instrument de studiu.



Recomand, de asemenea, pentru cei interesaţi, documentarul "O istorie a creştinătăţii", produs de BBC Four şi realizat de Diarmaid MacCulloch, profesor de Istorie a Bisericii de la Universitatea Oxford . Este o excepţională documentare a istoriei bisericilor creştine, scoţând la lumină nu atât doctrinele, cât tradiţiile religioase. E revelator şi unul dintre puţinele documentare care nu plictisesc. Eu l-am văzut pe http://www.vplay.ro, unde nu dispune de subtitrare, dar bănuiesc că se poate găsi şi prin alte părţi.

There was an error in this gadget