May 2, 2011

Ce te faci când vei fi mare?

Redau un fragment din romanul lui J.D. Salinger "De veghe în lanul de secară". Trăim într-o vreme în care, în loc de a-şi face fiecare treaba la care se pricepe mai bine, mai degrabă oamenii sunt chemaţi să se adapteze diferitelor profesii, cu care rareori au prea multe în comun.

"― Nu mai înjura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pildă, spune-mi ce vrei să te faci? Om de ştiinţă, avocat, sau ce?
― Nu pot să mă fac om de ştiinţă. N-am nici un talent la ştiinţă.
― Atunci avocat... ca tata.
― Avocat! N-am nimic împotriva avocaţilor, dar nu mă tentează, i-am zis, adică-i o meserie frumoasă cînd îşi bat capul să scape cu viaţă oamenii nevinovaţi sau alte lucruri d-astea, dar de obicei cînd eşti avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, cîştigi o grămadă de bani şi joci golf şi bridge şi-ţi cumperi maşini şi bei Martini şi arăţi ca un om important. Şi pe urmă, chiar dacă salvezi vieţile oamenilor şi tot, de unde ştii că o faci fiindcă vrei într-adevăr să le salvezi, şi nu pentru că vrei să arăţi că eşti un avocat mare, pe care toată lumea, toţi reporterii îl bat pe umăr şi-l felicită la tribunal după ce se termină cîte un păcătos de proces, aşa cum se întîmplă în filmele alea împuţite! De unde ştii că nu eşti un mare dema­gog? Din nenorocire, n-ai de unde.

Nu prea sînt convins că Phoebe a înţeles ce voiam să spun. E încă mică: Dar măcar mă asculta. Şi cînd cineva te ascultă, tot e bine.
― Te omoară tata. Te omoară, mi-a zis.
Dar n-o ascultam. Mă gîndeam la altceva ― la ceva năstruşnic.
― Ştii ce mi-ar plăcea mie să fiu? am întrebat-o. Ştii ce-aş vrea să fiu, dacă aş putea s-aleg?
― Ce? Şi nu mai înjura.
― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea...
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E "Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară". Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.
Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorbă. Apoi, cînd în sfîrşit a vorbit, a spus doar atît:
― O să te omoare tata.
― Ei şi? Las' să mă omoare. Nu-mi pasă!"
There was an error in this gadget