May 10, 2011

Între plictiseală şi surescitare

Pe măsură ce bogăţia şi complexitatea sentimentelor omeneşti se dizolvă în cotidian, începem să trăim într-o lume care se polarizează din ce în ce mai pregnant între plictiseală şi surescitare.

Plictiseală la televizor, plictiseală pe net, plictiseală seara şi în timpul liber... Surescitare în trafic, la serviciu, surescitare la bancă, la cumpărături... Se pare că trăim la extremele reprezentate, pe de o parte, de stresul unor sarcini nepotrivite cu felul nostru de-a fi, cu abilităţile, deprinderile sau înclinaţiile noastre şi, pe de altă parte, de apatia unor activităţi care, în afară de un dolce far niente, nu ne oferă nici un fel de provocări.

Astfel, se creează în vieţile multora dintre noi un soi de cerc vicios: încercăm să eliberăm presiunea psihică produsă de dificultăţile vieţii prin in-activităţi, prin petrecere pasivă a timpului. Rezultatul este că, în loc de a găsi un sens în fiecare zi, ne zbatem ca peştele în plasă.

Ieşirea din acest cerc vicios ar putea fi găsirea unor activităţi în care să trebuiască să folosim capacităţile şi abilităţile noastre mai înalte. Confucius spunea ceva de genul: „fă ceea ce-ţi place şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta”. Pe criza asta, un astfel de sfat, care ar însemna să găseşti un serviciu croit după personalitatea ta, sună a ironie. Totuşi, un hobby, sau ceva asemănător, poate salva situaţia parţial.

Tot secretul este de a găsi acea activitate care te face să uiţi de trecerea timpului, care are sens prin sine şi care îţi foloseşte abilităţile (sau talentul). Dacă lucrul e prea uşor, precum privitul la o emisiune de divertisment, iar abilităţile solicitate sunt slabe, precum privitul în gol cu telecomanda în mână, apatia şi plictiseala se instalează devreme.

Dacă activitatea, chiar uşoară fiind, precum privitul la TV, solicită abilităţi mai dezvoltate, plictiseala devine relaxare, confort, control. De exemplu, într-un fel priveşte un film cineva ca mine şi altfel un critic de film. El îşi pune alte abilităţi în funcţiune şi obţine, fireşte, un alt nivel de satisfacţie.

Starea de plutire totuşi este atinsă atunci când activitatea se află la un grad de dificultate pe măsura unor abilităţi dezvoltate. Dificultatea trebuie să fie exact atât de mare încât oamenii obişnuiţi să n-o poată face. De fapt, toţi suntem obişnuiţi, dar din punctul de vedere al unei anumite abilităţi, toţi putem fi excepţionali. Ce ne lipseşte mai mult în ziua de astăzi este această dorinţă de ne dezvolta anumite abilităţi, de a friza excelenţa, fie şi într-un domeniu care nu pune pâine pe masă.



P.S. Puteţi observa, în sondajul din dreapta, că înaintea virtuţilor care ne fac extraordinari, precum forţa, inteligenţa, imaginaţia, lumea le preferă pe cele care ne fac oameni obişnuiti, precum răbdarea, încrederea, motivaţia... Pentru mine, asta înseamnă că ne ocupăm timpul cu chestii care nu ni se potrivesc. Dacă am face ce ne place cu adevarat nu am avea nevoie de motivaţie, nu am avea nevoie nici de răbdare, căci timpul ar trece neobservat şi nu am avea nevoie nici de încredere, căci lucrul ni s-ar potrivi cu abilităţile .
There was an error in this gadget