May 5, 2011

Lăudaţi, lăudaţi şi vă bucuraţi

Am avut ocazia rară şi fără precedent, cu mai mulţi ani în urmă, să fiu coleg de cameră, la un hotel din străinătate, cu un recordman mondial, maestru emerit al sportului, campionul de pistol-viteză Iulian Raicea. Într-una din zilele cantonamentului nostru am avut o lungă discuţie în contradictoriu, în urma căreia eu am rămas cu senzaţia că talentul nemăsurat al lui Raicea, care avea pe atunci 20 de ani, nu e dublat neapărat de o gândire prea sănătoasă.

Concret, el susţinea că e mai bine să nu te antreneze nimeni decât să ai un antrenor care te ceartă, îţi vânează greşelile, te “taxează” pentru rezultatele mai proaste şi aşa mai departe. Eu susţineam, dimpotrivă, că rolul antrenorului este să-ţi ofere o imagine obiectivă asupra performanţei tale, să vadă cu ochiul experimentat ceea ce tu nu poţi observa şi să îţi dezvăluie problemele. El susţinea că antrenorul trebuie să se concentreze nu pe probleme, ci pe soluţiile tale, pe ceea ce deja ai valoros. Eu susţineam că rolul unui antrenor nu poate fi acela de a te lăuda. El susţinea, din contră, că exact acesta este rolul lui.

A trebuit să trec mult peste vârsta pe care o avea Raicea când gândea astfel şi a trebuit să am elevii mei şi copiii mei, să urmez cursuri în străinătate, să citesc zeci de cărţi numai pe această temă, a educaţiei, pentru a înţelege câtă dreptate putea să aibă campionul. Gândirea mea era cea bolnavă, infestată de fapt cu metodele medievale ale educaţiei.

Fireşte că, atunci când înveţi să faci ceva nou, ai nevoie de un ghid, de o îndrumare, sau de instrucţie. După ce ai dobândit însă bazele disciplinei, totul rămâne în seama personalităţii tale: dacă evoluezi sau te laşi, dacă faci performanţă sau te descurci, dacă inovezi sau te mulţumeşti cu ce se ştie. Acesta este momentul în care personalitatea învăţăcelului este mai importantă decât cunoştinţele învăţătorului.

Într-adevăr, de la înălţimea performanţei sale, unul dintre cei mai buni pistolari ai lumii observase, la acea vreme, că rolul profesorului este de a dezgropa comorile ascunse între posibilităţile elevului său, de a-i pune în lumină şi cele mai mici merite, cu scopul de a-i deschide gustul pentru altele mai mari, de a-l lăuda, de a-l vesti… În niciun caz de a-şi impune propria personalitate asupra elevului!

Cunoştinţa îngâmfă, dragostea zideşte, observa Apostolul. La urma urmei, dacă elevul care s-a simţit iubit şi lăudat nu reuşeşte, e de vină lipsa unor anume înzestrări sau abilităţi. Dacă însă elevul înzestrat şi abil nu reuşeşte, acesta este numai păcatul proastei educaţii. Şi în viaţă, ca şi în sport.

Îmi amintesc majoritatea laudelor şi mulţumirilor pe care le-am primit în viaţă pentru lucruri bine făcute, chiar dacă acestea nu erau importante. Acestea m-au determinat să fac mai mult şi mai bine. Nu îmi amintesc mai nimic dintre criticile primite, pentru că mesajul lor este: nu eşti suficient de bun, nu eşti destul de capabil, nu îmi place de tine. Fireşte că îmi amintesc criticile foarte violente, ca de pildă când am fost lovit. Recunosc însă că, departe de a mă fi ajutat, acestea din urmă m-au umilit şi m-au depărtat definitiv de domeniile respective.

Cu mintea de-acum, pot spune: Iulică, ai avut dreptate, că doar de-aia tu ai fost cel mai bun din lume, iar eu un ne-isprăvit. Tu ai ştiut să-i scoţi din mintea şi din inima ta pe cei care ţi-au făcut rău, pretinzând că-ţi fac bine, dar care în realitate se sprijineau pe capacitatea ta pentru a îşi da importanţă. Eu am pus la inimă fiecare vorbă rea care mi s-a spus cu pretenţia că mă îndrumă. Tu ai reuşit, în cele din urmă, să-ţi găseşti singur rostul în viaţă, întâi pe calea marii performanţe, apoi pe calea căutării lui Dumnezeu. Eu am avut norocul să nimeresc pe o cale pe care nu mi-am ales-o tocmai singur, ci mai degrabă fugind de drumurile umblate de tâlhari sufleteşti.

O lege a psihologiei, prima dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine, spune că obţii mai mult din ceea ce încurajezi. Vreau să deprind, în al unsprezecelea ceas, să-i ignor pe chibiţi, să nu mai permit nimănui să mă fluiere de pe margine, să nu accept înfrângerea decât de la cei cu care mă aflu în competiţie. Vreau să învăţ să-i laud pe copii pentru cele mai mici reuşite! De fiecare dată când o fac, ceva bun se petrece. Şi nu doar pe copii. Vreau să ignor micile stângăcii ale celorlalţi, pe sistemul paiului din ochi! Să mă bucur de bucuria lor că sunt preţuiţi. Şi niciodată, dar absolut niciodată să nu pun pe cineva cu botul pe labe, observându-i sau vânându-i nereuşitele. Niciodată să nu mă arăt superior din tribună. Niciodată să nu pretind că îi fac cuiva bine scormonindu-i vreo zgârietură pentru a o transforma în rană!
There was an error in this gadget