May 25, 2011

La expirarea inspiraţiei

Aveam 16 ani, eram în clasa a zecea, când am dat în biblioteca bunicului peste o „cărămidă de carte” scrisă de Petru Vintilă şi intitulată „Eminescu, roman cronologic”.  Înăuntru, viaţa poetului pe ore, pe minute. Şi m-am distrat eu atunci calculând data la care Eminescu avea exact aceeaşi vârstă cu mine. Am căutat data respectivă şi nu era consemnată, însă exact a doua zi, mâine pentru mine, cum ar fi venit, scria că Eminescu a compus poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, un adevărat imn pe care eu, la vremea respectivă, îl adoram ca sonoritate şi astăzi încă îl consider o culme a versului lozincard. Şi am fost cum nu se poate mai trist. Mi-am dat atunci seama cât sunt de înapoiat.

Aducându-mi aminte experienţa, încerc acum, fără a avea la îndemână cartea lui Petre Vintilă, să-mi dau seama cam pe unde era Eminescu la exact vârsta pe care o am eu acum. Era la Iaşi. Se întorsese din străinătate şi se îmbolnăvise. La vârsta mea de acum, Eminescu era terminat. În ziua când Eminescu avea precis vârsta mea din momentul când scriu aceste rânduri, lada lui cu manuscrise, care rămăsese la prietenii din Bucureşti, a fost mutată, spre mai bună păstrare, în casa lui Titu Maiorescu. În ea se conţinea întreaga operă a acestui tânăr, cea mai de preţ operă a unui roman de vreodată.

La 16 ani simţeam că nu am prea multă şansă de a face vreo ispravă pe lumea asta, dată fiind distanţa enormă, ca dezvoltare culturală, care simţeam că-mi lipseşte până la cota la care ar fi trebuit să fiu. Şi aveam tot drumul înainte! Acum sunt la vârsta la care m-aş mai putea compara cu o ladă de manuscrise. Între timp, n-am făcut nimic. Deja am expirat, va să zică. E un sfârşit… sau poate un început.   
There was an error in this gadget