Jun 24, 2011

Până unde-i şmecheria

Rugăminţile părinţilor, întocmai precum ordinele din armată, se execută întocmai şi la timp. Zice Mircea: „Ştii, tati, mingea aia care s-a dus peste gard şi mi-ai spus să nu uit s-o iau de-acolo? Să ştii că nu am uitat! Exact cum mi-ai zis, să nu uit. Dar nu am luat-o pentru că mi-a fost lene.” 



Jun 23, 2011

În lumea copiilor

E o lume minunată! Păcat că nu avem suficientă vreme pentru toate aceste copilării. Din când în când însă dacă măcar ne aducem aminte despre ce era vorba, poate mai salvăm o fărâmiţă de sufleţel, acolo.

Jun 22, 2011

Târg internaţional de halimos

Timp de 9 zile, oraşul Birmingham a găzduit un târg internaţional de preparate culinare, la care participarea a fost impresionantă. Mâncau oamenii din toate poziţiile. Fireşte că s-a simţit lipsa unor sarmale cu smântână românească, dar, chiar şi-aşa, evenimentul mi-a plăcut foarte mult. Cifre: 16 ţări participante, un sfert de milion de vizitatori. Nu pot reda gust, miros, texură. Imagini (aproape 30):



Jun 21, 2011

Criză de material

În acest frumos concediu, prin ziua două, două şi ceva, s-a constatat o criză de materiale în Turcia, din care n-am putut să dorm cu nevastă-mea-n pat, deoarece s-a produs o... extorsiune al unui degajament.


Jun 19, 2011

Vechi şi nou în acelaşi timp

Oraşul care a inventat industria, fotbalul profesionist şi muzica heavy metal este un fericit amestec de vechi şi nou (12 fotografii):


Ce mică e lumea

Una dintre metodele bune de a lăsa la o parte micile supărări este meditaţia la imensitatea Universului, faţă de care acestea par cu totul neînsemnate. Această meditaţie însă nu pare să funcţioneze în privinţa marilor pasiuni, care, pentru om, par mai mari şi mai importante decât întregul cosmos.

Redau bucată de poveste eminesciană în care toate problemele noastre par rezolvte, până la un punct, după care se constată că ele sunt nerezolvabile, întrucât mărimile fizice sunt numai relative, în vreme ce sentimentele noastre au dimensiuni absolute.

„O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pământ şi, vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritarul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare altora li se pare mic, se-nţelege că atomii microscopici din acel mărgăritar a cărui margini le era cerul, stropii - stele şi lună şi soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime. Eu, uitându-mă c-un microscop prin coaja cea subţire a mărgăritarului, toată întunecata lor lucrare era astfel încât, oricât volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeaşi, încât mărgăritarul trebuia să crape de ură. Îl aruncai în mare şi mă-ntorsei la iubita mea din lună, căreia îi povestii toate ce făcusem.”

Jun 18, 2011

Fericirea de a fi român

România este ţara care îţi oferă cele mai multe satisfacţii. În nicio altă ţară din lume nu se poate întâmpla să explodezi de fericire, să simţi o exaltare şi, în acelaşi timp, o uşurare de nedescris pentru cele mai obişnuite dintre lucruri, cum ar fi: obţinerea unei cărţi de identitate, a unui certificat de înmatriculare, a unui paşaport şi aşa mai departe. În tot restul ţărilor lumii, acestea sunt simple formalităţi. Te duci, le iei, gata. La noi, nuuuuu merge-aşa. 

La noi faci 40 de cozi, plăteşti 25 de taxe la 38 de ghişee diferite, te învoieşti de la serviciu de 9 ori pentru acelaşi rahat de bonuleţ cu ştampiluţă pe care trebuie să ţi-l elibereze o autoritate de care n-ai auzit în viaţa ta, care nu are site, telefon, nimic... Eşti în zona crepusculară. Dacă ai veni din altă ţară la noi, în mod sigur ai crede că eşti într-un mare joc de tip Big Brother, regizat la scară naţională special ca să-ţi testeze la maxim toate capacităţile de adaptare şi rezistenţă nervoasă. 

Dar, de fapt, aşa şi este la noi. De aceea, obţinerea unui certificat de înmatriculare în România e o bucurie pe care străinii nu o pot experimenta. Pentru ei, e un simplu act. Pentru noi e un trofeu! Când îl obţii, trăieşti în realitate triumful de a fi absolvit cel mai al naibii traseu de supravieţuire pe care o administraţie ţi-l poate oferi. Cu toată această fericire, parcă tot mai comod e să fii neamţ: în Germania nu trebuie decât să te naşti şi ei se ocupă de restul.

Jun 17, 2011

Logica avocaţilor

Doi avocaţi, într-un bar, scot câte un sendviş şi încep să mănânce, moment în care barmanul le atrage atenţia că politica localului nu permite clienţilor să mănânce propriile sendvişuri. După ce-şi aruncă o privire lungă şi plină de subînţeles, serioşii avocaţi, fără o vorbă, schimbă între ei sendvişurile şi continuă să mănânce nederanjaţi.

În ziua de azi sunt rare spusele de bine despre avocaţi. Despre ei spunea Seinfeld, bunăoară, că sunt aceia care cunosc regulile ţării. E ca şi cum am juca cu toţii un joc din acela cu zaruri şi jetoane, pe care le-am arunca şi muta de colo colo, iar avocaţii ar fi acei singuri oameni speciali şi rari care au citit sub capac instrucţiunile.

Tot despre avocaţi şi modul lor aparte de a pune problemele este vorba în această minunată schiţă a lui Caragiale, intitulată "Logica baroului":

«Un profesor - avocat - face cu un elev al său următoarea învoială: „Până-n trei ani eu, profesorul, mă oblig a te face avocat perfect. Dacă primul proces ce-l vei avea îl vei câştiga, atunci îmi vei plăti suma cutare; dacă-l vei pierde, nu-mi vei plăti nimic.”

Cei trei ani s-au împlinit. Tânărul este avocat, după ce a depus un strălucit examen de admisiune la liberă practică. Deştept băiat, dar ingrat. El refuză să plătească onorariul profesorului, care i-l reclamă cu stăruinţă.

Profesorul îl dă în judecată.
La înfăţişare, tânărul se apără astfel:
— Domnilor magistraţi, contractul dintre mine şi onorabila parte adversă spune că dacă voi câştiga primul meu proces să plătesc atâta, daca-l voi pierde să nu plătesc nimic. Or, acesta fiind primul meu proces, voi avea onoarea să pun, faţă cu dv., onoratei părţi adverse, următoarea dilemă: din două una — sau dv. îmi daţi câştig de cauză, respingând pretenţia reclamantului, şi atunci nu-i dau nimic; sau îi admiteţi d-sale reclamaţia şi-i daţi dreptate, şi atuncea eu pierz procesul, şi pierzând acest prim proces al meu, după clauza contractului nostru, nu am să-i plătesc nimic. Deci şi-ntr-un caz şi într-altul, nu voi avea să-i dau nimic: reclamaţia d-sale este nulă şi neavenită.

Tribunalul rămâne adânc pătruns. Se dă cuvântul reclamantului:
— Domnilor magistraţi, reclamaţia mea este dreaptă tocmai pentru că o fac: căci dacă, după contract, n-am dreptul a-mi lua onorariul decât în cazul când discipulul meu ar câştiga primul său proces, atunci cum viu eu şi cer acest onorariu înainte de a avea onorata parte adversă un proces? Cum viu eu să-i ocazionez acest prim proces şi să mă expun la acea grozavă dilemă pe care mi-a pus-o? Vă voi arăta cum. Mai întâi îi fac acest proces, pentru că trebuie să-mi plătească înainte chiar de a avea un proces. Ce spune contractul nostru, ştim cu toţii: daca tânărul va câştiga primul proces, îmi va da atâta; dacă-l va pierde, nu-mi va da nimic. Apoi din două una: ori voi câştiga eu, reclamantul, partea adversă fiind condamnată să-mi plătească ce-i reclam; sau voi pierde eu, îmi veţi respinge reclamaţia, dând câştig de cauză părţii adverse în acest prim proces al său, şi atunci, după litera contractului, partea adversă este datoare să-mi plătească ce-i reclam.

Sentinţa:
„Având în vedere că atât reclamantul cât şi intimatul ar şi pierde şi ar şi câştiga, şi dacă ar câştiga şi dacă ar pierde:
Hotărăşte:
Respinge cererea reclamantului, dar condamnă pe intimat la plata datoriei.”»

Jun 16, 2011

Inteligenţă şi curaj

Într-un discurs politizant rostit la sfârşitul lui 2010, profesorul Andrei Marga propunea nişte aşa-zise concepte ale schimbării, de tipul statului ca apărător al ordinii sau democraţiei ca formă de viaţă, pe care eu, ca specialist atât în filozofie cât şi în administraţie publică le consider vrăjeală (termen tehnic). Cu toate că partea teoretică a expunerii, la care domnul profesor e profesor, nu e prea solidă, într-un mod foarte interesant, partea practică sună corect. Până acum, curajul de care s-a dat dovadă în România a fost lipsit de inteligenţă, iar inteligenţei i-a lipsit curajul. Ne trebuie ambele.

Redau finalul textului menţionat:
«Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii. 

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?»

Jun 15, 2011

Din nou în Anglia

Anul trecut, pe vremea asta, scriam acest articol. Acum, ne aflăm din nou în Birmingham, unde vom întâlni nişte prieteni şi vom vizita, printre altele, casa în care James Watt, alături de bunicul lui Charles Darwin şi de ceilalţi nebuni care au născut epoca industrială, se întâlneau pentru discuţiile care aveau să schimbe, în cele din urmă, tot cursul ulterior al umanităţii. Birmingham este, totodată, un exemplu excepţional de bună administraţie publică, un minunat centru de cumpărături, locul de naştere al fotbalului profesionist şi al muzicii heavy-metal şi, nu în ultimul rând, un oraş prietenos şi drag nouă.

Jun 14, 2011

Grădina de flori a Bunicii

Grădina Bunicii îmi e cea mai dragă. Copil fiind, am ajutat şi eu la săpat şi la restul treburilor, aşa încât, deşi crescut la bloc, am avut şansa extraordinară să cresc într-o grădină îngrijită cu cea mai desăvârşită dragoste de flori pe care am apucat s-o cunosc în viaţa asta. Din păcate, nu am avut decât telefonul la mine pentru câteva fotografii. Ce mi se pare cu adevărat spectaculos este că, deşi o cunosc de 30 de ani, grădina este mereu altfel în fiecare an, proaspătă şi cochetă, mai tânără decât mine, în orice caz.

Aşa se vede din alee:


Şi iată şi detaliile (19 fotografii), pentru care îmi cer încă o dată iertare că nu am avut un aparat foto care să poată reda culorile adevărate:


Jun 13, 2011

Primele Rusalii libere

Nimic nu întrece o zi de luni liberă! Luni e ziua depresiilor şi a sinuciderilor. Cei mai mulţi sinucigaşi îşi curmă viaţa luni la ora 9 de dimineaţă: momentul în care viaţa este complet şi absolut lipsită de sens. Dar o zi de luni în care poţi opri deşteptătorul e ceva ca o mângâiere a Duhului Sfânt.

Mi se pare o năstruşnicie să ne bucurăm de ziua asta fără a încerca să-i prindem şi înţelesul. Foarte multă lume nu ştie mai nimic despre sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh. Mi se pare, de asemenea, o exagerare să pretinzi că ziua asta nu poate fi folosită şi în scopuri casnice, care ar intra la categoria muncă, sau pentru distracţie, care ar intra la categoria desfătare.

În multe ţări vestice, unde religia e o chestiune mult mai personală şi intimă, nu se acordă libere pentru sărbători, ci mai multe zile de concediu. Fiecare cu echilibrul şi credinţa lui.

Jun 12, 2011

Întrebările care fac viaţa bună

Dacă e să fi învăţat ceva concret după mai mult de un deceniu de studiu asupra minţii omeneşti, atunci e acesta: calitatea vieţii noastre este dictată de întrebările pe care ni le punem constant şi consistent.

Dacă întrebarea care obsedează un om este cum să se descurce cu banii, mintea lui va lucra zi şi noapte la găsirea acelor soluţii care să-i permită, de la o zi la alta, să se descurce. Mintea celui care se întreabă cum să facă să fie din ce în ce mai bogat, face tot posibilul să ofere soluţii acestei probleme.


Cel care se întreabă ce şi cum poate oferi mai mult şi mai bine copiilor va găsi răspunsuri pentru întrebarea sa, iar copiii respectivi vor simţi altceva decât cei ai aceluia care se întreabă de ce oare lumea nu e mai bună şi mai dreaptă cu toţi.

Tot astfel, cel care se tot întreabă de ce nu reuşeşte niciodată, va găsi mereu explicaţii din ce în ce mai bune pentru nereuşitele sale, pe când cum îşi poate împlini cel mai bine potenţialul va găsi, în mod sigur, o cale bună de a se pune în valoare.

Pentru scopurile mari ale vieţii, mie îmi place să mă întreb, din vreme în vreme:
  • Care dintre obiectivele mele pe termen lung îmi este acum neaşteptat de uşor de atins?
  • Cum pot asigura cel mai bine dezvoltarea abilităţilor mele?
  • Dacă ceea ce fac acum este omidă, ce anume este fluture şi cum ajung acolo cât mai repede?
Mi-am notat aceste întrebări şi, de fiecare dată când îmi amintesc de ele, sunt mai aproape de a găsi răspunsuri bune.

Pentru momentul prezent, am trei întrebări de aur:
  • La ce este cel mai important să fiu atent acum? 
  • Care este cea mai potrivită semnificaţie pentru aceasta?
  • Care este cel mai bun lucru pe care-l pot face?
Şi trei de platină:
  • Ce anume îmi doresc să simt acum?
  • Ce anume pot face pentru a mă simţi exact cum vreau?
  • Cum să-i bucur cel mai tare pe ai mei astăzi?

Jun 10, 2011

Dragoste la câţiva mari scriitori contemporani

Aceasta este o selecţie de texte literare pentru adulţi. Autorii sunt marii scriitori: Augusto Roabastos, Carlos Fuentes, Dean Koontz, Arturo Perez Reverte, Luis Sepulveda, Paulo Coelho, David Lodge şi Anne Rice.

 Lectură plăcută!


Jun 8, 2011

Cele mai erotice afişe de film

Fiind vorba despre afişe, nu intră în discuţie calitatea filmelor. Este totuşi vorba de filme normale, care s-au dat la televizor şi aşa mai departe. Fără alte comentarii, pentru a nu plictisi, iată un top pertinent prezentat exclusiv în imagini (preferatul meu e al treilea, cu BB):


Jun 7, 2011

Cât mai suntem, cât mai sunt, răsfăţaţi-i pe copii!

Una dintre cele mai mari şi îndreptăţite reţineri ale părinţilor în relaţia cu copii de orice vârstă este teama de a nu-i răsfăţa. Într-adevăr, copilul răsfăţat riscă să devină mai întâi de toate un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să dea în schimb nimic. Decât să ajungă copilul meu astfel, îşi spune cu "înţelepciune" părintele, prefer să nu îi arăt adevăratele mele sentimente, să îl las să se descurce ca şi cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el şi să-l oblig, prin urmare, să lupte pentru tot ce e de obţinut în această viaţă dură.

Pablo Picasso - Mamă şi copil
Bineînţeles că o astfel de pseudo-înţelepciune nu duce la nimic bun şi rareori se întâmplă ca un copil care nu se simte iubit în propria familie să se dezvolte normal. În loc de a căuta să facă eforturi în plus pentru a obţine afecţiunea mult dorită, acesta se va comporta, dimpotrivă, ca şi cum această afecţiune nici nu ar fi posibilă. Educaţia de tip spartan naşte monştri (emoţionali) în mult mai mare măsură decât cea bazată pe afecţiune.

S-ar putea conchide cu uşurinţă că secretul acestei poveşti este de a păstra o dreaptă proporţie, o aurită cale de mijloc în care copilul să fie şi mângâiat, dar şi certat, băgat în seamă, dar şi ignorat, ajutat pe cât se poate, dar şi lăsat să se descurce... Fireşte că lucrurile aşa se petrec oricum, din cauză că societatea are mecanismele ei de echilibrare. Opinia mea este însă că o astfel de cale de mijloc nu trebuie căutată.

Părinţii trebuie, idealiter, să-şi exprime toată afecţiunea lor pentru copii, într-un mod cât mai deplin, nedisimulat, sincer, fără niciun fel de reţineri! Nicio altă cale nu garantează buna relaţie dintre generaţii, nicio altă cale nu formează oameni serioşi în relaţiile lor cu ceilalţi, responsabili cu sentimentele lor şi ale celorlalţi. Numai aşa putem avea pretenţia că formăm viitori oameni maturi, în sensul adevăratei maturităţi, care este maturitatea emoţională.

Problema răsfăţului este una mult mai simplă şi nu ar trebui, în principiu, să afecteze căldura relaţiei dintre părinte şi copil. E foarte important ca niciodată părintele să nu-l accepte pe copil drept stăpân în virtutea unui şantaj emoţional. Dacă plânge pentru o prăjitură şi părintele îi dă prăjitura, pe motiv de plâns, aceea nu este dragoste, nu e afecţiune, este un mod facil şi stupid de a râzgâia copilul, din lene de a-l face să înţeleagă o situaţie. Răsfăţul aşadar produce proastă creştere în cazul concret în care el înseamnă a ceda la şantajul din partea celui mic.

Marea artă de a fi părinte în cazul când copilul se isterizează din dorinţa de a avea ceva necuvenit, sau cuvenit, dar la timpul nepotrivit, constă din: 1) a nu ceda, sub absolut nicio formă şi 2) a reuşi într-un timp scurt să-l liniştească pe scandalagiu, prin explicaţii calme dacă se poate, prin diversiune dacă nu are încotro.

În  orice caz, daunele provocate educaţiei unui copil atunci când nu îi oferim tot ce putem şi ce vrem sunt mult mai grave decât cele ale "milităriei" menite să-i disciplineze şi care, în realitate, le arată că nu sunt iubiţi. Prea multă vreme copiii noştri oricum nu vor rămâne copii. Cred eu că trebuie să-i iubim cât putem noi de tare şi de mult, fără niciun fel de reţineri sau teamă. Singura grijă să fie aceea de a nu ceda în faţa şantajului emoţional, care duce la acel aspect negativ al răsfăţului, dar care nu trebuie extrapolat la toată educaţia de-acasă.

Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul răsfăţat. Singura condiţie este ca răsfăţul să nu însemne "numai ce vreau eu contează, cei mari sunt din mămăligă", adică întărirea comportamentului de râzgâiat. Dar dacă el înseamnă alint, dragoste, mângâiere, trebuie oferit micuţilor fără rezerve, chiar când nu considerăm că-l merită (sau mai ales atunci!) de câte ori simţim.

Pentru studioşi: programul Erasmus

Peste 213 000 de studenţi au primit burse „Erasmus” pentru a studia sau pentru a se forma în străinătate în anul universitar 2009‑2010, ceea ce reprezintă un nou record şi o creştere de 7,4% faţă de cifra din anul precedent. Erasmus este programul de schimb de studenţi cu cel mai mare succes din lume şi, conform tendinţelor actuale, UE îşi va atinge obiectivul de a sprijini 3 milioane de studenţi europeni de la lansarea programului în 1987 şi până în 2012‑2013. Cele mai populare trei destinaţii alese de studenţi în 2009‑2010 au fost Spania, Franţa şi Regatul Unit. Spania a trimis cel mai mare număr de studenţi în străinătate, urmată de Franţa şi Germania. În anul respectiv, femeile au reprezentat 61% dintre studenţii Erasmus. În 2009‑2010, UE a investit 415 milioane EUR în programul Erasmus.

Din totalul studenţilor care au beneficiat de sprijinul Erasmus în 2009‑2010, un număr de 178 000 şi‑au petrecut o parte din programul de obţinere a diplomei în străinătate, la o universitate sau la altă instituţie de învăţământ superior dintr‑una din cele 32 de ţări care participau în perioada respectivă la iniţiativa Erasmus (cele 27 de state membre, Croaţia, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Turcia. Anul acesta, Elveţia a devenit cea de‑a 33‑a ţară participantă la Erasmus). Numărul de studenţi care aleg opţiunea de studiu a crescut cu 5,7% faţă de 2008‑2009.

Stagiile efectuate în companii din străinătate au fost sprijinite prin Erasmus începând din 2007 şi sunt tot mai populare. În 2009‑2010, un număr de 35 000 de studenţi (unul din şase, per total) au ales această opţiune, ceea ce reprezintă o creştere cu 17,3 % faţă de anul precedent. Valoarea medie lunară a bursei Erasmus primită de studenţi a scăzut cu circa 7%, până la 254 EUR, din cauza numărului mai mare de beneficiari. Cererea depăşeşte semnificativ numărul de burse Erasmus disponibile în majoritatea ţărilor participante.


Statistici privind Erasmus

Recomandarea Consiliului privind mobilitatea în scop educaţional

Jun 3, 2011

Descurcă-te singur!

Eşti tare, prietene! Viaţa asta dură te-a-nvăţat să lupţi şi să te descurci singur. Lumea asta rea ţi-a arătat că în fiecare om se ascunde un potenţial duşman, dar tu nu te laşi înşelat de aparenţe. Eşti pregătit în fiecare moment să zdrobeşti căpăţâna oricui ar încerca să te atace mişeleşte.

Eşti valoros, prietene! Te-ai deprins de mic cu realitatea că nimeni nu-ţi dă nimic de bunăvoie, că nimănui nu-i pasă de tine şi, dacă vrei ceva, trebuie să te duci să-ţi iei. Ai învăţat să te descurci singur şi aşa ai ajuns până aici.

Eşti şmecher, prietene! Eşti destul de şmecher să-ţi dai seama că totul în lumea asta se obţine pe bază de tupeu. Ai trăit destul încât să nu mai conteze altceva în afara supremului tău scop: să nu permiţi nimănui, niciodată, în nicio situaţie, să fie mai şmecher decât tine.

Mi-aş dori foarte mult să nu exişti. Între tine şi lume, nu ştiu din ce motiv tainic, prefer lumea, aşa cum e ea, cu oamenii ei, cu obiceiurile ei, cu problemele ei. Îi prefer pe cei care se aşază la masă în ordinea vârstei, care stau la rând cu respect când e de aşteptat, cărora le e ruşine de vecini şi de oaspeţi, care vor să trăiască în curăţenie şi linişte.

Şi aşa ar şi reuşi să trăiască dacă n-ai fi tu. Tu te pui în capul mesei chiar dacă nu ţi-a venit rândul, pentru că eşti suficient de rapid şi puternic să-i dai în cap ălui bătrân. Tu intri înaintea celor ce aşteaptă pentru că ştii că proştii n-au curajul să se dea mai şmecheri decât tine, altfel n-ar fi aşteptat în ordine de la început. Tu îţi arunci gunoaiele în locul public, căci pentru tine al tuturor este al nimănui.

Sunt de acord cu tine că lumea e rea, mai ales la noi în ţară. E rea din pricina celor ca tine, care se descurcă singuri, pe socoteala celor mai fraieri. Nu pot să-ţi fac rău, pentru că asta ar însemna să-ţi semăn. Sper doar că vei dispărea, la un moment dat, şi vom începe şi noi, românii obişnuiţi, să ducem o viaţă obişnuită.

Du-ţi şmecheria până la capăt, prietene: descurcă-te singur... şi lasă-ne! Lasă-ne în pace pe noi, cei care nu vrem să ne descurcăm, ci să trăim ca oamenii: împreună! Şi pe drumuri, şi în şcoli, şi în spitale, în bănci, în administraţie, chiar şi în politică. Lasă-ne să nu ne descurcăm, ci să trăim, cu respectul şi valorile noastre, că de descurcăreala, şmecheria şi tupeul tău suntem atât de sătui!

Jun 2, 2011

Extremele se atrag

Oamenii cu adevărat fericiţi sunt cei care nu se tem de nefericire. Dimpotrivă, au o capacitate mai mare decât media de a îndura, de a suporta, de a-şi menţine tonusul şi energia în pofida neplăcerilor. Cu ochii către un ideal mai înalt, ei nu se împiedică de toate mărunţişurile vieţii. Din contră, oamenii nefericiţi găsesc mii de motive mărunte pentru a-şi amplifica disconfortul.

Bogaţii adevăraţi sunt cei care nu se tem de sărăcie. Poate de aceea au avut curajul să rişte. De obicei, au început de la puţin şi ştiu cum e să n-ai, poate tocmai de aceea trăiesc bine pe cât se poate şi îşi îndeamnă copiii să lupte pentru fiecare bănuţ. Pentru săraci, în schimb, sărăcia lor e insuportabilă.

(Am scris „bogaţii adevăraţi” pentru a-i deosebi de mulţi dintre bogaţii cunoscuţi ai României, care nu sunt altceva decât nişte hoţi infecţi, care nu reprezintă nici un model pentru nimeni şi care, dacă ar pierde din puterea şi influenţa de tip mafiot, ar fi distruşi, căci ei nu aduc în lume vreo valoare.)

Oamenii de succes sunt aceia care nu se tem de a fi respinşi, criticaţi, ignoraţi sau înjuraţi. Pentru ei, valoarea lor proprie, atâta câtă are fiecare, e suficientă miză pentru această viaţă, indiferent de ce pot crede alţii. Ei nu vor da înapoi în faţa unor obstacole de opinie, ci îşi vor susţine iniţiativele cu orice preţ, ştiind pe undeva că, pe măsură ce criticile şi respingerile se acumulează, ele cresc probabilitatea viitoarei reuşite.

Nici nu există fericiţi şi nefericiţi, ci doar oameni care rezistă mai mult sau mai puţin la frustrare.

Nu există bogaţi şi săraci, prin natură, ci oameni care rezistă mai bine sau mai rău la presiunile financiare.

Succesul însuşi nu este altceva decât măsura în care oamenii rezistă la opiniile nefavorabile ale celorlalţi, pentru că, dacă fiecare ar merge pe calea lui şi şi-ar găsi menirea, vocaţia, chemarea, atunci nu ar mai avea rost să vorbim de succes, dar am avea o lume mai fericită şi mai bogată.
There was an error in this gadget