Jun 7, 2011

Cât mai suntem, cât mai sunt, răsfăţaţi-i pe copii!

Una dintre cele mai mari şi îndreptăţite reţineri ale părinţilor în relaţia cu copii de orice vârstă este teama de a nu-i răsfăţa. Într-adevăr, copilul răsfăţat riscă să devină mai întâi de toate un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să dea în schimb nimic. Decât să ajungă copilul meu astfel, îşi spune cu "înţelepciune" părintele, prefer să nu îi arăt adevăratele mele sentimente, să îl las să se descurce ca şi cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el şi să-l oblig, prin urmare, să lupte pentru tot ce e de obţinut în această viaţă dură.

Pablo Picasso - Mamă şi copil
Bineînţeles că o astfel de pseudo-înţelepciune nu duce la nimic bun şi rareori se întâmplă ca un copil care nu se simte iubit în propria familie să se dezvolte normal. În loc de a căuta să facă eforturi în plus pentru a obţine afecţiunea mult dorită, acesta se va comporta, dimpotrivă, ca şi cum această afecţiune nici nu ar fi posibilă. Educaţia de tip spartan naşte monştri (emoţionali) în mult mai mare măsură decât cea bazată pe afecţiune.

S-ar putea conchide cu uşurinţă că secretul acestei poveşti este de a păstra o dreaptă proporţie, o aurită cale de mijloc în care copilul să fie şi mângâiat, dar şi certat, băgat în seamă, dar şi ignorat, ajutat pe cât se poate, dar şi lăsat să se descurce... Fireşte că lucrurile aşa se petrec oricum, din cauză că societatea are mecanismele ei de echilibrare. Opinia mea este însă că o astfel de cale de mijloc nu trebuie căutată.

Părinţii trebuie, idealiter, să-şi exprime toată afecţiunea lor pentru copii, într-un mod cât mai deplin, nedisimulat, sincer, fără niciun fel de reţineri! Nicio altă cale nu garantează buna relaţie dintre generaţii, nicio altă cale nu formează oameni serioşi în relaţiile lor cu ceilalţi, responsabili cu sentimentele lor şi ale celorlalţi. Numai aşa putem avea pretenţia că formăm viitori oameni maturi, în sensul adevăratei maturităţi, care este maturitatea emoţională.

Problema răsfăţului este una mult mai simplă şi nu ar trebui, în principiu, să afecteze căldura relaţiei dintre părinte şi copil. E foarte important ca niciodată părintele să nu-l accepte pe copil drept stăpân în virtutea unui şantaj emoţional. Dacă plânge pentru o prăjitură şi părintele îi dă prăjitura, pe motiv de plâns, aceea nu este dragoste, nu e afecţiune, este un mod facil şi stupid de a râzgâia copilul, din lene de a-l face să înţeleagă o situaţie. Răsfăţul aşadar produce proastă creştere în cazul concret în care el înseamnă a ceda la şantajul din partea celui mic.

Marea artă de a fi părinte în cazul când copilul se isterizează din dorinţa de a avea ceva necuvenit, sau cuvenit, dar la timpul nepotrivit, constă din: 1) a nu ceda, sub absolut nicio formă şi 2) a reuşi într-un timp scurt să-l liniştească pe scandalagiu, prin explicaţii calme dacă se poate, prin diversiune dacă nu are încotro.

În  orice caz, daunele provocate educaţiei unui copil atunci când nu îi oferim tot ce putem şi ce vrem sunt mult mai grave decât cele ale "milităriei" menite să-i disciplineze şi care, în realitate, le arată că nu sunt iubiţi. Prea multă vreme copiii noştri oricum nu vor rămâne copii. Cred eu că trebuie să-i iubim cât putem noi de tare şi de mult, fără niciun fel de reţineri sau teamă. Singura grijă să fie aceea de a nu ceda în faţa şantajului emoţional, care duce la acel aspect negativ al răsfăţului, dar care nu trebuie extrapolat la toată educaţia de-acasă.

Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul răsfăţat. Singura condiţie este ca răsfăţul să nu însemne "numai ce vreau eu contează, cei mari sunt din mămăligă", adică întărirea comportamentului de râzgâiat. Dar dacă el înseamnă alint, dragoste, mângâiere, trebuie oferit micuţilor fără rezerve, chiar când nu considerăm că-l merită (sau mai ales atunci!) de câte ori simţim.
There was an error in this gadget