Aug 31, 2011

E timpul, Doamne, vara a fost lungă

Vara a fost lungă, toamna sper să fie şi mai lungă. E tot un anotimp al dragostei, chiar dacă nu atât de expansivă. Sunt emoţii mai adânci, amestecând nostalgia focului de august cu spectacolul umed şi colorat al fiecărei zile şi cu teama, augmentativă pentru orice sentiment, că vor trece toate acestea. Îi rog deci pe Rainer Maria Rilke şi pe Federico Garcia Lorca să ne ajute s-o primim cum se cuvine şi s-o apreciem, chiar şi din puncte de vedere diferite, arătând astfel că toamnei îi stă bine din orice perspectivă o priveşti.

Toamnă la Frankfurt
Fotografie de Liviu Mihăileanu


Doamne, e timpul. Vara a fost lungă.
Aşterne-ţi umbra peste ornice solare
şi vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;
şi încă două zile sudice le lasă;
îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să
goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.
Cel singur, singur multă vreme o să fie,
va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie
şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,
neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.



Aug 30, 2011

Viaţa ca un joc de strategie

Bunica mea este o persoană minunată, m-a învăţat cum să joc Monopoly. Ea a înţeles că secretul jocului constă în a dobândi. Acumula tot ce putea şi, în cele din urmă, a devenit un maestru al tablei şi în fiecare joc îmi lua şi ultima liră, lăsându-mă într-un faliment lamentabil. Şi atunci spunea mereu acelaşi lucru: "într-o zi vei învăţa şi tu jocul."

Într-o vară, am jucat Monopoly cu ​​un vecin. Am jucat aproape în fiecare zi, toată ziua, jucam ore întregi. Şi în acea vară am învăţat jocul. Am înţeles că singura cale de a câştiga este să te dedici total achiziţionării, am ajuns să înţeleg că banii şi posesiunile sunt modul în care se ţine scorul. Şi până la sfârşitul acelei veri am ajuns mai nemilos decât bunica mea. Eram gata să încalc regulile dacă asta m-ar fi dus la câştig.

În iarna acelui an, m-am aşezat la joc cu bunica. I-am luat tot ce avea, am distrus-o financiar, psihologic, şi am privit-o dându-şi ultima liră şi prăbişindu-se într-un faliment lamentabil. Şi, în acel moment, ei i-a mai rămas ceva să mă înveţe. Mi-a spus: „Acum totul se pune la loc în cutie... Toate aceste case şi hoteluri, toate căile ferate şi companiile de utilităţi, toate proprietăţile şi toţi aceşti bani minunaţi, totul se întoarce înapoi în cutie.”

Nu voiam să le pun în cutie. Mi-a spus: „Nimic din toate astea nu a fost într-adevăr al tău, te-ai agitat pentru ele un timp, dar ele erau aici cu mult înainte de a te aşeza tu la joc şi vor continua să fie aici după ce pleci, jucătorii vin şi se duc, iar astea toate se întorc înapoi în cutie”... case şi maşini, titluri şi haine, chiar şi corpul tău, deoarece, realitatea este că tot ce obţin şi consum şi deţin se va întoarce înapoi în cutie şi le voi pierde.

Trebuie să te întrebi atunci când obţii promovarea finală, când faci achiziţia supremă, atunci când cumperi casa ideală, atunci când ai acumulat până la nivelul de securitate financiară, atunci când ai urcat scara până la cel mai înalt punct al succesului şi avântul acesta se estompează, şi trece, se duce... şi pe urmă ce? Oare cât timp trebuie să tot urci poteca pentru a vedea unde duce, când ai priceput cu siguranţă că niciodată nu va fi suficient? Aşa încât întrebarea este: „ce contează cu adevărat?”

Dr. James Dobson
traducere: Mihai Cuza
după fragmentul din "Zeitgeist. Moving Forward"

Aug 29, 2011

Zi tristă lunea!

Duminica e regele cel bun şi lunea seamănă cu fratele său cel rău şi incompetent, care pune la cale un complot şi întotdeauna câştigă. Îl exilează pe regele bun, care, ajutat de o mână de fideli, plănuieşte în secret revenirea pe tron. De fiecare dată, va reuşi, la rândul său. Dar durează atât de muuult.

Pentru ora de citire din această ultimă zi de luni a verii, o poezie scrisă de unul dintre cei mai sclipitori oameni de litere români, pe care toată viaţa mea mă voi lăuda că l-am cunoscut: Romulus Vulpescu.

DUMINICA DE IERI

Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vîntul - plopii
Şi degetele-mi vîntul le resfiră...
E-o linişte de umbră cînd te-apropii,
Şi mîna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, tîrg. Rămîne rana.

Aug 28, 2011

Vanitate

Astăzi, la ora de citire, nu mă mai simt grafoman, ci... gramofon, rămânând totuşi în rezonanţă cu vanitatea lumii noastre. Iată deci o parodie originală a lui George Topârceanu după Ion Minulescu, "Romanţa gramofonului". Din epoca în care mp3-ul este deja vetust, ca o scrisoare din viitor către vremurile de care, uneori, în vis, îmi este atât de dor.  

Eu sunt un genial amestec
De Poezie
Şi de Proză,
Eu sunt extrema întrupare şi ultima metamorfoză
A Spiritului, care luptă de zeci de veacuri să
supuie
Materia
Din care zilnic îşi modelează o statuie...
Eu sunt un sarcofag de note îmbalsamate,
Un album
În care-o primadonă moartă

Gratis
Un concert postum.
Prin mine mor — ca să renască —
Vibraţii pentru mai târziu,
Eu sunt ce n-am fost niciodată
Şi-un sfert din ce era să fiu!

Aug 24, 2011

Istoria Europei în hărţi

Mă întreb cum ar fi fost dacă am fi putut şi noi învăţa istoria bătrânului continent având un astfel de album la dispoziţie (fişierul e enorm, peste 30 Mb, hărţile sunt detaliate).

Imperiul Roman până la 117

Aug 22, 2011

Nu mă vei uita

Te măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci,
Veţi avea cămin şi alte cele 
Dar aşa frumoasă ca atunci 
Când erai stăpâna vieţii mele 
Nu vei fi tu niciodată, 
Niciodată. 

Anii vor veni mereu şiraguri 
Ca soldaţii la cazan flămânzi. 
Din viaţa ta de miez şi faguri 
N-o să aibă Moartea nici de prânz 
Poate doar o simplă, tristă cină, 
Tristă cină. 

Ce bătrână, palidă şi goală 
Vei rămâne peste trei decenii! 
Sângele tău, astăzi în răscoală, 
Va fi rece, rece. Doar vedenii 
Despre tot ce-a fost vei mai avea, 
Mai avea. 

Ca strigoii vor veni la tine 
Din iubirea noastră ne-ntâmplată 
Gândurile, visele haine. 
Nu mă vei uita tu niciodată; 
Sufletul cu altul ţi-i zadarnic 
Darnic.

Această capodoperă a fost scrisă de Mihai Beniuc în 1937, probabil pe o vreme ca asta, la apropierea toamnei. Marile opere de artă se remarcă, cel puţin pentru noi, nespecialiştii cu gusturi bune, prin cel puţin trei aspecte. 

Mai întâi, ele nu exprimă direct sentimentul. Poetul nu spune că e gelos, că îi e dor, că i se rupe sufletul după ea şi aşa mai departe. Sentimentul este mult mai complex decât toate acestea şi este unic. Ceea ce simţi în faţa unei opere de artă este unic în felul său.

Mihai Beniuc (1907 - 1988)
În al doilea rând, tot sub semnul unicităţii, este vorba de o sonoritate cu totul deosebită, în cazul poeziei, aşadar partea formală, tehnică. Conţinuturile excepţionale atrag forme excepţionale, cam aşa precum mierea se aşează în faguri. La urma urmei, cuvântul vechilor greci pentru orice fel de artă era techne.

Mai apoi, cu toate că sentimentul are un "gust" inefabil şi cu totul specific, ne lasă senzaţia că l-am trăit la rândul nostru, că am fost pe-acolo, că e uşor să ne asociem cu el. Aşa cum spunea Nichita Stănescu, citez din memorie, aproximativ: "Ce valoare ar avea cele mai încântătoare ode ale lui Rilke dacă nu eu însumi le-aş fi scris, cu capul pe pernă, într-o după-amiază ploioasă de sâmbătă?"

Aşadar ştiu cum e, iar în faţa acestei poezii simt şi mai mult şi mai aparte şi dincolo de ce simţeam. Nu înţeleg de ce le-ar păsa unora că poetul a fost, în acelaşi timp, un savant erudit, academician, psiholog de talie internaţională, proletcultist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, sovietofil sau comunist militant. Un poet e la fel de bun precum cea mai bună poezie a sa. Dacă aşa îi judecăm pe toţi, de ce am face excepţii? Chiar nu înţeleg ce rost are, când el a putut să vadă până la mine în suflet.

Resurse

Deci cărţi


E foarte posibil ca linkurile să funcţioneze bine doar în cazul unei conexiuni broadband. Am folosit Dropbox, care îmi place. Menţionez că postarea e temporară.

Programare neurolingvistică:

Educaţie fizică:

Dezvoltare personală:

Literatură şi filozofie:

Bonus (ştiinţă): Gena egoistă, de Richard Dawkins.

Super-bonus: Texticole, de Mihai Cuza.


Aug 14, 2011

Aroganţele mele

Acest text este despre mine însumi şi despre faptul că sunt arogant şi ştiu asta şi nu mă deranjează prea tare, cu toate că nu-i suport pe aroganţi.

Probabil că nu-i suport pe oamenii aroganţi tocmai din pricină că şi eu sunt arogant. Sunt atât de arogant încât uneori mă mir şi eu cât de arogant sunt. Dar nu sunt obraznic! Ştiu despre mine că sunt cât pot eu de politicos, iar dacă nu sunt destul de politicos într-o anumită situaţie, asta se datorează unei nepriceperi mai degrabă decât unei intenţii.

Aroganţa fără insolenţă sau neruşinare este o şi mai mare aroganţă. Ea înseamnă nu doar să te dai mare, ci şi să te dai superior, ceea ce oamenii nu acceptă niciodată cu uşurinţă. De fapt, nu acceptă în măsura în care sunt aroganţi la rândul lor...

Dacă aş fi capabil de atâta empatie încât să pot pricepe experienţa de viaţă a fiecăruia, probabil că nu aş judeca pe nimeni, nu aş avea niciodată aerul că dau lecţii, nu mi-ar suna frazele sentenţios şi aşa mai departe. Aş semăna a sfânt. Premisa minoră a acestui raţionament este că nu sunt capabil de atâta empatie, iar concluzia e că, prin urmare, sunt deseori arogant. Îi judec pe unii şi pe alţii pentru felul în care se comportă.

Nu mi s-a întâmplat totuşi să judec pe cineva pentru ceea ce este. Consider că nu există oameni defecţi. Cred că oamenii acţionează în toate situaţiile în scopul celui mai mare bine, cu mijloacele, mai dezvoltate sau mai reduse, de care dispun, cu resursele lor, mai puţine sau mai multe, şi cu principiile lor, mai şlefuite prin educaţie sau mai necioplite, între care se includ şi definiţiile binelui şi răului.

Nu mi s-a întâmplat nici să judec resursele cuiva. Nu mi s-a părut vreodată o problemă să n-ai. Cum zicea Moromete: "De unde, bă, dacă nu e?" Nu-i o problemă să n-ai bani, nu-i o vină să n-ai minte, nu-i o ruşine să fii bolnav. Dar mă simt uneori îndreptăţit să-i judec pe alţii pentru principiile lor. Mă calcă pe nervi când umblă câte unii cu nişte principii atât de contorsionate şi fără bun-simţ încât fac rău în jurul lor.

Nu-mi place să văd mijlocul aşezat înaintea scopului, profesorul înaintea elevului, medicul înaintea pacientului, ministrul (care înseamnă, etimologic, slujitor) înaintea poporului, preotul înaintea mireanului, părintele înaintea copilului său şi aşa mai departe. Toate aceste răsturnări vădesc aroganţă.

Nu-mi place să-i văd şi nu vreau să-i înţeleg pe şmecheri (în sensul de şarlatani, oameni care se descurcă pe socoteala celorlalţi). Aceştia au impresia despre ei că sunt din alt soi decât fraierii de rând. Aroganţi!

Nu-mi plac şi nu vreau să-i înţeleg pe dogmatici, indiferent de filozofia sau religia lor. Lor li se pare evident că tot ce le trăzneşte prin cap trebuie să fie neapărat adevărat, de vreme ce a emanat dintr-o aşa minunăţie de creier. Nişte aroganţi şi ăştia.

Nu-mi plac beţivii şi nu vreau să-i înţeleg. Pentru ei e atât de important felul în care vor ei să se simtă, încât restul lumii se poate duce dracului cu totul, ei înşişi se pot duce dracului, cu suflet cu tot, cu condiţia să-şi alimenteze ei scârboasele apucături. Ăştia sunt o culme a aroganţei. Dintre ei se aleg cei mai detestabili dintre criminali, violatori, tâlhari şi aşa mai departe.

Cum oare de mă mai suport pe mine însumi, cel mai arogant din parcare? Probabil că reuşesc în măsura în care aroganţele mele, refulate aproape exclusiv pe acest blog, n-au făcut până acum niciun rău, nimănui, în afară de mine însumi... care primesc din când în când câte-o notă de plată pentru că mi-am permis să dau ton la judecăţi cu miros de aroganţă.

Aug 3, 2011

Lumea văzută de sus

V-aţi întrebat vreodată cum se face că state micuţe şi cu lume puţină au o putere politică şi economică atât de mare, pe când ţări foarte mari şi cu populaţie numeroasă se târăsc prin tot soiul de neajunsuri? O importantă ţară a lumii e Olanda, de pildă. Bangladeş însă e o ţară de 10 ori mai mare ca populaţie. Un olandez câştigă în medie de 24 de ori mai mult şi trăieşte cu 13 ani mai mult. Pakistanul face, ca populaţie, cât 35 de Norvegii (şi-o Letonie pe deasupra). Un norvegian câştigă, în medie, cât 19 pakistanezi şi are o speranţă de viaţă cu 14 ani mai mare. Cum vine asta? Un cetăţean normal din Luxemburg câştigă cât 26 de cetăţeni normali din India (sau cât 48 de cetăţeni din Bangladeş) şi trăieşte cu 16 ani mai mult. Şi pentru fiecare cetăţean din Luxemburg există peste 2400 de cetăţeni indieni.

E ca şi cum ţările ar fi nişte trenuri. Unele mici, ultramoderne, de mare viteză, care ajung imediat oriunde poftesc, iar altele ca nişte imense trenuri de marfă care-şi zdroncăne încheieturile sub inerţia sutelor de vagoane, în vreme ce au şi uitat încotro porniseră. 

Pentru mulți indivizi străvezii intelectual și moral, soluţia evidentă pare să fie în acest tablou, reducerea populaţiei. Unii zic că sunt prea mulţi oameni pe glob şi că ar cam trebui stârpită nişte populaţie, cum ar veni să scăpăm de vagoanele grele care se clatină la coada trenului.

Eu cred că adevărul nu este cel observat de jos, la nivelul trenurilor, ci va trebui să ne urcăm în avion ca să vedem lucrurile mai clar. Cum s-ar putea crede că, omorând, bunăoară, un miliard de indieni, aducând populaţia Indiei la nivelul Statelor Unite, cei rămaşi ar începe să trăiască precum americanii? Din avion se vede că e loc destul pe pământ pentru toată lumea. Majoritatea uscatului e pur şi simplu nelocuită. Din avion pare de neînţeles chestiunea suprapopulării.

Mai este însă un aspect foarte interesant care devine lămurit când e văzut de sus. Când treci pe deasupra, observi că ţările, de fapt... nu există. Sunt doar în mintea noastră. Împărţirea după limba vorbită nu are niciun fundament politic sau economic. E doar un artificiu. Ce poţi cu adevărat vedea de sus sunt oraşele. Marile centre comerciale şi industriale sunt singura realitate geopolitică, restul sunt concepte.

Dacă în loc de un muşuroi gigantic de case la Dhaka ai pune un Amsterdam, s-ar mai ameliora nişte diferenţe.

Mai departe, trecând din avion în satelit, devine limpede că nord-vestul, care nu a avut mult pământ la dispoziţie, a făcut unelte, ateliere, fabrici, centre industriale. Să ne amintim că, în povestea de secol XVII a lui Robinson Crusoe, el îşi aducea unelte din Anglia ca să poată face agricultură în Brazilia. Astfel, occidentalii s-au mulţumit cu spaţii înguste şi oarecum înghesuite în jurul fabricilor şi porturilor, aşadar acolo unde se câştigă din industrie şi comerţ. În vremea asta, pakistanezii se întindeau, ca şi astăzi, lăbărţaţi, pe terenuri care trebuia să fie suficient de întinse pentru a le asigura traiul.

Un francez câştigă de patru ori mai mult decât un turc, dar şi locuieşte într-un spaţiu de patru ori mai restrâns. Un englez câştigă aproape cât 40 de etiopieni, dar se ţine într-un spaţiu mult mai modest ca întindere. Multă lume e surprinsă de spaţiile atât de mici de cazare în Franţa şi Anglia şi Olanda, de benzile auto mai înguste, de economia de spaţiu în genere. Această realitate de la sol îşi păstrează proporţiile şi când e privită din cer.

Văzute deci lucrurile de sus, soluţia reducerii populaţiei e o nebunie. Problema demografică e o manipulare. Am trecut de 7 miliarde. Ei, şi? Mai avem loc de încă pe-atât şi de încă pe-atât. Ar fi cazul însă ca marile centre de comerţ şi industrie să se înmulţească, uneltele să devină mai mici, pământul să fie folosit mai bine. Problema aşadar se pune nu de câţi oameni mai e loc pe lume, ci de câte mari centre industrial-comerciale. Probabil că asta a înţeles China în ultimii ani, dovedind că, prin concentrarea urbană, deşi populaţia a crescut cu 10 Românii în ultimii 20 de ani, chinezii au ajuns să câştige de 5 ori mai mult.
There was an error in this gadget