Aug 14, 2011

Aroganţele mele

Acest text este despre mine însumi şi despre faptul că sunt arogant şi ştiu asta şi nu mă deranjează prea tare, cu toate că nu-i suport pe aroganţi.

Probabil că nu-i suport pe oamenii aroganţi tocmai din pricină că şi eu sunt arogant. Sunt atât de arogant încât uneori mă mir şi eu cât de arogant sunt. Dar nu sunt obraznic! Ştiu despre mine că sunt cât pot eu de politicos, iar dacă nu sunt destul de politicos într-o anumită situaţie, asta se datorează unei nepriceperi mai degrabă decât unei intenţii.

Aroganţa fără insolenţă sau neruşinare este o şi mai mare aroganţă. Ea înseamnă nu doar să te dai mare, ci şi să te dai superior, ceea ce oamenii nu acceptă niciodată cu uşurinţă. De fapt, nu acceptă în măsura în care sunt aroganţi la rândul lor...

Dacă aş fi capabil de atâta empatie încât să pot pricepe experienţa de viaţă a fiecăruia, probabil că nu aş judeca pe nimeni, nu aş avea niciodată aerul că dau lecţii, nu mi-ar suna frazele sentenţios şi aşa mai departe. Aş semăna a sfânt. Premisa minoră a acestui raţionament este că nu sunt capabil de atâta empatie, iar concluzia e că, prin urmare, sunt deseori arogant. Îi judec pe unii şi pe alţii pentru felul în care se comportă.

Nu mi s-a întâmplat totuşi să judec pe cineva pentru ceea ce este. Consider că nu există oameni defecţi. Cred că oamenii acţionează în toate situaţiile în scopul celui mai mare bine, cu mijloacele, mai dezvoltate sau mai reduse, de care dispun, cu resursele lor, mai puţine sau mai multe, şi cu principiile lor, mai şlefuite prin educaţie sau mai necioplite, între care se includ şi definiţiile binelui şi răului.

Nu mi s-a întâmplat nici să judec resursele cuiva. Nu mi s-a părut vreodată o problemă să n-ai. Cum zicea Moromete: "De unde, bă, dacă nu e?" Nu-i o problemă să n-ai bani, nu-i o vină să n-ai minte, nu-i o ruşine să fii bolnav. Dar mă simt uneori îndreptăţit să-i judec pe alţii pentru principiile lor. Mă calcă pe nervi când umblă câte unii cu nişte principii atât de contorsionate şi fără bun-simţ încât fac rău în jurul lor.

Nu-mi place să văd mijlocul aşezat înaintea scopului, profesorul înaintea elevului, medicul înaintea pacientului, ministrul (care înseamnă, etimologic, slujitor) înaintea poporului, preotul înaintea mireanului, părintele înaintea copilului său şi aşa mai departe. Toate aceste răsturnări vădesc aroganţă.

Nu-mi place să-i văd şi nu vreau să-i înţeleg pe şmecheri (în sensul de şarlatani, oameni care se descurcă pe socoteala celorlalţi). Aceştia au impresia despre ei că sunt din alt soi decât fraierii de rând. Aroganţi!

Nu-mi plac şi nu vreau să-i înţeleg pe dogmatici, indiferent de filozofia sau religia lor. Lor li se pare evident că tot ce le trăzneşte prin cap trebuie să fie neapărat adevărat, de vreme ce a emanat dintr-o aşa minunăţie de creier. Nişte aroganţi şi ăştia.

Nu-mi plac beţivii şi nu vreau să-i înţeleg. Pentru ei e atât de important felul în care vor ei să se simtă, încât restul lumii se poate duce dracului cu totul, ei înşişi se pot duce dracului, cu suflet cu tot, cu condiţia să-şi alimenteze ei scârboasele apucături. Ăştia sunt o culme a aroganţei. Dintre ei se aleg cei mai detestabili dintre criminali, violatori, tâlhari şi aşa mai departe.

Cum oare de mă mai suport pe mine însumi, cel mai arogant din parcare? Probabil că reuşesc în măsura în care aroganţele mele, refulate aproape exclusiv pe acest blog, n-au făcut până acum niciun rău, nimănui, în afară de mine însumi... care primesc din când în când câte-o notă de plată pentru că mi-am permis să dau ton la judecăţi cu miros de aroganţă.
There was an error in this gadget