Aug 22, 2011

Nu mă vei uita

Te măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci,
Veţi avea cămin şi alte cele 
Dar aşa frumoasă ca atunci 
Când erai stăpâna vieţii mele 
Nu vei fi tu niciodată, 
Niciodată. 

Anii vor veni mereu şiraguri 
Ca soldaţii la cazan flămânzi. 
Din viaţa ta de miez şi faguri 
N-o să aibă Moartea nici de prânz 
Poate doar o simplă, tristă cină, 
Tristă cină. 

Ce bătrână, palidă şi goală 
Vei rămâne peste trei decenii! 
Sângele tău, astăzi în răscoală, 
Va fi rece, rece. Doar vedenii 
Despre tot ce-a fost vei mai avea, 
Mai avea. 

Ca strigoii vor veni la tine 
Din iubirea noastră ne-ntâmplată 
Gândurile, visele haine. 
Nu mă vei uita tu niciodată; 
Sufletul cu altul ţi-i zadarnic 
Darnic.

Această capodoperă a fost scrisă de Mihai Beniuc în 1937, probabil pe o vreme ca asta, la apropierea toamnei. Marile opere de artă se remarcă, cel puţin pentru noi, nespecialiştii cu gusturi bune, prin cel puţin trei aspecte. 

Mai întâi, ele nu exprimă direct sentimentul. Poetul nu spune că e gelos, că îi e dor, că i se rupe sufletul după ea şi aşa mai departe. Sentimentul este mult mai complex decât toate acestea şi este unic. Ceea ce simţi în faţa unei opere de artă este unic în felul său.

Mihai Beniuc (1907 - 1988)
În al doilea rând, tot sub semnul unicităţii, este vorba de o sonoritate cu totul deosebită, în cazul poeziei, aşadar partea formală, tehnică. Conţinuturile excepţionale atrag forme excepţionale, cam aşa precum mierea se aşează în faguri. La urma urmei, cuvântul vechilor greci pentru orice fel de artă era techne.

Mai apoi, cu toate că sentimentul are un "gust" inefabil şi cu totul specific, ne lasă senzaţia că l-am trăit la rândul nostru, că am fost pe-acolo, că e uşor să ne asociem cu el. Aşa cum spunea Nichita Stănescu, citez din memorie, aproximativ: "Ce valoare ar avea cele mai încântătoare ode ale lui Rilke dacă nu eu însumi le-aş fi scris, cu capul pe pernă, într-o după-amiază ploioasă de sâmbătă?"

Aşadar ştiu cum e, iar în faţa acestei poezii simt şi mai mult şi mai aparte şi dincolo de ce simţeam. Nu înţeleg de ce le-ar păsa unora că poetul a fost, în acelaşi timp, un savant erudit, academician, psiholog de talie internaţională, proletcultist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, sovietofil sau comunist militant. Un poet e la fel de bun precum cea mai bună poezie a sa. Dacă aşa îi judecăm pe toţi, de ce am face excepţii? Chiar nu înţeleg ce rost are, când el a putut să vadă până la mine în suflet.
There was an error in this gadget