Dec 11, 2013

O dedicaţie specială

Cât de important e să apuci să-i spui cuiva ce simţi! Recent şi brusc, în mijlocul unei conversaţii frumoase, mi-am amintit de o dedicaţie specială. Pur şi simpu, am asistat la o dedublare. Persoana matură şi atrăgătoare, împlinită şi responsabilă, a rămas pe loc şi, în oglinda amintirilor, ca un corp de abur, şi-a văzut chipul de copil. Şi mi-am adus aminte de dedicaţia de la Micul Prinţ.

Antoine de Saint-Exupéry îi dedică lucrarea lui Leon Werth, prietenul său mai mare cu 22 de ani, scriitor şi el.

Era începutul celui de-al doilea război mondial şi Exupéry era la New York. Werth era în Franţa, lângă frontiera elveţiană, la Saint-Armour, o comună modestă. Începând povestea, autorul notează, simplu: "A Léon Werth".

Apoi însă îşi cere imediat iertare că dedică povestea unui om mare. Se justifică arătând că Leon îi e prieten şi e înţelegător şi o duce greu. "Am un motiv serios", spune autorul: "acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere."

Dar genialul povestitor era, în acelaşi timp, un aviator de elită, un pilot temerar, un erou în cele din urmă. Deşi trecut de limita vârstei pentru misiuni de luptă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se întoarce nu doar pe continent, ci chiar în război. A zburat şi a fost doborât de un avion german, undeva în Mediterană.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aflând de dispariţia în luptă a lui Saint-Exupéry, Leon Werth a spus că "pacea fără Tonio (cum îl alinta) nu e tocmai pace".

El însă nu aflase despre existenţa Micului Prinţ!

Lucrul nu e deloc ciudat pentru Exupéry, care mai trecuse sub tăcere şi cu alte prilejuri diferite "amănunte". De pildă, într-o carte impresionantă el a povestit cum un coleg de-al său, Henri Guillaumet, picat pe crestele înzăpezite ale Anzilor, a fost căutat zile în şir de o întreagă escadrilă, până când nu au mai avut motive să creadă că-l vor găsi şi, unul câte unul, au renunţat să-l mai caute. Ceaţa era prea densă şi timpul petrecut în zăpadă prea lung pentru a supravieţui orice fiinţă.

Când în cele din urmă el l-a găsit în viaţă pe Guillaumet, acesta i-a spus că niciun animal nu ar fi fost în stare să facă ce făcuse el: pentru a supravieţui, a mers încontinuu, fără nici cea mai mică pauză, fără mâncare, fără somn, mai multe zile decât se poate trăi în lipsă de hrană. Ştia că orice oprire i-ar fi pus pe ochi un văl definitiv.

Impresionat, Exupéry îi dedică lui Guillaumet cartea, pe care o intitulează aluziv "Pământ al oamenilor". Dar "uită" să amintească şi alt lucru pe care i l-a spus Guillaumet atunci: "Când am auzit avionul am ştiut că eşti tu. Nimeni altcineva n-ar fi zburat atât de razant cu creasta, riscându-şi viaţa pentru a mă zări mai bine".

Probabil uitase, tot la fel, în febra războiului, să-i spună lui Werth despre cartea pe care i-o dedicase.

Ce-o fi simţit acest prieten, la o jumătate de an după dispariţia lui Exupéry, când o ediţie specială a capodoperei i-a fost trimisă de editura Galimard? Câte lucruri o fi simţit atunci că nu au apucat să-şi spună?

Mai ales că, în urma justificărilor amintite, autorul a rectificat dedicaţia aşa: "Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii (dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte). Aşa că fac această îndreptare: Lui Leon Werth, pe când era un micuţ băieţel."
There was an error in this gadget