Aug 30, 2011

Viaţa ca un joc de strategie

Bunica mea este o persoană minunată, m-a învăţat cum să joc Monopoly. Ea a înţeles că secretul jocului constă în a dobândi. Acumula tot ce putea şi, în cele din urmă, a devenit un maestru al tablei şi în fiecare joc îmi lua şi ultima liră, lăsându-mă într-un faliment lamentabil. Şi atunci spunea mereu acelaşi lucru: "într-o zi vei învăţa şi tu jocul."

Într-o vară, am jucat Monopoly cu ​​un vecin. Am jucat aproape în fiecare zi, toată ziua, jucam ore întregi. Şi în acea vară am învăţat jocul. Am înţeles că singura cale de a câştiga este să te dedici total achiziţionării, am ajuns să înţeleg că banii şi posesiunile sunt modul în care se ţine scorul. Şi până la sfârşitul acelei veri am ajuns mai nemilos decât bunica mea. Eram gata să încalc regulile dacă asta m-ar fi dus la câştig.

În iarna acelui an, m-am aşezat la joc cu bunica. I-am luat tot ce avea, am distrus-o financiar, psihologic, şi am privit-o dându-şi ultima liră şi prăbişindu-se într-un faliment lamentabil. Şi, în acel moment, ei i-a mai rămas ceva să mă înveţe. Mi-a spus: „Acum totul se pune la loc în cutie... Toate aceste case şi hoteluri, toate căile ferate şi companiile de utilităţi, toate proprietăţile şi toţi aceşti bani minunaţi, totul se întoarce înapoi în cutie.”

Nu voiam să le pun în cutie. Mi-a spus: „Nimic din toate astea nu a fost într-adevăr al tău, te-ai agitat pentru ele un timp, dar ele erau aici cu mult înainte de a te aşeza tu la joc şi vor continua să fie aici după ce pleci, jucătorii vin şi se duc, iar astea toate se întorc înapoi în cutie”... case şi maşini, titluri şi haine, chiar şi corpul tău, deoarece, realitatea este că tot ce obţin şi consum şi deţin se va întoarce înapoi în cutie şi le voi pierde.

Trebuie să te întrebi atunci când obţii promovarea finală, când faci achiziţia supremă, atunci când cumperi casa ideală, atunci când ai acumulat până la nivelul de securitate financiară, atunci când ai urcat scara până la cel mai înalt punct al succesului şi avântul acesta se estompează, şi trece, se duce... şi pe urmă ce? Oare cât timp trebuie să tot urci poteca pentru a vedea unde duce, când ai priceput cu siguranţă că niciodată nu va fi suficient? Aşa încât întrebarea este: „ce contează cu adevărat?”

Dr. James Dobson
traducere: Mihai Cuza
după fragmentul din "Zeitgeist. Moving Forward"
There was an error in this gadget