Sep 21, 2011

O vizită în atelierul culturii noastre

Am început acest blog cu povestea referitoare la Academia Olympia. Impresionant mi s-a părut modelul educativ excepţional, construit parcă în ciuda stilului universitar scrobit, conformist, în majoritate mediocru, dar, în acelaşi timp, am adorat ideea acestui modus vivendi: un cutremur liber al ideilor, pentru a folosi o expresie eminesciană. Aşa se face cultură autentică, din bucuria de a discuta mari idei frază cu frază, propoziţie cu propoziţie, vorbă cu vorbă.

Descopăr astăzi un alt triunghi intelectual, teribil de asemănător, de asemenea anvergură încât momentele lor împreună trebuie să fi fost astrale, pur şi simplu. Imaginaţi-vă o secundă, vă rog frumos, trei mari clasici ai literaturii, făcând gazetărie şi citindu-şi sau chiar declamându-şi textele, pentru ca, mai apoi, să se piardă în dicuţii pe marginea lor. Eminescu, Slavici şi Caragiale în redacţia ziarului "Timpul" - cum de nu s-a oprit Planeta în loc să tragă cu urechea la discuţiile lor?!

Se spune că nu poţi gusta adevărata esenţă a muzicii savurând-o doar la concert, ci mai degrabă ea se simte la repetiţii. La fel o piesă de teatru. La fel, presupun, dă seamă de marea artă plastică mai degrabă atelierul decât expoziţia. Ei bine, am găsit la Ioan Slavici o mică fereastră de text, prin care am putut arunca o scurtă, dar fascinată privire, în atelierul culturii române:

„Luaserăm adecă Eminescu şi eu încă de la Viena obiceiul de-a citi împreună tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi, cât şi ceea ce scria el însuşi.

Citea mai întâi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seama despre «impresiunea generală ». Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzând din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi ţara, discuţiuni vii şi variate, care nu se mai puteau sfârşi [ ... ]

— Manuscript! striga băiatul din zeţărie, ivindu-se în prag. Eminescu lua la goană pe imbecilul soios care îndrăznea să turbure prin prezenţa lui discuţiunile.
— Bine — ziceam eu — dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.
— Dă-o dracului gazeta! întâmpina Caragiale Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui.

Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă.”

Sep 16, 2011

Izvoare şi cascade

Este imposibil să nu observi la un moment dat că sunt oameni care par predispuşi să sufere din dragoste şi sunt, pe de altă parte, oameni care se bucură mai degrabă de ea, suferinţa pentru aceştia din urmă nefiind decât accidentală. În ce constă diferenţa dintre cele două tipuri?

Mai întâi, e destul de limpede că fiecăruia i-ar conveni să se afle în cea de-a doua categorie. Din pricină că toţi căutăm plăcerea şi dorim să evităm durerea, a doua categorie sună mai profitabil.

Însă, ca peste tot în natură, funcţionează şi aici o lege a compensaţiei. Primii, cei predispuşi să sufere, sunt categoria atractorilor de iubire. Aceştia sunt adevărate aspiratoare de emoţii, ei sunt pentru sentimentele celorlalţi ceea ce este cascada pentru râu. I-am putea numi tornade afective.

Linia generală de conduită a acestei prime categorii constă în dorinţa de a primi, acum, mult, tot. Pentru ei iubirea se defineşte prin ceea ce primesc de la ceilalţi. Întrebarea lor fundamentală este: cum să fac să primesc mai multă dragoste?

E uşor de înţeles de ce uneori, când dragostea pur şi simplu nu se află prin preajmă, întrebarea lor rămâne suspendată, ca un gând husserlian (aceasta a fost o metaforă filozofică, a nu se lua în seamă).

În fiecare dintre noi se află simultan câte ceva din aceste două categorii, la fel cum fiecare suntem, în diferite grade, extrovertiţi şi introvertiţi, stabili şi labili şi aşa mai departe. Prin urmare, în fiecare dintre noi, cu foarte mici excepţii probabile, s-a născut şi întrebarea: cum să fac să dăruiesc mai multă dragoste?

Aceasta ne face membri ai clubului celor care inundă lumea cu dragoste. Aceştia sunt adevărate caleidoscoape de emoţii, ei sunt pentru sentimentele celorlalţi ceea ce este izvorul pentru râu.

Dacă ar exista o formulă, numai una, care să ajute pe oricine, în orice situaţie, să treacă peste un moment greu sufletesc, atunci ar fi concentrarea totală pe a dărui emoţii bune.

Dacă aş putea să construiesc eu această formulă, i-aş spune: trebuie să iubeşti!
Iubeşte când ţi-e frică!
Iubeşte când doare!
Iubeşte când ai vrea să fugi!
Iubeşte când ţi se pare nedrept!
Iubeşte când ţi-e bine şi îţi va fi bine oricum!
Şi nu uita că a primi cu iubire ceea ce ţi se oferă este tot un mod de a dărui iubire.

Sep 12, 2011

Cetatea Râşnov


Fotografii luate cu telefonul în prima zi de luni a lui septembrie. Detaliile care urmează mi s-au părut, la faţa locului, fermecătoare.

Sep 11, 2011

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)
Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic
Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.
Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.
Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!


Sep 10, 2011

Ca într-o scoică

E foarte simplu: un fir de nisip, atât de fin şi de mărunt încât nu s-ar putea observa, pătrunde în carapacea unei scoici. Şi ea îl înveleşte, cu grijă, în ceea ce ajunge să fie, în cele din urmă, o perlă. E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani.

Carapacea poate fi oricât de solidă. E acolo să protejeze, nimic să nu rănească şi să nu tulbure viaţa fără peripeţii şi excepţii. Mişcările apei sunt însă impredictibile. Valurile mai mari, de la sfârşitul verii bunăoară, pot provoca, în adâncul mării, mişcări ameţitoare. Într-un vârtej ciudat şi miraculos ceva se întâmplă, ca o mângâiere venită de nicăieri...

În liniştea care urmează, acea atingere se estompează uşor şi, în locul ei, apare ceva mult mai intens. Carapacea pare întreagă, valurile s-au potolit, totul e la fel de predictibil în jur ca întotdeauna. A fost un miraj. Pentru o clipă a părut că lumea va urma să se schimbe, să se transforme... Începe să doară.

E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani. La suprafaţă nimic nu dezvăluie tainele din adâncuri. Valurile şi nisipurile sunt calme din nou. Însă dedesubt, sub infinitul de linişte al mării, sub nesfârşita ei pace, în cel mai tăinuit punct al universului, ceva ca un urlet surd şi sfâşietor încearcă, fără speranţă, să spună lumii că...

Pot trece ani. Uneori secretul rămâne ascuns pentru totdeauna, deşi eu cred că forţa lui ar putea produce cutremure devastatoare şi uragane cumplite dacă ar izbucni. Cochilia rămâne întreagă. Dar când tot delirul se sfârşeşte, ea nu mai foloseşte la nimic. Renunţând la luptă, scoica se deschide cu ultimul gest al existenţei sale, lăsându-ne să vedem dintr-o dată mărturia acestui destin.

În uimitoarele culori ale perlei se poate zări atunci lumina culeasă cu disperare în tot acest timp, rând pe rând, noapte de noapte, de la fiecare stea răsărită acolo, în larg, de la fiecare închipuit firuţ de nisip strălucitor pe cerul infinit de adânc al mării.


Sep 2, 2011

Timpul pentru iubire

Există o vârstă la care iubirea înseamnă situaţie de urgenţă. Orice secundă de aşteptare se eternizează cu dureri violente. Este o stare de necesitate de dimensiuni planetare, căci mai degrabă ai sacrifica lumea cu totul decât să înduri acele secunde, care uneori se fac minute întregi, care se coagulează în ciorchini monstruoşi care, la rândul lor, alcătuiesc insuportabile nopţi de mii şi mii de bătăi chinuitoare de inimă.

Aceasta este însă şi vârsta la care măsurile se iau brusc, fără posibilitate de recurs, iar grelele apăsări ale iubirii sunt rezolvate tumultuos. Şi exact la fel precum furtuna lasă în urmă o linişte de cleştar, iubirea trece şi ne lasă în urma ei un pic mai înţelepţi.

Şi apoi mai există o vârstă la care pasiunea devine conştientă de caracterul său valoros şi excepţional. Gustul copleşitor al mierii se schimbă pentru aroma fermecătoare a condimentelor fine, aduse de la capătul lumii pe corăbii misterioase. În doze mici, de o intensitate rară şi fără precedent, iubirea îşi capătă sensul nu prin risipire, ci, din contră, prin persistenţă.

Florile expansive şi delicate ale primelor iubiri, cu toată închipuita lor tragedie şi cu toată culoarea lor de act definitiv de viaţă, se usucă repede în albumele memoriei, în vreme ce arborii exotici şi zvâcnind de sevă ai celeilalte iubiri răcoresc şi magnetizează simţurile şi mintea cu umbră halucinogenă şi parfumuri subtile de lemn viu şi fructe pârguite.

„O, atât de mult te iubesc, încât nu mai pot aştepta nicio clipă”,  pare a spune vijelia spectaculoasă a dimineţii. „Iar eu atât de mult te iubesc, încât te-aş aştepta o veşnicie”, îi răspunde, cu ecou de munte, amiaza strălucitoare şi fierbinte. Şi ce ciudată vreme este aceea când ambele vârste ale iubirii se petrec simultan!



Necuvinte de toamnă

Indiferent câţi poeţi mari ai lumii s-au străduit să ilustreze toamna, atunci când ne gândim la ea, prima care ne vine în minte, precum răspunsurile la tabla înmulţirii, şi cea mai frumoasă, mai adevărată, mai poezie între poezii, este această splendoare a lui Nichita Stănescu, atât de caldă ca o rugăciune, atât de tremurătoare ca un suflet de copil, atât de fragilă ca un ultim sărut: "Emoţie de toamnă".

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Sep 1, 2011

Ştiu cum e. Filă de jurnal

Ştiu cât de departe suntem unul de altul, ce uriaşi sunt munţii dintre noi şi cât de diferite lucrurile pe care le avem de făcut fiecare.

Dar ce mă poate opri să aştept, minut de minut, în inima mea, să-mi baţi la uşă? Te-aş primi firesc: "Bună, nu-i nimic că ai întârziat puţin, totul e pregătit".

Sunt singur, iubesc şi cred şi sper. Accept singurătatea în maniera florii de colţ. Primesc muzica în inima mea cu sentimentul prevestirii.

De-a lungul zilei, sufletul îmi trece prin toate anotimpurile, prin toate miresmele, aromele şi culorile.

Mai sunt cu mine nişte cărţi care-mi şoptesc din când în când fericirile şi suferinţele oamenilor, dându-mi impresia ameţitor sufocantă că fiecare om trăieşte în vremea lui trăirile tuturor vremurilor trecute.

Când ne-am văzut ultima oară? Te am în minte ca pe o istorie întreagă, o istorie care se scrie în zilele de relache ale dragostei şi care continuă în nenumărate feluri la mine în imaginaţie.

Ştiu că nu am exista fără iubire, dar uneori tare greu e de trăit cu ea. Ce apăsător e dorul şi ce uriaşi sunt munţii dintre noi... Am îmbătrânit un secol.

Mă simt ca un arbore colosal care poate cuprinde totul, dar nu se poate mişca şi ajunge nicăieri. Îmi întind rădăcinile cu încordare şi tensiune, încercând să-ţi simt din depărate paşii în vibraţiile fine ale pământului.

Simt adierea gândurilor tale în frunze şi te chem cu glasul din ce în ce mai obosit al sevei care încă îmi urcă în trunchi.

Mihai Cuza
noiembrie 1997

Artificii

Din vreme în vreme, mai adun de prin sertare unele notiţe mai vechi, pe care, neputându-le folosi în alt scop, le azvârl la grămadă aici, pe blog, să vedem dacă interesează pe cineva. Le numesc artificii pentru că, cel puţin în mintea mea, au o strălucire aparte.
  • Artă pentru artă. Sylvie Guillem, când i s-a decernat premiul pentru cea mai bună balerină din lume, i-a acuzat pe organizatori că fac din cultură un produs comercial.
  • Democraţie: 40% dintre tinerii de 15 ani din România sunt analfabeţi.
  • Sport şi mitologie: Iason, liderul argonauţilor, este inventatorul pentatlonului. A venit cu această idee în favoarea prietenului său, Peleu, care era foarte bun la toate disciplinele, dar nu atât de bun încât să câştige vreuna. Combinate însă, i-au fost la îndemână.
  • De la nuntă la pace. Peleu nu este altul decât tatăl lui Achile, eroul războiului troian, ale cărui premise au fost puse tocmai la nunta lui Peleu cu zeiţa Thetis, atunci când Eris, discordia, a dăruit legendarul său măr „celei mai frumoase” dintre zeiţe. Pentru a dobândi valorosul titlu, Hera, Athena şi Afrodita au apelat la judecata lui Paris, care a ales-o pe cea din urmă, iar aceasta l-a răsplătit cu dragostea Elenei, soţia lui Menelau. Fuga celor doi în Troia va stârni războiul de zece ani la sfârşitul căruia Achile îşi va da viaţa contra unei glorii eterne.
  • Religia, opiu pentru mase. Celebra butadă a lui Marx este înţeleasă frecvent ca asociere a religiei cu periculosul halucinogen – distructivă şi ficţională. Dar, în vremea lui Marx, opiul era un medicament vândut în farmacii, echivalentul morfinei de astăzi. Marx însuşi l-a folosit contra unor dureri copleşitoare. Aşadar, sentenţa îi face, în realitate, religiei complimentul de a reprezenta un pansament pentru sufletele celor mulţi.
  • Căldura înţelepciunii. Timp de 6 luni de zile, cele 4000 de băi publice ale vechiului oraş Alexandria s-au alimentat cu papirusurile Marii Biblioteci, distruse din ordinul califului Omar.
    Intersecţia principalilor nervi cranieni la Da Vinci.
  • Originea bunului simţ. Simţul comun, aşa cum este numit în majoritatea limbilor europene, este o expresie a lui Leonardo da Vinci. Într-un desen de studiu al interiorului unui craniu uman, geniul renascentist a trasat intersecţia geometrică a unor nervi, obţinând un punct imaginar, în centrul cutiei craneiene, pe care l-a numit „sensus comune”.
  • Slava deşartă. „Cine poate pune autoritatea lui Copernic asupra autorităţii Duhului Sfânt?” se întreba Jean Calvin, părintele Bisericii Reformate. În 1616, cartea preotului-astronom polonez care argumenta în favoarea sistemului heliocentric a fost trecută de Biserica Catolică la Indexul cărţilor interzise.
  • Formele naturii. Cicloida este traiectoria pe care o descrie în aer un cui bătut într-o roată aflată în mişcare. Această formă, pe care Blaise Pascal încercase în zadar s-o calculeze, în lipsa analizei matematice a lui Leibniz, reprezintă şi răspunsul la întrebarea lui Bernoulli: care este forma toboganului perfect?
  • Conştiinţa valorii. Ziua în care Frank Craig, alături de James Watson, a descoperit structura dublu spiralată a ADN-ului, a fost probabil cea mai importantă dată a ştiinţei secolului XX. Când Craig s-a întors acasă, i-a spus soţiei că a făcut o descoperire majoră, dar ea nu l-a crezut: mereu zicea chestia asta.
  • Fapte, nu vorbe. Newton şi-a urât tatăl vitreg, dar acest om, nu altul, a fost cel care s-a asigurat că Isaac va ajunge un matematician în loc de oier.
  • Dincolo de timp. Plăcuţa „Pioneer”, concepută de matematicienii Carl Sagan şi Frank Drake pentru a-i face cunoscuţi pe pământeni civilizaţiilor extraterestre, a fost lansată în spaţiu în 1972. Înainte de a pierde pentru totdeauna contactul cu Pământul, nava care o poartă a transmis mesajul de adio în 2003, continuând să plutească în infinit. Drake explică (traducere aproximativă după un interviu filmat): „Placa va dura mai mult decât Pământul. Peste 4,5 miliarde de ani Soarele va exploda, îngheţând Terra şi distrugând tot ceea ce ştim. În acest timp, placa va fi încă pe-acolo pe undeva, continuând să povestească despre faptul că nişte fiinţe ca noi au existat cândva în Sistemul Solar”.
There was an error in this gadget