Sep 10, 2011

Ca într-o scoică

E foarte simplu: un fir de nisip, atât de fin şi de mărunt încât nu s-ar putea observa, pătrunde în carapacea unei scoici. Şi ea îl înveleşte, cu grijă, în ceea ce ajunge să fie, în cele din urmă, o perlă. E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani.

Carapacea poate fi oricât de solidă. E acolo să protejeze, nimic să nu rănească şi să nu tulbure viaţa fără peripeţii şi excepţii. Mişcările apei sunt însă impredictibile. Valurile mai mari, de la sfârşitul verii bunăoară, pot provoca, în adâncul mării, mişcări ameţitoare. Într-un vârtej ciudat şi miraculos ceva se întâmplă, ca o mângâiere venită de nicăieri...

În liniştea care urmează, acea atingere se estompează uşor şi, în locul ei, apare ceva mult mai intens. Carapacea pare întreagă, valurile s-au potolit, totul e la fel de predictibil în jur ca întotdeauna. A fost un miraj. Pentru o clipă a părut că lumea va urma să se schimbe, să se transforme... Începe să doară.

E un proces care se desfăşoară la fel de zeci de mii de ani. La suprafaţă nimic nu dezvăluie tainele din adâncuri. Valurile şi nisipurile sunt calme din nou. Însă dedesubt, sub infinitul de linişte al mării, sub nesfârşita ei pace, în cel mai tăinuit punct al universului, ceva ca un urlet surd şi sfâşietor încearcă, fără speranţă, să spună lumii că...

Pot trece ani. Uneori secretul rămâne ascuns pentru totdeauna, deşi eu cred că forţa lui ar putea produce cutremure devastatoare şi uragane cumplite dacă ar izbucni. Cochilia rămâne întreagă. Dar când tot delirul se sfârşeşte, ea nu mai foloseşte la nimic. Renunţând la luptă, scoica se deschide cu ultimul gest al existenţei sale, lăsându-ne să vedem dintr-o dată mărturia acestui destin.

În uimitoarele culori ale perlei se poate zări atunci lumina culeasă cu disperare în tot acest timp, rând pe rând, noapte de noapte, de la fiecare stea răsărită acolo, în larg, de la fiecare închipuit firuţ de nisip strălucitor pe cerul infinit de adânc al mării.


There was an error in this gadget