Slăbiciune a slăbiciunilor

Am arătat în mai multe rânduri că unul dintre cele mai importante elemente de management personal este recunoaşterea şi valorificarea slăbiciunilor. În mod tradiţional, nu doar atunci când este vorba de interviuri de angajare sau de analize SWOT, tendinţa este mai întâi de a ascunde sau de a masca punctele slabe, fie că e vorba de o persoană, un proiect, o instituţie. Apoi, dacă totuşi acestea nu pot fi mascate sau ignorate, încercarea este de minimalizare a lor. Cum le facem, adică, să nu conteze.

Această atitudine faţă de punctele slabe este însă total contraproductivă. La nivel personal, a renega o slăbiciune este o ofensă adusă personalităţii mai dăunătoare chiar decât nerecunoaşterea unui avantaj. Aceasta, probabil, se întâmplă din pricină că slăbiciunile noastre, idiosincraziile, problemele, dificultăţile noastre dor mai tare decât talentele şi abilităţile noastre.

Slăbiciunile pot şi trebuie transformate în puncte forte, dar pentru asta ele trebuie mai întâi recunoscute. O poveste din China ilustrează cu multă delicateţe acest fapt, arătându-ne totodată cât de importantă este nu numai atenţia faţă de propriile noastre slăbiciuni, ci şi grija faţă de ale celorlalţi.

Se spune că o femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.

Timp de doi ani, asta s-a întâmplat zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simtea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit! Într-o zi i-a vorbit femeii lângă izvor: "Mă simt atât de ruşinat pentru că nu sunt suficient de bun să aduc toată apa acasă! Crăpătura aceasta a mea face ca apa să se scurgă pe tot drumul! Nu sunt în stare de nimic."

Bãtrâna a zâmbit: "Tu ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltã nu? Am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa."

Când se va sfârşi acest miraj

Există pe lume oameni realişti. Ei consideră că toate scopurile noastre trebuie să ţină cont de condiţiile obiective ale lumii. Ei consideră că tot ce-ţi propui trebuie să poţi realiza. Ei au agende. Aceşti oameni au renunţat la dorinţe, care sunt subiective, numindu-le obiective. Obiectivele sunt scopuri realiste. Realul este tot ce nu este subiectiv. Pentru realişti, ceea ce nu este obiectiv este un miraj, o nălucă, o deşertăciune.

Eu cred că e foarte bine să fie cineva realist. Acest om nu-şi va propune niciodată lucruri imposibile, nu-şi va face vise deşarte, nu va spera la luna de pe cer. Va refuza orice miraj. Nu va avea dorinţe, ci doar planuri. Le va atrage şi altora atenţia, de câte ori sunt tentaţi să viseze, că realitatea nu permite prea mari divagaţii. Cred că e bine să nu te laşi înfrânt de idealuri.

Totuși, dacă toţi am fi fost realişti, ar fi existat cel puţin două probleme cât se poate de reale. Mai întâi, nu am fi realizat niciodată nimic. Rămânând lipiţi de posibilităţile prezentului, nu am fi îndrăznit să construim nimic pentru mâine. Mai apoi, ne-am fi certat întruna pe subiectul a cui realitate este cea reală. Aceste dificultăţi ar putea fi eliminate cu un singur gest intelectual, simplu: recunoaşterea experienţei subiective ca făcând parte din realitate.

Și dacă acestea nu ar reprezenta încă impedimente serioase, mi-ar plăcea să consemnez că istoria întreagă nu este altceva decât un miraj. Partea realistă a evenimentelor nu se consemnează. Ceea ce merge conform planului nu prea interesează pe nimeni, pentru că poveștile toate sunt odisei, cineva trebuie să se transforme, să sufere, dacă nu o schimbare, măcar o emoție dintre cele miraculoase.

Am putea accepta existența ca pe o permanentă încercare de siluire a vieții de către mecanismele intelectului. Am putea să ne lăsăm violați de propriile agende. Am putea, de teama rănilor, să refuzăm euforia aventurii. Dar propria noastră ființare este și ea un miraj, iar când el se va sfârși, vom afla probabil că, odată cu el, dispare și restul realității. Liniștea rațiunii ascunde în spatele recii sale cortine de realitate întrebarea înspăimântătoare: ce miracole au rămas ascunse între orele agendei?

Pășind pe fierbintele nisip al vieții, un călător se încăpățânează să creadă că va atinge cândva vedenia de la orizont. Nu știu care va fi sfârșitul poveștii, dar nimic nu e mai limpede decât aceea că mirajul va continua să pulseze în inima lui pentru totdeauna. I se vede în ochi.

De ce nu iubesc femeile

Am fost întotdeauna fericit şi mândru că sunt bărbat şi în continuare mă simt la fel. Nu e niciun dar mai folositor pe care mi l-ar fi putut face natura. Fac parte, printr-o calitate de naştere, dintr-o categorie privilegiată, un soi de Brahman al civilizaţiei occidentale.

Şi mi-am dat seama, recent, că, la mândria de a fi bărbat, se adaugă şi o oarecare lipsă de consideraţie pentru femei, pe care nu le iubesc din următoarele motive:

Mai întâi pentru că nu pot. Dacă s-ar putea face o comparaţie cât de cât rezonabilă între capacitatea de a iubi a unui bărbat şi cea a unei femei, sentimentele noastre ar fi neglijabile.

Implicarea emoţională de care sunt în stare bărbaţii, luându-i în calcul şi pe artişti, şi pe schizofrenici, dar şi pe tot restul, nu pare, comparativ cu cea a femeilor, mai mult decât o glumă. Deseori amară.

Apoi, sunt risipitoare într-un mod de-a dreptul prostesc. Sunt în stare să arunce mărgăritarele inimilor lor în troaca porcilor şi, de obicei, asta şi fac. 

Intenţiile bune şi zâmbetele lor cel mai adesea nu cer nimic în schimb. Nu cer nimic pentru vocile lor care au puterea de a alina răni insuportabile. 

Nu cer nimic pentru aspectul lor mereu îngrijit – orice femeie din lume e aranjată cu o anume emoţie, spre deosebire de bărbaţi, care se îngrijesc cu orgoliu. 

Oferind căldura mâinilor şi inimilor lor, rareori se aşteaptă la acelaşi lucru, iar dacă se aşteaptă, renunţă repede, adaptându-se pieţei.

Alt motiv: muncesc ca nişte sclave. Dacă bărbaţii ar fi capabili de muncă în aceeaşi măsură, lumea ar fi arătat, de multă vreme, altfel. Există o mulţime de studii şi statistici în acest sens, nu insist.

Motivul cel mai greu pentru a nu le iubi pe femei este că se dăruiesc prea ieftin. Staţi: nu în sensul preţului, ci în sensul reciprocităţii. Nu ne cer, practic, mai nimic. 

Pretenţiile lor la felul nostru de-a fi sunt minime. Noi putem fi proşti (şi suntem), putem fi bolnavi (oho! şi ce ne mai dor toate), putem fi săraci (excepţiile sunt notorii şi confirmă regula) şi putem fi urâţi ca nişte maimuţe bătrâne, ele ne iubesc. 

Nu vor decât să fim acolo. Le înjurăm, le dispreţuim, le umilim, ne iubesc în continuare. Să fim lângă ele, asta e cam tot ce ne pretind. Şi nu suntem.

Cum aş putea să le iubesc? Cu bărbaţi sau fără, cele mai multe dintre ele rămân singure, în realitate, până la sfârşit. Le poţi vedea asta în ochi, dar cine se uită? 

Acuzate deseori de materialism, cele mai multe dintre ele trăiesc toată viaţa fără să aibă nimic. Şi continuă să zâmbească.

Dimineaţa târziu

Uitasem ce înseamnă lenea, adevărata şi dulcea lene a unei dimineţi răcoroase, când ai putea să sari din pat şi să rezolvi o mulţime de probleme, dar, în schimb, preferi să te simţi din nou ca un copil mic-micuţ. 

Te întinzi, te mototoleşti, te cuibăreşti, te răsfeţi, îţi asculţi somnul plimbându-se de colo colo prin corp, ca un norişor pe un cer rozaliu de octombrie. 

E o regăsire care te trece din lumea unor vise într-o lume a altor vise...

De pe vremea când eram mici şi taţii noştri erau tineri şi mari şi cei mai puternici, nu că acum n-ar mai fi, dar atunci eram perfect protejaţi de absolut orice... 

De pe vremea când primeam cadouri, nu că acum n-am mai primi, dar atunci aşteptarea şi emoţiile erau fabuloase... 

De pe vremea când furam dulceaţă din borcanele bunicii, nu că acum n-am mai fura, dar atunci era o aventură de dimensiuni legendare... 

De pe vremea când zăpezile erau până la streaşină şi era pace în lume şi fiecare zi era ziua noastră şi ne imaginam ce isprăvi vom face când vom creşte...

Uitasem ce înseamnă un strop de vis într-un ocean de realităţi. Dacă atunci când eram copil şi îmi imaginam într-o astfel de dimineaţă vitejii cavalereşti şi isprăvi de poveste mi-ar fi spus cineva că îmi trăiesc chiar atunci unul dintre visele maturităţii, nu aş fi înţeles. 

Uitasem să mai uit, din când în când, de lume. Uitasem... dar nu, cred că abia acum am înţeles ce înseamnă să auzi dimineaţa ca pe clinchetul unui râs delicios, s-o simţi ca pe un alint, un dor, un basm, o reverie.

Să iubeşti ca o adolescentă

singura dragoste adevărată pe care am trăit-o e de când aveam 13 ani
şi am cunoscut un băiat de la blocul din faţă
care a plecat la bucureşti şi nu l-am mai văzut niciodată
şi mă duceam la el la etaj
şi atingeam clanţa uşii
pentru că ştiam că pe-acolo
trecuse el
adică, în principiu,
asta e

Monica Cebuc

Aceasta este o poezie. Dar daţi-mi voie să explic.

Există poeţi mari, profesionişti, geniali, maeştri ai metaforei şi limbajului, dar ei nu ar fi cu siguranţă toate acestea dacă noi, cei care suntem ocupaţi doar să trăim, nu am recunoaşte în scrisul lor propriile noastre emoţii. Căci ce e şi cu arta asta? Ei scriu poezii, de fapt, pentru a suplini anumite carenţe de sensibilitate, pentru a umple nişte goluri din existenţă.

Dacă ne-am construi viaţa ca pe o casă din cărămidă, atunci mortarul care le-ar lega ar fi făcut din emoţii. Or, noi nu avem timp de emoţii. Suntem prea ocupaţi de planuri de construcţie, de acoperiş, de pereţi... Totul însă se prăbuşeşte fără emoţii. Şi atunci apar artiştii, ca să fabrice mortar.

Există însă şi oameni pentru care viaţa nu are sens dacă nu e emoţionantă, zemoasă, savuroasă. Pentru aceşti artişti ai existenţei simple, cronica pură a unui fapt de viaţă poate întrece în sensibilitate şi gust multe dintre creaţiile profesioniste ale literaturii. Ce încântare să descoperi aşa ceva în viaţa de zi cu zi! 

Aceasta este o poezie. E simplu să fii artist, dar e greu să fii simplu.