Oct 10, 2011

De ce nu iubesc femeile

Am fost întotdeauna fericit şi mândru că sunt bărbat şi în continuare mă simt la fel. Nu e niciun dar mai folositor pe care mi l-ar fi putut face natura. Fac parte, printr-o calitate de naştere, dintr-o categorie privilegiată, un soi de Brahman al civilizaţiei occidentale.

Şi mi-am dat seama, recent, că, la mândria de a fi bărbat, se adaugă şi o oarecare lipsă de consideraţie pentru femei, pe care nu le iubesc din următoarele motive:

Mai întâi pentru că nu pot. Dacă s-ar putea face o comparaţie cât de cât rezonabilă între capacitatea de a iubi a unui bărbat şi cea a unei femei, sentimentele noastre ar fi neglijabile.

Implicarea emoţională de care sunt în stare bărbaţii, luându-i în calcul şi pe artişti, şi pe schizofrenici, dar şi pe tot restul, nu pare, comparativ cu cea a femeilor, mai mult decât o glumă. Deseori amară.

Apoi, sunt risipitoare într-un mod de-a dreptul prostesc. Sunt în stare să arunce mărgăritarele inimilor lor în troaca porcilor şi, de obicei, asta şi fac. 

Intenţiile bune şi zâmbetele lor cel mai adesea nu cer nimic în schimb. Nu cer nimic pentru vocile lor care au puterea de a alina răni insuportabile. 

Nu cer nimic pentru aspectul lor mereu îngrijit – orice femeie din lume e aranjată cu o anume emoţie, spre deosebire de bărbaţi, care se îngrijesc cu orgoliu. 

Oferind căldura mâinilor şi inimilor lor, rareori se aşteaptă la acelaşi lucru, iar dacă se aşteaptă, renunţă repede, adaptându-se pieţei.

Alt motiv: muncesc ca nişte sclave. Dacă bărbaţii ar fi capabili de muncă în aceeaşi măsură, lumea ar fi arătat, de multă vreme, altfel. Există o mulţime de studii şi statistici în acest sens, nu insist.

Motivul cel mai greu pentru a nu le iubi pe femei este că se dăruiesc prea ieftin. Staţi: nu în sensul preţului, ci în sensul reciprocităţii. Nu ne cer, practic, mai nimic. 

Pretenţiile lor la felul nostru de-a fi sunt minime. Noi putem fi proşti (şi suntem), putem fi bolnavi (oho! şi ce ne mai dor toate), putem fi săraci (excepţiile sunt notorii şi confirmă regula) şi putem fi urâţi ca nişte maimuţe bătrâne, ele ne iubesc. 

Nu vor decât să fim acolo. Le înjurăm, le dispreţuim, le umilim, ne iubesc în continuare. Să fim lângă ele, asta e cam tot ce ne pretind. Şi nu suntem.

Cum aş putea să le iubesc? Cu bărbaţi sau fără, cele mai multe dintre ele rămân singure, în realitate, până la sfârşit. Le poţi vedea asta în ochi, dar cine se uită? 

Acuzate deseori de materialism, cele mai multe dintre ele trăiesc toată viaţa fără să aibă nimic. Şi continuă să zâmbească.
There was an error in this gadget